Adrian Jicu: Iorgu

         Ce carte ar fi mai potrivită pentru o zi ploioasă dacă nu romanul lui Adrian Jicu, Iorgu? Numele de alint, prea puțin cunoscut, al scriitorului George Bacovia.

       Iorgu este o carte care se citește ușor, ba mai mult decât atât, te ține cu sufletul la gură. Nu pentru că ți-ar fi neapărat simpatic protagonistul, un tip a cărui întreagă viață pare să contrazică nașterea aflată cumva sub semnul fabulosului.

      Iorgu este conceput în noaptea de Sf. Andrei, după ce tatăl, Dimitrie Vasiliu, negustor din Bacău, pornește la drum, sfidând superstițiile, și înfruntă un lup cu ,,ochi gălbui, licărind straniu, ca o vâlvătaie ațâțată de o pală de vânt.” Născut în zodia lupului, animal sacru al locurilor, copilul este însă unul sensibil, retras, bolnăvicios. Între dorința tatălui de a-l face negustor de nădejde și visul mamei de a-l vedea procuror, cu trăsură și slugi la scară, Gheorghe își dezvăluie încă din adolescență vocația de artist, dar și sensibilitatea, inerția, aplecarea spre vicii. Fire contemplativă, nevrotică, atins de patima pentru femei și pentru alcool, protagonistul va rătăci din școală în școală și din slujbă în slujbă, părând să nu-și găsească nicăieri locul, până în clipa finală.

        Descoperim un Bacovia umanizat, cu viciile și slăbiciunile sale. Nu atât un personaj depresiv, cum a fost receptat prin intermediul operei, cât un contemplativ, dar și un revoluționar lipsit de inițiativă, de ,,rezistență fizică și morală.” Crezul său, perceput ca fatalitate, este de a dezvălui oamenilor, ,,în toată splendoarea ei, mizeria”, ,,hidoșenia lumii”, chiar dacă asta avea să-l coste, ,,pentru că le-ai zdruncinat convingerile, le-ai spulberat iluziile, i-ai silit să își contemple nimicnicia. Iar asta nu se iartă!”

      Iorgu nu este doar un roman biografic. Autorul prezintă, în tablouri de factură realistă, scene sociale, citadine (mahalaua Bacăului, iarmarocul din târg, străzile capitalei și ale Iașilor, moravurile protipendadei și ale mahalagiilor, atelierele meșteșugarilor, incendiul ce a mistuit orașul Bacău sau bombardamentul asupra Gării de Nord din timpul celui de-al Doilea Război Mondial), personalități ale epocii (Spiru Haret, regele Carol I, regina Maria, prințesa Maruca Cantacuzino, principele Grigore Cantacuzino, Ana Pauker).

      Stilul narativ este presărat cu pasaje numeroase în stil indirect liber, cu vorbe din popor. Atitudinea este una șăgalnică pe alocuri, naratorul fiind complice cu protagonistul, dar și cu cititorul.

     Nu l-am plăcut pe poetul Bacovia, din motive subiective. Universul său e prea macabru și mohorât pentru gusturile mele. Cu atât mai puțin l-am simpatizat pe Bacovia omul, așa cum este prezentat în romanul lui Adrian Jicu. Din aceleași motive subiective. Abia spre final am reușit să leg o conexiune bazată mai degrabă pe compasiune. Romanul în întregul său mi-a plăcut însă și îl recomand pentru lectură, nu doar în zilele ploioase.

     Era prins în propria viață…Cum ajunsese aici? Ce-l făcuse să se abandoneze disperării? Nu luase niciodată lucrurile în serios și plătea cu vârf și îndesat? (…) Sau poate că luase totul prea în serios și nu se mulțumise să le accepte așa cum erau? În jurul său, oamenii păreau fericiți. Nu cumva greșea voind mai mult? Nu cumva avea așteptări exagerate? Sau cine știe, poate că așa îi fusese scris: să vadă dincolo de pojghița înșelătoare a lucrurilor, acolo unde se întinde neantul. Iar asta însemna suferință și însingurare, și el pășise de mult pe acest drum… Da, era limpede, din jocul de-a poezia nu poți ieși teafăr, știa asta, dar nu se putea schimba, nu putea renunța. Virusul poeziei i se strecurase în sânge încă din adolescență. Era singura lui portiță prin care vedea, în toată splendoarea ei, mizeria.

