Fir de borangic

Ungherul cu amintiri

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

Ungherul cu amintiri

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Flori, fete, filme sau băieți

Mărturisiri

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

De Paști

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

Tot mai departe de lumea normală

Mărturisiri

       Scriu. Nu știu pentru cine sau de ce. Poate doar pentru mine. Poate nici măcar nu mă mai interesează. Pe zi ce trece mă simt tot mai departe de cei mulți, de cei normali. N-am fost niciodată un om sănătos, dar de câțiva ani simt cum prăpastia se adâncește, iar podul de funii care o traversa e năruit. Corpul meu își pierde încetul cu încetul puterea de a continua. Ca o mașină stricată ce nu mai poate fi reparată. Dar nu te înduri de ea. Iar eu, eu cea fără de corp, mă lupt cu mine. Și mă mint. Și îmi inventez pasiuni și fel de fel de ocupații care ar putea să-mi distragă atenția de la suferință, de la boală. Citesc carte după carte, și scriu, îmi arunc aici disperarea. E gratis deocamdată. Și fac fotografii. Dar viața mi le ia pe toate, rând pe rând. Nu m-am priceput la jocurile de cărți niciodată.

       În 2017 au apărut primele semne de cedare. Am fost la un pas de boala fatală. Nu știu nici acum dacă l-am depășit. Nu voi ști vreodată, amenințarea a rămas. Apoi pierderile au continuat. Am renunțat la orice încercare sau speranță de viață de cuplu. Dragostea și boala sunt incompatibile în viziunea mea.

        Am sperat să pot ameliora ceva măcar în plan profesional. Așa că mi-am dedicat (sacrificat) încă patru ani din viață pentru a schimba ceva. Îmi doream să scap de un loc de muncă ce mă consuma teribil, de care nu eram mulțumită, ba chiar mă complexa și pe seama căruia am pus agravarea problemelor mele de sănătate.  La capătul celor patru ani, am ajuns să lucrez acolo unde mi-am dorit încă din copilărie. A fost, pentru scurt timp, un vis împlinit. Însă doar pentru a realiza că uneori suntem prea mici pentru visurile pe care le purtăm. După luni de luptă cu mine și corpul meu care ceda fizic și nu avea cum să mă ajute să-mi trăiesc visul, am renunțat. Am revenit la fostul loc de muncă, mult mai puțin solicitant fizic, dar nemulțumirea s-a reinstalat la scurt timp. Pierderile au continuat.

        În noiembrie mi-am pierdut tatăl. A fost cea mai mare pierdere din viața mea. Tatăl meu, omul cel mai drag mie, a murit în condiții și în chinuri pe care un om sănătos nici măcar nu și le poate imagina. Cu ambele picioare amputate aproape de șold, cu dureri groaznice, dar mai ales dezamăgit de viață, erou al unei farse sinistre pe care sunt convinsă că nici măcar nu și-ar fi putut-o imagina. Numai momentul când l-am văzut așa a fost un șoc pentru mine. Îmi este greu să mi-l mai amintesc întreg, sănătos. Iar ochii lui din ultimele clipe, când nu mai putea nici să înghită apă sau să vorbească, o să mă urmărească permanent. Nu mai poți să te lași păcălit de frumusețea unei flori după ce ai văzut așa ceva.  Omul mereu vesel și optimist, omul care nu a fumat, cu o viață sănătoasă cum puțini se pot lăuda, omul care te întâmpina mereu cu o glumă pe buze, omul onest, de o moralitate exemplară, altruist, omul care nu putea să facă rău nici unui pui de găină, a murit supărat, trădat de viața pe care a iubit-o atât. S-a văzut mutilat, lipsit de orice putere, condamnat. Nu l-am putut ajuta. Am cunoscut în această perioadă o altă latură a vieții. M-am botezat în suferința din spitale, în disperarea celor care știu că pentru ei, aici, nu mai e nicio speranță. Doar moartea. Dar întotdeauna se poate și mai rău decât îți poți imagina. Am ajuns să nu mai pot suporta ,,fericirea” celorlați, a normalilor, a celor fără griji. A celor care se afișau zilnic pe rețelele sociale cu zâmbetul pe buze, definiții ale fericirii și îndemnuri la optimism. Nu, viața e a dracului de haină, ipocriților, viața nu e așa. Nu am putut să trec peste pierderea lui. Nu pot să accept nici acum că nu îl voi mai vedea niciodată, că nu voi mai putea vorbi cu el, să s-a evaporat într-o secundă, rămânând doar în amintirea mea. Așa că îmi cultiv aceste amintiri încercând să înlocuiesc realitatea cu ele. Nu reușesc. Și nu mai pot accepta realitatea asta. Dar pierderile tot nu contenesc.

