Nucul

           Erau ultimele zile de vacanță, iar noi mergeam să culegem nuci. Nucul bătrân din fața școlii acoperea jumătate de grădină cu umbra lui. Unii băieți, mai curajoși, se urcau până în vârf și-l scuturau. Eu mă mulțumeam să răvășesc frunzele de pe jos și să-mi încarc buzunarele cu tot ce găseam. Încercam să fiu mai atentă și mai rapidă decât ei. Uneori venea și baba Dumitra. Rusoaica i se mai spunea. Nu îmi plăcea de ea. Toată ziua stătea la colț, lângă bordeiul ei, și se plângea. Cerea. Bunicul oprea mereu căruța și îi dădea ba un pepene, ba câțiva struguri sau orice altceva din ceea ce ne dăruise pământul în acel an. Eu, poate din cauza ochilor ei mici și vicleni, nu o îndrăgeam. Nu-mi împărțeam nucile cu ea. Pe mine nu mă impresiona.

            Îmi duceam trofeele acasă cu mândrie. Le adunam în covata de pe sală și le număram. Mama se uita la mâinile mele mânjite de sângele copacului și mă certa. Cum o să mă duc eu cu degetele așa murdare la școală ? Dar mie nu-mi păsa. Strânsesem multe nuci și asta era tot ce conta.

            Anii au trecut. Am crescut. Îmi era rușine să mai merg la furat nuci, la șosea. Pentru o vreme, fratele meu a preluat misiunea. Spre deosebire de mine, era un bun cățărător. Niciun copac nu-i scăpa. Apoi a crescut și el. Școala a fost închisă. Toamna glasurile copiilor s-au urcat în microbuz și au plecat. Nucul a rămas singur-singurel.

            Dar, într-o dimineață, tata și-a adus aminte de el. S-a strecurat pe portița din spatele curții și l-a întrebat ce mai face. Nucul s-a bucurat. Au stat puțin de vorbă, apoi i-a umplut buzunarele cu nuci. De atunci, diminețile dialogate s-au tot repetat. Tata venea tare bucuros acasă și își aduna darurile în aceeași covată crăpată, pe sală. La fel ca noi, copiii de odinioară, le număra. Mama nu privea cu ochi buni această trebușoară. La fel ca pe noi, odinioară, îl certa. Ce-o să zică lumea să-l vadă, om bătrân, culegând nuci în curtea școlii ? De parcă n-am avea ce mânca ! Tata însă râdea. Nu-i păsa.

            Toamna trecută nucul l-a tot așteptat. Dar tata nu-l mai putea vizita. Într-o zi, pentru că nu mai putea să meargă, și-a luat zborul și a plecat. Nucul i-a făcut un semn de rămas-bun cu singurul braț pe care îl mai avea. Jumătate de nuc și jumătate de om s-au îmbrățișat. Apoi el s-a amestecat printre frunzele zdrențuite de vânt ale nucului și s-a înălțat.

            Nucul e singur acum. O cioară bătrână se mai leagănă-n vânt pe brațul beteag, croncănind a rod bogat. Sau a pustiu.

Publicitate

Fir de borangic

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Flori, fete, filme sau băieți

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Preafrumoasa Vasilisa

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

Palimpsest

Zilele mele s-au nins unele pe altele ca zahărul dat prin strecurătoare peste o prăjitură fără gust. M-am presărat pe mine cu mine, să-mi țin de cald. Ca o haină căptușită bine.

Vara, nopțile mele albe  împrăștie uneori peste oraș izul zilelor mele colorate, îngropate atunci.

Sursa imaginii

De Paști

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

Prăjitură cu aromă de copilărie

        Azi m-am jucat în bucătărie. Nu mi se întâmplă prea des. Dar azi îmi era dor de atunci. Așa că m-am jucat cu vișine și vanilie. A ieșit o prajitură cu aromă de mamă. O prăjitură cu aromă de copilărie.

        Mama mea nu ne făcea nici celebra Albă ca Zăpada, nici celebrele piersici, nuci sau cornete. Nici faguri. Clătitele nu i-au plăcut niciodată. Cocă necoaptă. Mama mea a fost și este o fire practică. Iarna, mama ne făcea mere și gutui coapte, cu scorțișoară. Și plăcintă cu mere. Orez cu lapte și dulceață de vișine, budincă de griș cu zahăr ars. Chec cu nuci și cacao. Cozonac. Biscuiți de casă – flori și inimioare. Și pișcoturi fragede, omiduțele mele dragi. Și cornulețe cu gem și nucă. Și turte pe plită. Și de Crăciun, un tort cu flori galbene, desenate delicat. Iar de Anul Nou, tradiționala plăcintă cu răvașe.