Sursa foto: Humanitas

Miresme

          Ați simțit vreodată parfumul ploii răvășind ramurile corcodușilor înfloriți? Mirodenii albe presărate peste țărâna însetată. Mireasma primăverilor ce au fost, sunt și vor mai fi.

        Păstrez, într-un sertar al memoriei, sticluțe care, la un gest, un cuvânt sau o simplă adiere de vânt, se deschid.

        Mirosul pământului reavăn, răscolit de hârlețul bunicului vrednic.

        Pielea arsă de soare a bătăturii, sfârâind la atingerea ploii grăbite de vară.

        Parfumul dulceag al florilor de păr.

       Sângele ierbii rănite de coasă.

       Aroma zarzărelor rotunjoare, giuvaiere risipite generos la picioarele bătrânului copac, să ne fie de voie bună și de leac.

       Aburii usucului înălțându-se printre cornuți din lâna înmuiată în covata de lemn, în bătătură.

       Mirosul de miel abia născut, adus lângă sobă, în iernile geroase. Aroma de lapte cu cacao și caimac. De caș abia scos din crintă și de unt.

       Ispita borșului rece de zarzavat, cu ștevie și leuștean.

      Gutuile și merele perpelindu-se în cuptor, în serile lungi de iarnă. Porumbul copt vara pe jar de ciocănei, la cotlon.

     Mirosul înțepător al fumului de lemn, urcând în tăriile înghețate. Al plitei încinse pe care se coace o turtă, un cartof sau se rumenește o felie groasă de mămăligă.

    Aroma portocalelor aduse de Moș Crăciun. Esența inconfundabilă de brad. Gustul bomboanelor de pom ascunse în poleială.

    Mireasma sfioasă a primilor toporași și ghiocei.

    Cașcavalul de casă. Orezul cu lapte, dulceață de vișine și scorțișoară. Budinca de griș cu zahăr ars. Fructele drăgălașe de marțipan, cu gust de migdale. Aroma de pască și de cozonac. Șoriciul pârlit la foc de paie. Pomana porcului. Caltaboșii fierți în dimineața Crăciunului, cu fel de fel de ierburi plăcut mirositoare.

    Merele vărgate și strugurii stafidiți din podul mătușilor de la deal.

    Parfumul mugurilor de plop și al frunzelor de nuc sfâșiate, să semene a peștișori.

    Strugurii zdrobiți sub cizme nemiloase de cauciuc. Mirosul dulceag al mustului proaspăt și cel mai aspru, al vinului din cramă.

    Lutul plămădit cu râvnă de bunica pentru obrajii îmbătrâniți ai căsuței dintre gutui.

    Aroma de lămâiță și de busuioc.

    Mirosul de mamă.

Scriitori și cititori

Oare cum ar fi fost drumul nostru fără scriitori? Încotro ne-am fi îndreptat fără ei, făuritorii de povești, creatorii de lumi și de vieți?

       Primele amintiri îmi sunt legate de cărți. Înainte să învăț alfabetul, răsfoiam Dicționarul Explicativ. Mă chemau cele câteva planșe colorate cu animale, plante, ciuperci sau obiecte tradiționale. Le știam numele pe de rost, tot așa cum știam numele tuturor instrumentelor muzicale sau ale țărilor din care proveneau costumele populare. Aveam încă de pe atunci caietele mele de însemnări, rânduri întregi de semne mărunte, întretăiate, al căror sens doar eu îl știam. Scriam.

        Pe la cinci ani am aflat secretul literelor adevărate. Un secret pe care doar cei mari îl știau.  Cheia spre Țara Minunilor. Citeam. Povești rusești cocoțate pe picioare de găină, povești românești cu zmei și mere de aur, povești triste despre sirene și crăiese înghețate. Am galopat prin preerie alături de Winnetou, i-am însoțit peste mări și țări pe copiii căpitanului Grant,  m-am împrietenit cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn. Au urmat Ivanhoe, romanele de capă și spadă, romanele romantice. Apoi am început să citesc cam tot ce apucam. Jucăriile mele preferate erau cărțile. Știam că tata nu se întorcea niciodată de la oraș fără câteva cărți pentru mine. Le mângâiam, le miroseam, le savuram. Erau prietenele mele cele mai de încredere.  Zilele mele de vacanță aveau același program. Masă, lectură, TV, ora de luat aer, învelită într-un cearșaf care să mă apere de țânțari, somn. Aș fi făcut orice numai să scap de treburile casnice. Așa că luam o carte în mână și citeam.

