Fir de borangic

Ungherul cu amintiri

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.