        Vara, mama făcea gogoși dolofane și minciunele subțirele. N-am mai mâncat minciunele din copilărie. Minciunele din aluat. Fundițele acelea care mi se topeau în gură și eu odată cu ele, de plăcere. Și mai făcea prăjitura cu vișine. Aroma copilăriei mele.

E vremea magnoliilor

Plimbarea de azi  a avut, n-aș putea spune de ce, un parfum de nostalgie. Nostalgie după o primăvară a copilăriei, o primăvară netrăită, dar imaginată. O primăvară cuminte, cu soare blânduț, cu perechi blajine ținându-se de mână pe aleile unui parc bătrân. Cu prieteni vechi împărțind pentru a nu știu câta oară aceleași  jocuri sau poate amintiri. Cu magnolii îmbujorate pictând cu inocență seninul.

Spun magnolie și văd o floare rotunjoară pe ambalajul unei ciocolate micuțe.

-Mamă, ce floare este asta?

-E o magnolie.

Magnolie. Nu văzusem niciodată magnolii. Nu creșteau nici pe marginea drumurilor, nici la vie, nici printre dalii și cârciumărese, nici măcar în povești. Dar erau tare frumoase! Și sigur aveau un parfum pe măsură!

Mi-am apropiat fața și am mirosit magnolia. Ne-am atins obrajii fără teamă. Acum știu. Magnolia miroase a soare și a poveste. A copilărie și a mamă.

Cutia

Cum intri pe ușă, faci ușurel la stânga și cauți sub divan. Undeva, acolo, o iarnă la stânga sau două veri la dreapta, vei da peste ea. Cutia mea. Dacă ți-e frică de păianjeni, așteaptă-mă pe mine, nu te-apropia. E o cutie mică, mică, de lemn. A avut și o cheie, dar am pierdut-o, n-aș putea spune când, pe undeva. Se-ascund acolo vrute și nevrute, unele neștiute. Pietre de râu, sare din mare, frunze de-alun, doi melci bătrâni, așchii de soare, rugina toamnei, pare-mi-se că și-o floare. Una de munte, uscată. Sau poate doar decolorată. Caută bine, trebuie să fie acolo, e pusă bine, pe undeva. Mai sunt și unele nevăzute, doar pentru suflete căzute. Doruri scăldate în lapte de mac, aripi cusute pe pânză de sac, o mână ce nu-și mai găsește alintul, măiastra ce și-a uitat, într-o noapte, cântul. Le-ai găsit? Bun! Acum fii cu băgare de seamă, nu le-mprăștia! Ia ușurel primăvara pe care ți-am dat-o. Vezi, n-o speria! Așaz-o, cu băgare de seamă, printre celelalte. Și-nchide cu grijă cutia. Așa! Acum poți să pleci. Am eu grijă de ea.

Amintiri în chinuri, despre niște vaccinuri

Stau de dimineață și urmăresc cum decurge vaccinarea. Cadre medicale emoționate, fiole în prim-plan, cadru strâns pe mâini înmănușate extrăgând serul. Jurnaliști curioși.

– A durut?

– Nu, n-a durut.

Acesta oare să ne fie primul gând la apariția unui vaccin? După un an de teamă, incertitudine, izolare? După un an în care viețile noastre și-au ieșit complet din făgaș? Și când spun asta, mă refer la cei informați și responsabili, nu la cei care au purtat masca de formă, de frica amenzii, iar în rest și-au văzut de obiceiurile lor și au sfidat orice recomandare, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta să ne fie îngrijorarea!? Dacă doare?!