         De scris, nu scriam. Orele de compunere din clasele primare erau un adevărat calvar. O rugam pe mama să mă ajute să încropesc ceva, dar nimic nu-mi plăcea. Compunerile mele erau sobre și seci. Școlărești. Au urmat ani întregi de rezumate, caiete de lecturi suplimentare, comentarii învățate pe de rost. Introduceri alambicate și gogonate. Emoții. Examene. Le uram. Voiam doar să citesc de plăcere. Era tot ce îmi doream.

         În clasa a unsprezecea, a început să îmi placă să mă gândesc la ce citesc. O tânără profesoară mi-a arătat că a studia literatură nu înseamnă a învăța pe de rost cuvintele altora. Nici a memora zeci de citate sau ani. Atunci am hotărât că voi merge la Litere. Să citesc era tot ce îmi plăcea să fac. M-am gândit că e singura facultate la care aș putea să merg de plăcere. A fost poate singura decizie pe care nu o regret din viața mea. Patru ani frumoși, în care am învățat și să scriu despre ceea ce citeam. Dintr-odată, devenise mult mai ușor decât credeam. Aveam totuși un regret: nu puteam să scriu și altceva. Nu puteam să fac literatură, oricât m-aș fi concentrat și educat. Nu se năștea. Mă complexa teribil această neputință. Mă simțeam aidoma unui student la Conservator, fără auz muzical sau voce, dacă ar fi fost posibil așa ceva. Profesor nu mi-am dorit să fiu niciodată. Nu aceasta era vocația mea.

         Ani la rând am umplut cu semne inutile pagini întregi în folosul celor mari. Să fii profesor nu prea îți lasă timp să trăiești. Mai ales să citești, deși tocmai asta ar trebui să fie misiunea ta. Am început să scriu și altceva târziu și doar după ce am cunoscut un alt nivel al trăirii. Scriu greu. Niciodată când îmi doresc sau mi se cere. Textele mele la comandă sunt artificiale. Pentru mine, scrisul adevărat e o eliberare. Inspirația, un vârtej de gânduri și trăiri iscate de un simplu cuvânt sau fapt, roind în mine și furându-mi liniștea până când degetele încep să danseze pe tastatură. Nu mai pot scrie de mână altceva decât însemnări de lectură. Nu pot scrie decât ce am trăit. Despre mine sau despre oamenii pe care i-am cunoscut. Nu pot da viață unor personaje imaginare. Oricât m-aș chinui, nu mi-ar ieși nici măcar un roman de duzină. Cel mai greu îmi este să scriu felicitări sau urări. De aceea, mă rezum la a  trimite cele mai simple clișee.

        Peste ani, sentimentul de neputință a rămas. Nu pot scrie poezie. Și când spun asta, nu mă refer neapărat la rime. Extrem de greu și de rar mi s-a întâmplat să pun în pagină ceva ce ar semăna cu așa ceva. După frământări interioare extraordinare. Cred că poezia se naște  dintr-o sensibilitate aparte, care te duce la granița dintre dimensiuni. Și mai cred că nu poți scrie poezie autentică fără acel ceva inexplicabil. Nu e suficient să așezi cuvintele, să le cizelezi. Nu cred că te poate învăța cineva să scrii poezie. Nici că ai putea să înveți singur, oricât ai studia.  Poezia e sensibilitate pură, e nebunie, e har.

        Nu mi-ar plăcea să predau literatură. Mi-ar plăcea să le vorbesc tinerilor despre literatură. Despre istoria cuvântului scris și citit. Despre scriitori și cărți. Despre lumi, personaje și punțile invizibile dintre ele. Despre mituri și simboluri. Mi-aș dori să îi fac să le placă literatura. Să se audă citind cu sens și emoție. Să poată spune ce le place sau ce nu le place și de ce. Sau ce au simțit citind. Să intre în pielea personajelor, să creeze propriile lumi și personaje vii. Fără note, fără clasamente, fără bibliografii școlare, fără programe de examen. Fără trac. Fără telefoane ascunse pe sub bancă. Cu entuziasm și curiozitate. Și credința că fiecare poate scrie ceva la un moment dat. Chiar dacă e doar povestea nemuritoare a vieții sale.

