Ieri mă tot lamentam că sunt în criză de inspirație. Ei, iată că salvarea a sosit mai repede chiar decât aș fi crezut, dat fiind că noaptea care tocmai a trecut a fost una mai mult albă decât neagră pentru mine. Am avut niște emoții teribile pentru fratele meu, care azi are proba scrisă de licență, așa că de pe la 4 n-am mai închis un ochi. Am închis eu toate ușile și ferestrele, să nu mai aud zgomotele de afară, mi-am pus dopuri în urechi, nici gând să mă mai viziteze Moș Ene. În schimb, m-au vizitat atâtea amintiri din lunga și aventuroasa mea experiență de chiriașă, de-mi venea să aprind lumina și să le notez, cu liniuțe, pe hârtie. Păi despre ce-aș putea eu povesti mai cu spor dacă nu despre gazdele mele dragi, una mai simpatică decât alta, și despre amabilitatea cu care s-au întrecut să îmi facă șederea în casa lor mai plăcută?
Totul a început pe la 14 ani, când am fost mutată, mai cu voie, mai fără voie, la oraș și nu oriunde, chiar la bloc. Un adevărat răsfăț, nu altceva! Nu vă mai spun că din balcon priveam direct în curtea liceului, doar avuseseră grijă ai mei să fiu atât de aproape, încât nu cumva să mă rătăcesc sau să fiu în pericol de a fi lovită de vreo mașină traversând strada. Gazda, doamna B. , trecută de 70 de ani, roșcată, cu ochi verzi viperini și un zâmbet cuceritor și, mai ales, cu multe recomandări, nici nu se putea altfel. La picioarele ei, un ghem de blană lătrător (tot roșcat, să vezi coincidență!), care avea să devină coșmarul meu până în ziua grelei despărțiri. Ema. Sau Emma, nu se știe la ce eroină de roman sau de telenovelă s-o fi gândit stimabila doamnă când a botezat-o așa. Draga de ea! Nu știu dacă atunci s-a născut sau doar s-a accentuat antipatia mea pentru câinii mici. Prin definiție, câinele e un animal de pază și protecție. Câine e un husky, un labrador, un ciobănesc, un setter, dar nu o arătare gălăgioasă, cu fundiță, cârlionți și care abia îți ajunge la glezne, bună doar pe post de sonerie. Dacă vrei un animal de companie mic și drăgălaș, o pisică ar fi o alegere mai bună, totuși. E, în primul rând, mai curată, nu lasă bomboane plăcut mirositoare prin casă, nu e atât de gălăgioasă și, mai ales, are personalitate. Așa că de la Ema încoace mi se trage disprețul profund pentru pechinezi, bichoni, chihuahua și alte specimene canine de aceeași talie, iertată fie-mi îndrăzneala de a recunoaște acest gând criminal demn doar de personajele lui Caragiale.
Am conviețuit cu Ema un an și jumătate. Cu Ema și nu numai cu ea. Pentru ea sacrifica doamna B. chifteluțele mele, ba chiar și ciorbița din borcanele pregătite cu grijă de mama. Mă îndoiesc că și dulceața care se înjumătățea de la o zi la alta era tot pentru stomăcelul delicat al Emei. A fost suficientă o singură încercare de a-i sugera stimatei că nivelul lichidului din borcan era la jumătate față de ziua precedentă ca să declanșez o adevărată avalanșă de acuze, doar era o doamnă care se respecta, nu se cobora ea la astfel de fapte condamnabile. Din acel moment am disprețuit-o și pe ea. Niciodată nu am suportat să fiu mințită sau furată. Dovezile erau clare, chifteluțele nu ieșeau la număr, iar pe borcan făcusem semne cu markerul (o să spuneți că eram nebună, dar după câteva săptămâni în care nu mi-a ajuns mâncarea, deja nu mai rezistam să înghit și să tac, cum mă sfătuiau ai mei). Chiria era chirie, nu îmi gătea ea, nu mâncam împreună (aduceam mâncarea de acasă, gata preparată), iar ai mei îi mai aduceau și alimente de la țară, în afară de chirie. Iar ea tot se înfrupta din mâncarea mea.
