Toamnă buzoiană

Călătorii
Publicitate

Broderiile Irinei

Migăleli

      Am lipsit ceva vreme de aici, dar nu am făcut-o nemotivat. Scriam la un moment dat că mi-ar plăcea să am o pasiune de timp liber care ar putea deveni și profitabilă la un moment dat, dar nu mă puteam hotârî ce aș putea să fac încât să nu necesite materiii prime foarte scumpe, spațiu mare pentru depozitare și nici să îmi facă prea mare deranj. După luni de tatonări și de informare, m-am oprit la broderie. Broderie manuală. Îmi place enorm de mult, încă nu mă pot opri din migălit, asta aș face de cum se luminează până noaptea târziu. Caut modele, am sute deja salvate, idei, comand ațe, pânze, rame, ce să mai vorbim? Nu îmi mai văd capul de câte am de făcut și nici timpul nu prea îmi mai este de ajuns pentru câte aș vrea să fac. Dar o fac cu plăcere.

      Acum, după o mică sondare a pieței, nu cred ca va fi și o pasiune profitabilă. Aș putea încerca să brodez mărturii sau alte produse pentru nunți, botezuri sau luări de moț, dar nu aș mai face-o cu aceeași plăcere. Ar deveni doar un alt job în care ar trebui să joc după gustul altora. Așa că brodez flori. Deocamdată tablouri, dar am în plan și alte idei, poate mai practice.

       Dacă sunteți curioși în legătură cu migălelile care mi-au ocupat timpul de vreo lună și ceva, vă invit pe noul meu blog, Broderiile Irinei . Dacă vă face cu ochiul ceva, puteți să mă contactați. Primesc și sugestii de lucru, numai legate de evenimente să nu fie. Deocamdată.

Nucul

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

           Erau ultimele zile de vacanță, iar noi mergeam să culegem nuci. Nucul bătrân din fața școlii acoperea jumătate de grădină cu umbra lui. Unii băieți, mai curajoși, se urcau până în vârf și-l scuturau. Eu mă mulțumeam să răvășesc frunzele de pe jos și să-mi încarc buzunarele cu tot ce găseam. Încercam să fiu mai atentă și mai rapidă decât ei. Uneori venea și baba Dumitra. Rusoaica i se mai spunea. Nu îmi plăcea de ea. Toată ziua stătea la colț, lângă bordeiul ei, și se plângea. Cerea. Bunicul oprea mereu căruța și îi dădea ba un pepene, ba câțiva struguri sau orice altceva din ceea ce ne dăruise pământul în acel an. Eu, poate din cauza ochilor ei mici și vicleni, nu o îndrăgeam. Nu-mi împărțeam nucile cu ea. Pe mine nu mă impresiona.

            Îmi duceam trofeele acasă cu mândrie. Le adunam în covata de pe sală și le număram. Mama se uita la mâinile mele mânjite de sângele copacului și mă certa. Cum o să mă duc eu cu degetele așa murdare la școală ? Dar mie nu-mi păsa. Strânsesem multe nuci și asta era tot ce conta.

            Anii au trecut. Am crescut. Îmi era rușine să mai merg la furat nuci, la șosea. Pentru o vreme, fratele meu a preluat misiunea. Spre deosebire de mine, era un bun cățărător. Niciun copac nu-i scăpa. Apoi a crescut și el. Școala a fost închisă. Toamna glasurile copiilor s-au urcat în microbuz și au plecat. Nucul a rămas singur-singurel.

            Dar, într-o dimineață, tata și-a adus aminte de el. S-a strecurat pe portița din spatele curții și l-a întrebat ce mai face. Nucul s-a bucurat. Au stat puțin de vorbă, apoi i-a umplut buzunarele cu nuci. De atunci, diminețile dialogate s-au tot repetat. Tata venea tare bucuros acasă și își aduna darurile în aceeași covată crăpată, pe sală. La fel ca noi, copiii de odinioară, le număra. Mama nu privea cu ochi buni această trebușoară. La fel ca pe noi, odinioară, îl certa. Ce-o să zică lumea să-l vadă, om bătrân, culegând nuci în curtea școlii ? De parcă n-am avea ce mânca ! Tata însă râdea. Nu-i păsa.

            Toamna trecută nucul l-a tot așteptat. Dar tata nu-l mai putea vizita. Într-o zi, pentru că nu mai putea să meargă, și-a luat zborul și a plecat. Nucul i-a făcut un semn de rămas-bun cu singurul braț pe care îl mai avea. Jumătate de nuc și jumătate de om s-au îmbrățișat. Apoi el s-a amestecat printre frunzele zdrențuite de vânt ale nucului și s-a înălțat.