Despre fericire

        Astăzi se zice că ar fi Ziua Fericirii. Nu știu cine o fi stabilit și pe ce criterii, dar e clar, fericirea trebuia să aibă și ea o zi în calendar. Cred că, dacă m-ar fi întrebat cineva, acum douăzeci de ani și ceva, ce problemă arzătoare mă frământă, asta aș fi spus, în naivitatea mea: vreau să știu ce e Fericirea. Ea, Fericirea cea mare, nu mulțumirea, nu liniștea, nu bucuria de zi cu zi.

       Azi (mi-)aș răspunde așa, tot în naivitatea mea: cred că fericirea e, pentru fiecare, altceva. Fericirea mea nu s-a arătat nici în credință (m-am încurajat și eu o vreme cu povești despre făpturi cerești), nici în prietenie, nici în călătorii, nici în pasiuni de timp liber, nici în succese profesionale sau financiare.

        Fericirea mea este Iubire. Atât. Nu iubirea de sine, nici iubirea de aproape, nici iubirea pentru obiecte sau necuvântătoare. Sunt fericită doar atunci când am aproape omul iubit. Când simt că mi se scurtcircuitează creierul pentru că nu poate duce mai mult de atât. Când mă trezec râzând și adorm râzând. Prostește. Când uit de durerile cărnii și ale gândului pentru că dispar de la sine toate. Iubirea asta de doi e drogul meu. Singura mea motivație de a merge înainte. Singurul meu medicament eficient. L-am găsit însă rar și în doze mici. Pentru că el, de fiecare dată, nu a simțit la fel. Sau poate nu era bolnav. Fericirea lui nu se definea așa. Nu avea nevoie de fericire-medicament.

Despre compatibilitate

           Nu mi-a plăcut niciodată psihologia, deși am tot avut parte de ea în școală. O știință inexactă și pe deasupra nesuferită, care prea intră cu bocancii în sufletul omului și-și dă cu părerea, fără măcar să bată la ușă, needucata de ea. Prin urmare, nu m-au pasionat niciodată lecturile de psihologie (a nu se confunda cu romanele psihologice). Nici cărțile sau cursurile de dezvoltare personală. Nici să descopăr mecanismele psihologice ale nu știu cărui comportament la cei din jurul meu pentru că, din experiența mea cu adulți și copii, acestea nu prea se pot și rezolva, chiar dacă le-ai afla. Nu e ca și când ai lua o aspirină și gata, îți trece durerea de cap. E mult mai inexact și complicat. Dar uneori mai dau pe la TV peste câte un domn sau o doamnă psiholog care ne explică probleme la ordinea zilei. Astăzi a fost despre compatibilitatea în cuplu. Exact ce mă interesa.

         Cu mâna pe inimă pot să spun că asta e, de vreo 25 de ani, cea mai mare ratare/neputință a mea. Toată lumea își pune o dorință de Revelion. Dorința aceea pe care n-o spui nimănui de teamă că nu o să se mai îndeplinească. Ei, singura mea dorință de vreo 25 de ani încoace a fost să îmi găsesc pe cineva. Acel Cineva. Contrar tuturor previziunilor astrologice adecvate zodiei mele și în ciuda aparențelor mele de fată sobră și cerebrală, mie nu mi-a stat creierul în tot acest timp decât la iubirea cea mare, nicidecum la bani sau la realizare profesională. Ei, pe cât de arzătoare mi-a fost dorința, pe atât a fost mai greu de realizat. Nimic, nici măcar rugăciunile și lumânările aprinse prin biserici când eram mai tinerică, n-au funcționat. Recunosc că n-am încercat ritualul acela de dezlegare. Era ceva cu legatul viei și un descântec, repetat nu mai știu câte zile lucrătoare.

        Lăsând gluma la o parte, doamna psiholog a explicat destul de clar în ce constă compatibilitatea în cuplu. Așa cum simțeam și eu, e o chestie complexă, construită pe mai multe paliere : o compatibilitate fizică, una afectivă, una intelectuală și una spirituală. Să le luăm pe rând.