Îmi vin în minte frânturi din prima copilărie. A fost o vreme când am cochetat cu antivaccinismul. Avant la lettre, cum s-ar spune. Probabil intuiam eu ceva efecte adverse iremediabile, vreo paralizie, vreun cip, vreo tehnologie 5G sau cine știe câte alte grozăvii. Pe atunci nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să te vaccinezi. Vă dați seama, nu se inventase cuvântul libertate. Nici de drepturile noastre nu prea eram noi conștienți pe atunci. Așa se face, pesemne, că nimeni nu se gândea măcar că un vaccin i-ar putea face rău. Începea campania și toată lumea se vaccina fără crâcnire și fără discuții inutile. Eram doar niște maimuțe fără minte, vezi bine. Atunci medicii erau medici, profesorii profesori, inginerii ingineri și fiecare își vedea frumușel de profesia lui și făcea ce știa el mai bine. Între timp, au apărut ”influenzerii”. Toată lumea știe de toate și mai nimic. Ne-am eliberat. Dar să revenim la vaccinurile noastre. Mi-aduc aminte că în clasa întâi mi s-au administrat vreo trei. Primul a fost cu mare cântec. A fost nevoie de trei adulți să mă țină. Ca să nu sperii ceilalți copii, m-au luat pe sus și m-au dus în cancelarie, unde am urlat și m-am zbătut ca un porc la tăiere. Unul subponderal. Într-un final, m-au imobilizat, m-au înțepat și circul s-a sfârșit. Nu, din moment ce vă scriu acum, nici n-am paralizat, nici n-am murit. La al doilea vaccin, m-am deșteptat. Cum am văzut medicul și asistenta intrând pe poarta școlii, am evadat. Mă rog, am încercat. Am fugit de mi-au scăpărat picioarele la mama, la grădiniță. Învățătoarea a trimis după mine doi băieți din clasa a treia, dar nu m-au putut prinde. Doctorul, în schimb, a fost mai iute de picior și, pe la jumătatea drumului, m-a înșfăcat. Și m-a adus frumușel în clasă, ca pe o legătură de lemne, la subraț. Prizonieră, tot nu m-am dat bătută și am făcut ce știam eu mai bine: m-am zbătut și am urlat. Învățătoarea a trimis după mama, numai că mama mea nu era o mamă informată, modernă și liberă așa cum sunt mamele de acum, așa că m-a repezit de nu m-am văzut, m-a ținut cu forța și m-a vaccinat. De data aceasta au fost și efecte secundare. Îmi amintesc că am avut febră și ditamai buba care tot ” cocea” și se spărgea de am rămas și acum cu o ditamai cicatrice pe braț. Dar n-am murit, nici în autism nu am dat. Nici eu, nici colegii mei. Doar ne-am imunizat. La al treilea vaccin, doar am lăcrimat puțin. Nu dădea bine să mă las așa ușor. Al treilea a fost la picior. Nu, nu merg în baston. Nu știu cum se face, dar am scăpat. Apoi parcă ne-au mai înțepat în clasa a opta și la liceu, dar n-am mai protestat. Primele trei îmi luaseră mințile deja, vezi bine. Sunt teleghidată acum. M-au cipat.

Jurnal duminical (15)

Jurnalul de astăzi este despre frig. Sau despre fericire, nu aceea cu majusculă, cealaltă fericire. Fericirea mea de azi este despre acasă, despre un acasă cald, despre un acasă al liniștii și al micilor bucurii.

Aș putea spune că frigul a fost inamicul copilăriei mele, zmeul care mi-a amenințat fiecare iarnă. Sunt născută iarna, dar nu am fost niciodată în relații amicale cu Marele Ger.  Cine a trăit la sat, mai ales într-un sat din Bărăgan, știe cum este să te trezești dimineața într-o cameră rece și să îți vâjâie vântul prin toate geamurile acoperite cu perne și pături. Iarna la sat nu înseamnă zăpadă de poveste și lemne trosnind în cămin decât pentru cei crescuți în cutiile suprapuse ale orașului. Iarna la sat înseamnă frig, mult frig. Noroi, polei, nămeți de zăpadă. Trezit în frig, spart lemne, aprins focul, încălzit apă, dezghețat canalul, cărat apă rece de la canal, mers la toaleta din curte, spălat pe bucăți sau doar în locurile esențiale. Dat zăpada din curte. Și a doua zi de la capăt. Ger. Mâini înghețate, picioare înghețate, tremurat continuu și cam atât. Așa au fost iernile copilăriei mele. Între timp, satul s-a mai modernizat, dar iernile din Bărăgan tot geroase au rămas. Poate nu am fost conștientă de acest disconfort atunci. Eram doar un copil, se sacrificau alții pentru mine, îmi plăcea să citesc povești cu spatele lipit de sobă, îmi plăcea mireasma de mere și dovleac copt, îmi plăcea să fug dimineața în pijamale, în odaia bunicilor, și să mă afund în pernele mari, privind pe fereastră pițigoii țopăind în ramurile gutuilor. Cu timpul, am început să simt doar frigul și atât.

