Despre compatibilitate

           Nu mi-a plăcut niciodată psihologia, deși am tot avut parte de ea în școală. O știință inexactă și pe deasupra nesuferită, care prea intră cu bocancii în sufletul omului și-și dă cu părerea, fără măcar să bată la ușă, needucata de ea. Prin urmare, nu m-au pasionat niciodată lecturile de psihologie (a nu se confunda cu romanele psihologice). Nici cărțile sau cursurile de dezvoltare personală. Nici să descopăr mecanismele psihologice ale nu știu cărui comportament la cei din jurul meu pentru că, din experiența mea cu adulți și copii, acestea nu prea se pot și rezolva, chiar dacă le-ai afla. Nu e ca și când ai lua o aspirină și gata, îți trece durerea de cap. E mult mai inexact și complicat. Dar uneori mai dau pe la TV peste câte un domn sau o doamnă psiholog care ne explică probleme la ordinea zilei. Astăzi a fost despre compatibilitatea în cuplu. Exact ce mă interesa.

         Cu mâna pe inimă pot să spun că asta e, de vreo 25 de ani, cea mai mare ratare/neputință a mea. Toată lumea își pune o dorință de Revelion. Dorința aceea pe care n-o spui nimănui de teamă că nu o să se mai îndeplinească. Ei, singura mea dorință de vreo 25 de ani încoace a fost să îmi găsesc pe cineva. Acel Cineva. Contrar tuturor previziunilor astrologice adecvate zodiei mele și în ciuda aparențelor mele de fată sobră și cerebrală, mie nu mi-a stat creierul în tot acest timp decât la iubirea cea mare, nicidecum la bani sau la realizare profesională. Ei, pe cât de arzătoare mi-a fost dorința, pe atât a fost mai greu de realizat. Nimic, nici măcar rugăciunile și lumânările aprinse prin biserici când eram mai tinerică, n-au funcționat. Recunosc că n-am încercat ritualul acela de dezlegare. Era ceva cu legatul viei și un descântec, repetat nu mai știu câte zile lucrătoare.

        Lăsând gluma la o parte, doamna psiholog a explicat destul de clar în ce constă compatibilitatea în cuplu. Așa cum simțeam și eu, e o chestie complexă, construită pe mai multe paliere : o compatibilitate fizică, una afectivă, una intelectuală și una spirituală. Să le luăm pe rând.

         Compatibilitatea fizică e atracția, chimia. Aceasta e necesară (unii ar spune că nu, eu da), dar nu și suficientă. Dacă e doar compatibilitate fizică, cei doi nu prea vor putea avea și alt loc/rol în viața celuilalt. Ce simplu era în adolescență când asta era tot ce conta, nu-i așa?! Eu, recunosc, nici acum fără ea nu aș putea, oricât de compatibil din alte puncte de vedere ar fi omul din fața mea.

        Urmează compatibilitatea afectivă. Adică o potrivire în felul fiecăruia de a oferi și de a înțelege afecțiunea. Dacă eu te copleșesc cu manifestări afective, iar tu nu îmi răspunzi cu reciprocitate, acolo nu funcționează ceva. Fie nu înțelegi semnalele mele (cuvinte, priviri, gesturi), fie ai alt mod de a-ți arăta afecțiunea și alte așteptări în a primi afecțiunea, deci poți percepe greșit afecțiunea mea. Fie nu vrei sau nu poți să te implici afectiv și atunci nu e ce trebuia.

        Compatibilitatea intelectuală se referă la acea potrivire de principii, de idei, de valori, de pasiuni. Să ai aceleași credințe religioase sau politice cu celălalt, să împărtășiți aceleași concepții despre lume și viață, să aveți interese comune, altfel spus să aveți ce discuta. Diferențele de domeniu sau statut profesional nu sunt o problemă în sine, dar ar putea deveni dacă unul dintre parteneri se simte complexat față de celălalt, chiar dacă celălat nu face nimic pentru a-l pune în inferioritate sau nu-l percepe așa.

        Compatibilitatea spirituală se referă la acele valori care ne dau sens vieții. Eu aș situa-o cumva între cea afectivă și cea intelectuală. Să te ghidezi după aceleași principii morale, să ai același sistem de valori, același crez. Cred că această compatibilitate este și cel mai greu de atins. Până la 41 de ani, nu am găsit pe cineva perfect compatibil din acest punct de vedere (fără apartenență religioasă, dar cu principii morale sănătoase, chibzuit, loial etc).

          Mai spune doamna psiholog că unei persoane sensibile și cu teama de abandon (aici m-am regăsit, recunosc, nu știu de unde mi se trage teama asta de abandon, probabil din copilărie sau chiar din viața intrauterină, acolo spun psihologii că e originea tuturor relelor noastre) îi va fi extrem de greu, dacă nu imposibil să aibă o relație funcțională. Asta pentru că partenerul nu va înțelege sau va percepe greșit crizele sale de nesiguranță sau gelozie sau poate fi sufocat de gesturile sale de afecțiune exagerată (jur că nu-s geloasă dacă nu îmi și pasă). Paradoxal, persoanele cu această problemă se vor îndrepta exclusiv spre relații cu potențial mare de abandon. La concluzia asta am ajuns prin proprie experiență, nu trebuia să citesc cine știe ce tratat de psihologie sau terapie intervențională. Deci sunt condamnată să nu-mi găsesc perechea (nu oricare, ci pe cea compatibilă) niciodată.

          Sfatul general e că toți ar trebui să intrăm într-o relație lăsând la o parte traumele din trecut, experiențele anterioare. Ușor de zis, greu de făcut.

         Acum stau și mă întreb, câte dintre cuplurile pe care le văd în jurul meu îndeplinesc toate aceste criterii de compatibilitate?! Aș spune că nici măcar jumătate.