         Compatibilitatea fizică e atracția, chimia. Aceasta e necesară (unii ar spune că nu, eu da), dar nu și suficientă. Dacă e doar compatibilitate fizică, cei doi nu prea vor putea avea și alt loc/rol în viața celuilalt. Ce simplu era în adolescență când asta era tot ce conta, nu-i așa?! Eu, recunosc, nici acum fără ea nu aș putea, oricât de compatibil din alte puncte de vedere ar fi omul din fața mea.

        Urmează compatibilitatea afectivă. Adică o potrivire în felul fiecăruia de a oferi și de a înțelege afecțiunea. Dacă eu te copleșesc cu manifestări afective, iar tu nu îmi răspunzi cu reciprocitate, acolo nu funcționează ceva. Fie nu înțelegi semnalele mele (cuvinte, priviri, gesturi), fie ai alt mod de a-ți arăta afecțiunea și alte așteptări în a primi afecțiunea, deci poți percepe greșit afecțiunea mea. Fie nu vrei sau nu poți să te implici afectiv și atunci nu e ce trebuia.

        Compatibilitatea intelectuală se referă la acea potrivire de principii, de idei, de valori, de pasiuni. Să ai aceleași credințe religioase sau politice cu celălalt, să împărtășiți aceleași concepții despre lume și viață, să aveți interese comune, altfel spus să aveți ce discuta. Diferențele de domeniu sau statut profesional nu sunt o problemă în sine, dar ar putea deveni dacă unul dintre parteneri se simte complexat față de celălalt, chiar dacă celălat nu face nimic pentru a-l pune în inferioritate sau nu-l percepe așa.

        Compatibilitatea spirituală se referă la acele valori care ne dau sens vieții. Eu aș situa-o cumva între cea afectivă și cea intelectuală. Să te ghidezi după aceleași principii morale, să ai același sistem de valori, același crez. Cred că această compatibilitate este și cel mai greu de atins. Până la 41 de ani, nu am găsit pe cineva perfect compatibil din acest punct de vedere (fără apartenență religioasă, dar cu principii morale sănătoase, chibzuit, loial etc).

          Mai spune doamna psiholog că unei persoane sensibile și cu teama de abandon (aici m-am regăsit, recunosc, nu știu de unde mi se trage teama asta de abandon, probabil din copilărie sau chiar din viața intrauterină, acolo spun psihologii că e originea tuturor relelor noastre) îi va fi extrem de greu, dacă nu imposibil să aibă o relație funcțională. Asta pentru că partenerul nu va înțelege sau va percepe greșit crizele sale de nesiguranță sau gelozie sau poate fi sufocat de gesturile sale de afecțiune exagerată (jur că nu-s geloasă dacă nu îmi și pasă). Paradoxal, persoanele cu această problemă se vor îndrepta exclusiv spre relații cu potențial mare de abandon. La concluzia asta am ajuns prin proprie experiență, nu trebuia să citesc cine știe ce tratat de psihologie sau terapie intervențională. Deci sunt condamnată să nu-mi găsesc perechea (nu oricare, ci pe cea compatibilă) niciodată.

          Sfatul general e că toți ar trebui să intrăm într-o relație lăsând la o parte traumele din trecut, experiențele anterioare. Ușor de zis, greu de făcut.

         Acum stau și mă întreb, câte dintre cuplurile pe care le văd în jurul meu îndeplinesc toate aceste criterii de compatibilitate?! Aș spune că nici măcar jumătate.

Toamnă buzoiană

Jocuri autumnale

Broderiile Irinei

      Am lipsit ceva vreme de aici, dar nu am făcut-o nemotivat. Scriam la un moment dat că mi-ar plăcea să am o pasiune de timp liber care ar putea deveni și profitabilă la un moment dat, dar nu mă puteam hotârî ce aș putea să fac încât să nu necesite materiii prime foarte scumpe, spațiu mare pentru depozitare și nici să îmi facă prea mare deranj. După luni de tatonări și de informare, m-am oprit la broderie. Broderie manuală. Îmi place enorm de mult, încă nu mă pot opri din migălit, asta aș face de cum se luminează până noaptea târziu. Caut modele, am sute deja salvate, idei, comand ațe, pânze, rame, ce să mai vorbim? Nu îmi mai văd capul de câte am de făcut și nici timpul nu prea îmi mai este de ajuns pentru câte aș vrea să fac. Dar o fac cu plăcere.

      Acum, după o mică sondare a pieței, nu cred ca va fi și o pasiune profitabilă. Aș putea încerca să brodez mărturii sau alte produse pentru nunți, botezuri sau luări de moț, dar nu aș mai face-o cu aceeași plăcere. Ar deveni doar un alt job în care ar trebui să joc după gustul altora. Așa că brodez flori. Deocamdată tablouri, dar am în plan și alte idei, poate mai practice.

       Dacă sunteți curioși în legătură cu migălelile care mi-au ocupat timpul de vreo lună și ceva, vă invit pe noul meu blog, Broderiile Irinei . Dacă vă face cu ochiul ceva, puteți să mă contactați. Primesc și sugestii de lucru, numai legate de evenimente să nu fie. Deocamdată.

Nucul

           Erau ultimele zile de vacanță, iar noi mergeam să culegem nuci. Nucul bătrân din fața școlii acoperea jumătate de grădină cu umbra lui. Unii băieți, mai curajoși, se urcau până în vârf și-l scuturau. Eu mă mulțumeam să răvășesc frunzele de pe jos și să-mi încarc buzunarele cu tot ce găseam. Încercam să fiu mai atentă și mai rapidă decât ei. Uneori venea și baba Dumitra. Rusoaica i se mai spunea. Nu îmi plăcea de ea. Toată ziua stătea la colț, lângă bordeiul ei, și se plângea. Cerea. Bunicul oprea mereu căruța și îi dădea ba un pepene, ba câțiva struguri sau orice altceva din ceea ce ne dăruise pământul în acel an. Eu, poate din cauza ochilor ei mici și vicleni, nu o îndrăgeam. Nu-mi împărțeam nucile cu ea. Pe mine nu mă impresiona.

            Îmi duceam trofeele acasă cu mândrie. Le adunam în covata de pe sală și le număram. Mama se uita la mâinile mele mânjite de sângele copacului și mă certa. Cum o să mă duc eu cu degetele așa murdare la școală ? Dar mie nu-mi păsa. Strânsesem multe nuci și asta era tot ce conta.

            Anii au trecut. Am crescut. Îmi era rușine să mai merg la furat nuci, la șosea. Pentru o vreme, fratele meu a preluat misiunea. Spre deosebire de mine, era un bun cățărător. Niciun copac nu-i scăpa. Apoi a crescut și el. Școala a fost închisă. Toamna glasurile copiilor s-au urcat în microbuz și au plecat. Nucul a rămas singur-singurel.

            Dar, într-o dimineață, tata și-a adus aminte de el. S-a strecurat pe portița din spatele curții și l-a întrebat ce mai face. Nucul s-a bucurat. Au stat puțin de vorbă, apoi i-a umplut buzunarele cu nuci. De atunci, diminețile dialogate s-au tot repetat. Tata venea tare bucuros acasă și își aduna darurile în aceeași covată crăpată, pe sală. La fel ca noi, copiii de odinioară, le număra. Mama nu privea cu ochi buni această trebușoară. La fel ca pe noi, odinioară, îl certa. Ce-o să zică lumea să-l vadă, om bătrân, culegând nuci în curtea școlii ? De parcă n-am avea ce mânca ! Tata însă râdea. Nu-i păsa.

            Toamna trecută nucul l-a tot așteptat. Dar tata nu-l mai putea vizita. Într-o zi, pentru că nu mai putea să meargă, și-a luat zborul și a plecat. Nucul i-a făcut un semn de rămas-bun cu singurul braț pe care îl mai avea. Jumătate de nuc și jumătate de om s-au îmbrățișat. Apoi el s-a amestecat printre frunzele zdrențuite de vânt ale nucului și s-a înălțat.

            Nucul e singur acum. O cioară bătrână se mai leagănă-n vânt pe brațul beteag, croncănind a rod bogat. Sau a pustiu.