Anii mei de școală s-au aflat, parcă predestinat, tot sub semnul frigului. Îmi amintesc cum, în primele clase, ne adunam toți lângă o sobiță veche, mirosind a motorină. Stăteam atât cât să ne dezghețăm mâinile, apoi ne întorceam în bănci. Îmi mișcam permanent degetele în ghete, zadarnic. Uneori mă dureau de frig, deși eram îmbrăcată ca un eschimos. Gimnaziul a fost chiar mai rău. Patru ani de navetă în comuna învecinată, în autobuze neîncălzite, șase ore de stat zilnic în același frig, lângă aceleași sobițe ineficiente și în același miros de motorină. Degete amorțite de frig. Am ajuns la liceu, în oraș. Situația s-a mai încălzit, dar nu suficient. Clasa noastră era situată la ultimul etaj, în capătul coloanei, așa că mai mereu erau probleme cu încălzirea. Nici la gazdele mele situația nu era cu mult mai bună. Încălzirea începea invariabil la 1 noiembrie și se încheia la 1 aprilie. Caloriferele se dezmorțeau cu program, asta în primii doi ani, pentru ca în următorii să nu mai fie căldură mai deloc. Apa caldă era un bun de lux. Oamenii aveau datorii, CET-ul era la un pas de faliment. Ne încălzeam cu gazul de la aragaz, apa curgea pe geamuri și pe pereți. Îmi cumpărasem un radiator, dar siguranțele se ardeau la câteva zile. Am fost la un pas de a da foc păturii de pe pat, încercând să mă încălzesc pe furiș cu un mic reșou găsit deasupra șifonierului gazdei.

Anii de facultate au schimbat însă peisajul. La Galați era altceva. Caloriferele erau fierbinți permanent, fără program, apa caldă curgea permanent la robinet. Puteai chiar să stai în mânecă scurtă iarna. Raiul mult visat! Asta doar în aparatmente, pentru că la facultate odiseea gerului a continuat. Facultatea de Litere era situată într-o clădire unde  instalația de încălzire avea ceva probleme, foarte veche fiind, în sensul că se încălzeau caloriferele, parțial, doar în una sau două săli de curs. Participam la cursuri cu mâinile înmănușate, cu fesul pe cap, mă străduiam să scriu așa. Profesorii glumeau că un spațiu mai modern nu ni s-ar fi potrivit, un artist trebuie să sufere, să trăiască în mizerie, altfel n-ar mai putea imagina.

M-am întors la Brăila, dar situația nu se ameliorase deloc. Datoriile nu se plătiseră, CET-ul ne dădea căldură tot cu măsură spre deloc. Am petrecut cinci ierni într-o garsonieră igrasioasă, încălzindu-mă noaptea cu bidoane de apă fiartă pe aragaz. La scurt timp, CET-ul a dat faliment și fiecare a fost pus în situația de a se descurca. M-am mutat într-un apartament dotat cu centrală termică și chinul meu a luat sfârșit. Nu îmi venea să cred că se poate și așa. Dar experiența cu frigul tot nu s-a încheiat. Au urmat încă patru ani de facultate tot în clădiri neîncălzite sau încălzite insuficient, alte patru ierni de scris cu mănușile în mâini, alte patru ierni cu degetele de la picioare amorțite în ghete îmblănite.

Astăzi locuiesc în același apartament, care a devenit al meu între timp. În sfârșit, am centrala mea. La sat merg iarna doar în vizite scurte, de ani buni. Nu călătoresc iarna, prefer muntele în culori estivale, reduc la minim ieșirile din casă până la primele semne de primăvară. Dar, când să zic ,,am scăpat” de ger, iată că n-a fost chiar așa. Noul serviciu presupune ceva contacte cu temperaturile extreme (despre canicula de Bărăgan poate într-un alt jurnal duminical, estival).

Dar azi sunt bucuroasă. N-aș putea spune recunoscătoare. Nu aș putea spune cui. Sunt bucuroasă că pot sta, la orice oră din zi și din noapte,  pe scăunelul meu, cu spatele lipit de caloriferul fierbinte, cu o cană de ceai cald pe masă și cu o pătură peste picioare, rezolvând cuvinte încrucișate, citind o carte bună, ascultând muzică sau croșetând ceva.