            Nucul e singur acum. O cioară bătrână se mai leagănă-n vânt pe brațul beteag, croncănind a rod bogat. Sau a pustiu.

Brașov – impresii de călătorie

Călătorii
      A fost a doua călătorie la Brașov pentru mine. De la prima, pe timp de iarnă, nu reținusem decât zăpada de poveste ce acoperea pădurea de pe Tâmpa și câteva peisaje hibernale de la Poiana Brașov. Am plecat cu așteptări mari, cum îmi e felul, însă prima zi a fost o dezamăgire totală. Nimerisem într-un oraș la fel de chinuit de soare ca Brăila, ba chiar mai aglomerat și mai zgomotos. Blocuri, trafic infernal, soare. A doua zi însă peisajul s-a schimbat. Centrul Vechi ne-a teleportat într-o altă epocă și un alt spațiu. Brăila noastră veche, cu așa-zisul său muzeu de arhitectură în aer liber, mi s-a părut dintr-odată mică și neînsemnată. Poate doar insuficient pusă în valoare. Brașovenii știu să vândă, nu degeaba aici a fost, încă din Evul Mediu, cel mai mare centru comercial de la granița dintre Ardeal și Țara Românească. Piața Sfatului e foarte aglomerată și aflată sub patronajul soarelui încă de la primele ore. Am făcut repede câteva fotografii și ne-am retras spre răcoare și umbră.

         Am urcat pe Tâmpa cu telecabina (greu la deal cu boii mici), puhoi de lume până la punctul de belvedere, unde se stătea la coadă ca să-ți faci o fotografie. Apoi pe traseu rămâneau doar pasionații. Am continuat pe unul dintre cele trei trasee de pe Tâmpa, Drumul Cavalerilor, traseu care ne-a oferit o varietate peisagistică deosebită (fânețe, locuri de popas amenajate, pădure, luminișuri). Liniște, câte o dumbrăveancă sau codobatură ici și colo, privindu-ne curioase, flori de pădure , fluturi, răcoare.

       Tot la coborâre, am parcurs în altă zi și traseul Treptele lui Gabony, care are câteva puncte de belvedere impresionante, dar este și mult mai restrictiv ca spațiu de drumeție. Pe tot parcursul traseului te însoțesc zgomotele orașului, pădurea este mai rară, predomină foioasele, nici nu prea te poți ascunde de soare. Nu a fost tocmai preferatul meu. Nu am încercat Traseul Serpentinelor, cel mai accesibil se pare, dar și cel mai lung (aproape patru km doar intr-un sens). Poate cu altă ocazie.

       Cea mai plăcută surpriză au fost pentru mine muzeele brașovene. Am început cu Bastionul Țesătorilor, de unde am și achiziționat un bilet unic de 25 de lei, care oferea accesul la nouă muzee din Brașov și Săcele, mai puțin Biserica Neagră și Prima Școală Românească. Biletul separat varia de la 7 la 9 lei de muzeu. La Biserica Neagră 15 lei, iar la Prima Școală Românească 20 de lei. Toate, mai puțin Muzeul de Artă, percep taxă de fotografiere (25 de lei). Nu am încercat să trișez, ni s-a spus că putem face 1-2 fotografii așa, pentru amintire, nu mai multe. Dar turiștii nu prea stăteau cu telefoanele în mână, așa că am studiat în liniște exponatele, am citit explicațiile. Nicăieri nu era aglomerat (la câteva muzee am fost chiar singuri), excepție făcând Biserica Neagră.

      Am continuat cu Muzeul de Istorie situat în Casa Sfatului, cu exponate din patrimoniul breslelor de meșteșugari. Am admirat produse ale diferitelor bresle (obiecte de aramă, cositor, produse de olărit, țesături, curele măiestrit lucrate, genți de piele, produse de fierărie, bijuterii și multe altele), am văzut reproducerea unui atelier de fierărie și a unei farmacii vechi, arme vechi, armuri, cuferele breslelor, blazoanele acestora. La etaj, muzeul prezintă istoria revoltei muncitorilor brașoveni din 1987, împotriva regimului comunist, și o colecție de obiecte din acea perioadă, printre care și renumitul pește de sticlă de pe televizor.

      Muzeul Civilizației Urbane a fost de departe preferatul meu. Deși nu foarte mare, este amenajat într-o clădire comercială veche. La intrare, poți descărca ghidul audio. Vizitându-l, te simți efectiv teleportat în timp, exponatele sunt așezate liber, te poți plimba printre ele, fiind prevăzute totuși cu senzori ce declanșează o alarmă la atingere. Muzeul reproduce un spațiu de vânzare cu produse meșteșugărești, o cameră unde se puneau la cale afacerile vremii, o pivniță ca spațiu de depozitare, o prăvălie de mirodenii (fel de fel de minunății). La etaj este reconstituită locuința unui patrician sas, dar și un atelier de broderie și un studio foto, iar mansarda este destinată expozițiilor temporare, acum adăpostind o expoziție de păpuși.