Brașov – impresii de călătorie

      A fost a doua călătorie la Brașov pentru mine. De la prima, pe timp de iarnă, nu reținusem decât zăpada de poveste ce acoperea pădurea de pe Tâmpa și câteva peisaje hibernale de la Poiana Brașov. Am plecat cu așteptări mari, cum îmi e felul, însă prima zi a fost o dezamăgire totală. Nimerisem într-un oraș la fel de chinuit de soare ca Brăila, ba chiar mai aglomerat și mai zgomotos. Blocuri, trafic infernal, soare. A doua zi însă peisajul s-a schimbat. Centrul Vechi ne-a teleportat într-o altă epocă și un alt spațiu. Brăila noastră veche, cu așa-zisul său muzeu de arhitectură în aer liber, mi s-a părut dintr-odată mică și neînsemnată. Poate doar insuficient pusă în valoare. Brașovenii știu să vândă, nu degeaba aici a fost, încă din Evul Mediu, cel mai mare centru comercial de la granița dintre Ardeal și Țara Românească. Piața Sfatului e foarte aglomerată și aflată sub patronajul soarelui încă de la primele ore. Am făcut repede câteva fotografii și ne-am retras spre răcoare și umbră.

         Am urcat pe Tâmpa cu telecabina (greu la deal cu boii mici), puhoi de lume până la punctul de belvedere, unde se stătea la coadă ca să-ți faci o fotografie. Apoi pe traseu rămâneau doar pasionații. Am continuat pe unul dintre cele trei trasee de pe Tâmpa, Drumul Cavalerilor, traseu care ne-a oferit o varietate peisagistică deosebită (fânețe, locuri de popas amenajate, pădure, luminișuri). Liniște, câte o dumbrăveancă sau codobatură ici și colo, privindu-ne curioase, flori de pădure , fluturi, răcoare.

       Tot la coborâre, am parcurs în altă zi și traseul Treptele lui Gabony, care are câteva puncte de belvedere impresionante, dar este și mult mai restrictiv ca spațiu de drumeție. Pe tot parcursul traseului te însoțesc zgomotele orașului, pădurea este mai rară, predomină foioasele, nici nu prea te poți ascunde de soare. Nu a fost tocmai preferatul meu. Nu am încercat Traseul Serpentinelor, cel mai accesibil se pare, dar și cel mai lung (aproape patru km doar intr-un sens). Poate cu altă ocazie.

       Cea mai plăcută surpriză au fost pentru mine muzeele brașovene. Am început cu Bastionul Țesătorilor, de unde am și achiziționat un bilet unic de 25 de lei, care oferea accesul la nouă muzee din Brașov și Săcele, mai puțin Biserica Neagră și Prima Școală Românească. Biletul separat varia de la 7 la 9 lei de muzeu. La Biserica Neagră 15 lei, iar la Prima Școală Românească 20 de lei. Toate, mai puțin Muzeul de Artă, percep taxă de fotografiere (25 de lei). Nu am încercat să trișez, ni s-a spus că putem face 1-2 fotografii așa, pentru amintire, nu mai multe. Dar turiștii nu prea stăteau cu telefoanele în mână, așa că am studiat în liniște exponatele, am citit explicațiile. Nicăieri nu era aglomerat (la câteva muzee am fost chiar singuri), excepție făcând Biserica Neagră.

      Am continuat cu Muzeul de Istorie situat în Casa Sfatului, cu exponate din patrimoniul breslelor de meșteșugari. Am admirat produse ale diferitelor bresle (obiecte de aramă, cositor, produse de olărit, țesături, curele măiestrit lucrate, genți de piele, produse de fierărie, bijuterii și multe altele), am văzut reproducerea unui atelier de fierărie și a unei farmacii vechi, arme vechi, armuri, cuferele breslelor, blazoanele acestora. La etaj, muzeul prezintă istoria revoltei muncitorilor brașoveni din 1987, împotriva regimului comunist, și o colecție de obiecte din acea perioadă, printre care și renumitul pește de sticlă de pe televizor.

      Muzeul Civilizației Urbane a fost de departe preferatul meu. Deși nu foarte mare, este amenajat într-o clădire comercială veche. La intrare, poți descărca ghidul audio. Vizitându-l, te simți efectiv teleportat în timp, exponatele sunt așezate liber, te poți plimba printre ele, fiind prevăzute totuși cu senzori ce declanșează o alarmă la atingere. Muzeul reproduce un spațiu de vânzare cu produse meșteșugărești, o cameră unde se puneau la cale afacerile vremii, o pivniță ca spațiu de depozitare, o prăvălie de mirodenii (fel de fel de minunății). La etaj este reconstituită locuința unui patrician sas, dar și un atelier de broderie și un studio foto, iar mansarda este destinată expozițiilor temporare, acum adăpostind o expoziție de păpuși.