         Pe fondul pierderii tatălui și al tuturor problemelor familiale și profesionale asociate (mamă și bunică bolnave, în altă localitate, probleme administrative de care nu mă pot ocupa, tot din cauza șubrezeniei mele fizice, senzația de ratare și inadecvare profesională de care nu pot scăpa), starea mea de sănătate s-a agravat. În ianuarie am aflat că am intoleranță genetică la lactoză. M-am bucurat că nu am procreat, nu am mai condamnat alt om la chin pe viață. Ar fi moștenit-o, am genotip homozigot. Probabil intuiția sau instinctul a funcționat, de nu mi-am dorit niciodată așa ceva. Am sperat pentru o clipă ca aceasta ar putea fi cauza chinurilor mele de o viață. Nu a fost așa. Am eliminat complet produsele cu lactoză (lactate și nu doar), apoi și produsele cu fructoză (tot ce conține zahăr, toate fructele și legumele, chiar și preparate), simptomele au persistat. Am ajuns să mănânc doar ouă fierte, orez, pâine prăjită și carne fiartă sau la grătar. Nu știu cât timp le voi mai tolera și pe acestea. Am intestin iritabil. E o sentință, credeți-mă, nu e ceva de neglijat. Nu, nu te omoară, deși am ajuns să cred că ar fi fost mai bine așa. Mi se sugerează să scot complet și făinoasele (glutenul). Nu o să le scot, n-aș mai avea ce mânca. N-aș mai avea la ce renunța. Asigurarea meselor zilnice a ajuns o provocare. Produse fără zahăr sau lactoză găsesc doar la supermarketurile din afara orașului. În cantități mult mai mici, cu prețuri mult mai mari și fără niciun gust, ca toate surogatele. Îmi este foame permanent, am dureri de cap, nu mă pot împăca nicicum cu gândul că dieta mea va fi aceasta toată viața. Slăbesc. Arunc bani pe fel de fel de investigații și tratamente alopate și naturiste și probiotice fără absolut niciun efect decât pierderea de timp și bani. Mi-am pierdut complet încrederea în medici. Am ajuns la concluzia că totul e o afacere și că nimeni nu se gândește deloc, dar absolut deloc, la sănătatea ta.

      Din cauza disconfortului digestiv permanent și a episoadelor diareice intempestive, am renunțat la călătorii de câțiva ani. Fac doar scurte deplasări în afara localității, la casa părintească, de nevoie. Evit până și ieșirile în oraș. Mi-am anulat complet viața socială. Mă lupt să fac față serviciului. Am găsit câteva grupuri virtuale de oameni cu probleme de sănătate similare. Asta m-a ajutat puțin. M-am simțit mai puțin handicapată, acolo, printre ei, mă simt în lumea mea. Așa că petrec timp cu orele și citesc postări și răspund la întrebări. Le împărtășesc suferința sau experiența mea.

       Normalii nu te cred, normalii fac glume pe seama ta. Normalii te văd că încă poți să mergi și să vorbești, deci ești bine. Normalii nu pot înțelege de ce nu poți să mănânci mai nimic și de ce ai doar 40 de kg. Și mai pune mâna și mai îngrașă-te și tu, fată! Iar tu taci și zâmbești, deși le-ai zice vreo două de nu s-ar vedea. Dar nu te lasă codul deontologic din fișa ta. Normalii nu pot înțelege de ce orice deplasare e un chin, nu o relaxare pentru tine. Și te tot apostrofează că nu știi să îți trăiești viața. Normalii nu pot înțelege că pentru asta nu există vindecare, așa că îți tot propun diete și sfaturi, spre exasperarea ta.  Oamenii cu aceeași boală ca tine știu cum e, se luptă de o viață și ei cu asta, sunt pe potriva ta. Normalii nu știu cum e să te chinuiești zilnic să îți îndeplinești sarcinile, să cânți, să țopăi și să zâmbești, pentru că asta presupune profesia ta, deși numai tu știi câte urlete sunt în inima ta și câte dureri îți trec permanent prin stomac și intestine și că sunt zile când abia te poți ține pe picioare de nemâncare și că nu vrei decât să stai în patul tău, dar nu te pensionează nimeni pentru boala asta. Normalii nu înțeleg că nu trebuie să îți fie poftă când ei savurează prajitura aia cu cremă sau ciocolată în fața ta. Pentru că orice abatere de la regim te-ar costa nu mai puțin decât câteva zile și nopți de chin. Normalii au viața lor, care este complet diferită de a ta.

         Acum lupt. Lupt cu mine, să merg înainte. Singură. Și să zâmbesc. Și să mă ocup de ce îmi place în continuare. Cât o să mai pot, până o să le pierd și pe acestea.  Nici măcar nu știu de ce. Se pare că așa trebuie. Dar stau și mă întreb ce voi mai pierde când nu voi mai avea la ce renunța?!