După o lună, doamna B a considerat de cuviință să îmi mai aducă o colegă de suferință, o ingineră din orașul vecin, angajată la Combinat. Schimbarea nu m-a afectat prea mult, mai ales că nu a trebuit să împart cu ea camera mea. Faptul că am avut peste tot camera mea a fost, poate, singurul avantaj al șederii mele cu chirie, un lux de care nu mă bucurasem nici acasă, în căsuța noastră modestă pe care o împărțeam cu bunicii. De atunci am dat de gustul intimității, al singurătății, al liniștii. Mi-a fost foarte greu să mai pot împărți camera cu cineva, chiar și numai pentru perioade scurte. O schimbare s-a produs, totuși. Trebuia să ne furișăm amândouă în așa fel încât să nu prindă de veste vecinii că în apartament ar locui trei persoane în loc de una, cum declarase doamna la Asociație. Pericolul cel mai mare era la vecina de vizavi, Rusoaica, o bătrânică uscățivă, cu ochi metalici, iscoditori și părul alb ca laptele. Strategiile noastre au dat rod până într-o zi, când Rusoaica a deschis ușa exact în momentul în care eu urcam scările spre apartament. Luată prin surprindere și complet netalentată în ale minciunii, ca și acum, am înlemnit. Am uitat de discursul gazdei, învățat pe de rost, am uitat că ar fi trebuit să mă prefac indiferentă și să urc la etajul superior. N-am fost în stare decât să o iau la fugă, înapoi, pe scări, în urechi cu amenințările furioase ale bătrânei, mulțumită că pânda ei nu fusese în zadar.
Mariana era o fată de treabă. Vorbeam destul de puțin, eram un copil pe lângă ea. Cea mai mare parte a timpului liber și-o petrecea gătind sau dormind. Nici nu ar fi avut ce să facă altceva, într-o casă în care privitul la televizor era strict interzis, iar cititul era permis doar la veioză și până la o anumită oră, pentru economia la curent. Ne împrietenisem oarecum și asta o deranja inexplicabil pe doamna B, de parcă s-ar fi temut de un complot. Ne-a interzis să mai mâncăm împreună, ba chiar să stăm la discuții prea lungi. Mariana m-a scos din încurcătură când, după ce mă învârtisem un sfert de oră în jurul gândacului negru și uriaș de pe noptiera mea, m-am dus și am trezit-o în miez de noapte. A lovit cu un papuc, râzând, arătarea care pe mine mă umpluse de fiori. Doar nu mai văzusem nicăieri așa ceva până atunci.
Primul meu an de chiriașă a trecut așa, cu bune și cu rele. M-am acomodat cu traiul de la oraș, ba chiar a început să îmi placă. Cu toate că singura mea distracție erau cărțile și micul radio pe baterii de pe birou (tot pentru economie de curent). Televizorul se stricase în mod miraculos, iar gazda nu părea să fie deranjată de asta. În scurtele ei plecări de după-amiază, am descoperit, cu un ochi la ușă și cu urechea ațintită să-i aud pașii pe scări, că nu era chiar așa. Încă o minciună scoasă la iveală. Urmăream pe furiș un serial făcut de italieni, Fantaghiro. Eram topită după Prințul Întunericului (Nicholas Rogers) și evadam într-un univers miraculos, cu pietre vorbitoare și șoricei drăgălași, gata să dea o mână de ajutor în lupta pentru triumful iubirii.
După ani, am regăsit într-un caiet de matematică portretul actorului, creionat de o colegă talentată, la insistențele mele și ale altor două-trei colege ce încă își mai hrăneau imaginația din filme și cărți.
La scurt timp, a venit și rândul frigiderului să ne părăsească. Dar despre asta vă voi povesti într-un episod următor 🙂 .
Apreciază:
Apreciere Încarc...
De-ale Irinei 