      Muzeul de Etnografie iarăși mi-a oferit o experiență plăcută, am aflat istoria textilelor de la primele țesături din fire naturale până la tricotajele moderne. Aceeași expunere liberă a obiectelor, cu explicații detaliate, lumina caldă, semiobscuritatea, decorurile din lemn, creatoare de atmosferă.

      La Muzeul de Artă am putut vedea o serie de picturi celebre (Luchian, Aman, Tonitza, Grigorescu, Țuculescu, Ressu și alții). La Muzeul Prima Școala Românească vizita este condiționată de formarea unui grup de zece persoane, dar ghidul, de o erudiție impresionantă, a fost foarte amabil și a făcut o excepție, fiind doar trei persoane. Aici pot fi văzute cărți de patrimoniu, primele cărți românești, manuscrise sau tipărite, tiparnița diaconului Coresi, reproducerea unei săli de clasă. Prezentarea a fost interactivă, am scris cu un toc vechi, ne-am prezentat, au fost și câteva întrebări de cultură generală. Mi-ar fi plăcut totuși să pot studia în voie exponatele, să stau mai mult în fiecare încăpere. Nu am reușit să mai ajungem la Casa Mureșenilor, situată tot în Piața Sfatului. Brașovul vechi este un oraș în sine, sunt foarte multe obiective de vizitat pentru pasionații de turism cultural, pentru iubitorii de istorie, mai ales medievală. Nu e tocmai destinația cea mai potrivită pentru iubitorii de munte și natură. Dar noi am reușit să îmbinăm și una, și alta. Regret că multe obiective nu sunt vizitabile, deși au fost o vreme (Cetățuia de pe Straja, Turnurile Alb și Negru).

Turnul Vânătorilor

Bastionul Țesătorilor

Bastionul Țesătorilor

Turnul Alb

Turnul Negru

Muzeul Prima Școală Românească

Bizerica Ortodoxă ,,Sf. Nicolae”

Bastionul Graft

Poarta Ecaterinei

Poarta Șchei

           Ce mi-a plăcut:

• Centrul Vechi (varietatea arhitecturală și cromatică, aspectul îngrijit, toate trotuarele și străzile erau cu piatră cubică nouă, recondiționată, se pare că pe acolo nu s-a inventat asfaltul, ca la noi );
• Timpul petrecut pe Tâmpa;
• Muzeele Brașovului, care pun în valoare tocmai această multiculturalitate a orașului (etnică și ocupațională), un plus pentru recrearea atmosferei de epocă (lumină, materiale, decoruri).
• Autobuzele electrice;

           Ce nu mi-a plăcut:

• Traficul din orașul nou, sistemul de treceri pietonale și de semafoare (sunt străzi cu trafic intens, de viteză, și cu multe benzi prevăzute doar cu trecere);
• Nebunia trotinetelor electrice ce pot fi închiriate; sunt peste tot, fie lăsate pe trotuare, în locuri unde te aștepți mai puțin, fie venind în viteză din toate direcțiile, pe trotuare sau pe strazi, printre mașini. Sunt convinsă că e ceva modern, antipoluare, dar nouă ni s-a părut deranjant, oarecum nereglementat acest trafic.
• Faptul că majoritatea celor din jur vorbeau alte limbi decât româna, ceea ce este un lucru bun de altfel, privit din altă perspectivă. Cred că am auzit toate limbile pământului. Cum curiozitatea (puteți să-i spuneți și indiscreție) e unul dintre defectele mele, mă irită când nu pot să înțeleg ce vorbesc cei din jurul meu, fie că sunt în autobuz, în tren sau pe stradă. Dacă în franceză, engleză și chiar puțin în italiană și spaniolă mai înțelegeam, nu aveam nicio șansă cu rusa, maghiara, germana, limbile nordice sau asiatice. Pentru mine, bariera de comunicare, de limbă, este de netrecut, nu pot comunica dacă nu înțeleg sau nu vorbesc bine limba interlocutorului.

În concluzie, mi-a plăcut la Brașov, nu mai mult decât la Bușteni sau Sinaia, dacă mă refer strict la partea de drumeție, dar mult mai mult din perspectivă istorică și culturală. Singurele suvenire materiale cu care am venit au fost un pumn de jir și un teanc de cărți (ghiduri ale muzeelor vizitate și o lucrare despre patrimoniul cultural al Brașovului).

Fir de borangic

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.