      Muzeul de Etnografie iarăși mi-a oferit o experiență plăcută, am aflat istoria textilelor de la primele țesături din fire naturale până la tricotajele moderne. Aceeași expunere liberă a obiectelor, cu explicații detaliate, lumina caldă, semiobscuritatea, decorurile din lemn, creatoare de atmosferă.

      La Muzeul de Artă am putut vedea o serie de picturi celebre (Luchian, Aman, Tonitza, Grigorescu, Țuculescu, Ressu și alții). La Muzeul Prima Școala Românească vizita este condiționată de formarea unui grup de zece persoane, dar ghidul, de o erudiție impresionantă, a fost foarte amabil și a făcut o excepție, fiind doar trei persoane. Aici pot fi văzute cărți de patrimoniu, primele cărți românești, manuscrise sau tipărite, tiparnița diaconului Coresi, reproducerea unei săli de clasă. Prezentarea a fost interactivă, am scris cu un toc vechi, ne-am prezentat, au fost și câteva întrebări de cultură generală. Mi-ar fi plăcut totuși să pot studia în voie exponatele, să stau mai mult în fiecare încăpere. Nu am reușit să mai ajungem la Casa Mureșenilor, situată tot în Piața Sfatului. Brașovul vechi este un oraș în sine, sunt foarte multe obiective de vizitat pentru pasionații de turism cultural, pentru iubitorii de istorie, mai ales medievală. Nu e tocmai destinația cea mai potrivită pentru iubitorii de munte și natură. Dar noi am reușit să îmbinăm și una, și alta. Regret că multe obiective nu sunt vizitabile, deși au fost o vreme (Cetățuia de pe Straja, Turnurile Alb și Negru).

           Ce mi-a plăcut:
  • Centrul Vechi (varietatea arhitecturală și cromatică, aspectul îngrijit, toate trotuarele și străzile erau cu piatră cubică nouă, recondiționată, se pare că pe acolo nu s-a inventat asfaltul, ca la noi 😉 );
  • Timpul petrecut pe Tâmpa;
  • Muzeele Brașovului, care pun în valoare tocmai această multiculturalitate a orașului (etnică și ocupațională), un plus pentru recrearea atmosferei de epocă (lumină, materiale, decoruri).
  • Autobuzele electrice;
           Ce nu mi-a plăcut:
  • Traficul din orașul nou, sistemul de treceri pietonale și de semafoare (sunt străzi cu trafic intens, de viteză, și cu multe benzi prevăzute doar cu trecere);
  • Nebunia trotinetelor electrice ce pot fi închiriate; sunt peste tot, fie lăsate pe trotuare, în locuri unde te aștepți mai puțin, fie venind în viteză din toate direcțiile, pe trotuare sau pe strazi, printre mașini. Sunt convinsă că e ceva modern, antipoluare, dar nouă ni s-a părut deranjant, oarecum nereglementat acest trafic.
  • Faptul că majoritatea celor din jur vorbeau alte limbi decât româna, ceea ce este un lucru bun de altfel, privit din altă perspectivă. 😀Cred că am auzit toate limbile pământului. Cum curiozitatea (puteți să-i spuneți și indiscreție) e unul dintre defectele mele, mă irită când nu pot să înțeleg ce vorbesc cei din jurul meu, fie că sunt în autobuz, în tren sau pe stradă. Dacă în franceză, engleză și chiar puțin în italiană și spaniolă mai înțelegeam, nu aveam nicio șansă cu rusa, maghiara, germana, limbile nordice sau asiatice. Pentru mine, bariera de comunicare, de limbă, este de netrecut, nu pot comunica dacă nu înțeleg sau nu vorbesc bine limba interlocutorului.

În concluzie, mi-a plăcut la Brașov, nu mai mult decât la Bușteni sau Sinaia, dacă mă refer strict la partea de drumeție, dar mult mai mult din perspectivă istorică și culturală. Singurele suvenire materiale cu care am venit au fost un pumn de jir și un teanc de cărți (ghiduri ale muzeelor vizitate și o lucrare despre patrimoniul cultural al Brașovului).

Fir de borangic

Ungherul cu amintiri

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

Ungherul cu amintiri

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Flori, fete, filme sau băieți

Mărturisiri

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii