Nucul

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

           Erau ultimele zile de vacanță, iar noi mergeam să culegem nuci. Nucul bătrân din fața școlii acoperea jumătate de grădină cu umbra lui. Unii băieți, mai curajoși, se urcau până în vârf și-l scuturau. Eu mă mulțumeam să răvășesc frunzele de pe jos și să-mi încarc buzunarele cu tot ce găseam. Încercam să fiu mai atentă și mai rapidă decât ei. Uneori venea și baba Dumitra. Rusoaica i se mai spunea. Nu îmi plăcea de ea. Toată ziua stătea la colț, lângă bordeiul ei, și se plângea. Cerea. Bunicul oprea mereu căruța și îi dădea ba un pepene, ba câțiva struguri sau orice altceva din ceea ce ne dăruise pământul în acel an. Eu, poate din cauza ochilor ei mici și vicleni, nu o îndrăgeam. Nu-mi împărțeam nucile cu ea. Pe mine nu mă impresiona.

            Îmi duceam trofeele acasă cu mândrie. Le adunam în covata de pe sală și le număram. Mama se uita la mâinile mele mânjite de sângele copacului și mă certa. Cum o să mă duc eu cu degetele așa murdare la școală ? Dar mie nu-mi păsa. Strânsesem multe nuci și asta era tot ce conta.

            Anii au trecut. Am crescut. Îmi era rușine să mai merg la furat nuci, la șosea. Pentru o vreme, fratele meu a preluat misiunea. Spre deosebire de mine, era un bun cățărător. Niciun copac nu-i scăpa. Apoi a crescut și el. Școala a fost închisă. Toamna glasurile copiilor s-au urcat în microbuz și au plecat. Nucul a rămas singur-singurel.

            Dar, într-o dimineață, tata și-a adus aminte de el. S-a strecurat pe portița din spatele curții și l-a întrebat ce mai face. Nucul s-a bucurat. Au stat puțin de vorbă, apoi i-a umplut buzunarele cu nuci. De atunci, diminețile dialogate s-au tot repetat. Tata venea tare bucuros acasă și își aduna darurile în aceeași covată crăpată, pe sală. La fel ca noi, copiii de odinioară, le număra. Mama nu privea cu ochi buni această trebușoară. La fel ca pe noi, odinioară, îl certa. Ce-o să zică lumea să-l vadă, om bătrân, culegând nuci în curtea școlii ? De parcă n-am avea ce mânca ! Tata însă râdea. Nu-i păsa.

            Toamna trecută nucul l-a tot așteptat. Dar tata nu-l mai putea vizita. Într-o zi, pentru că nu mai putea să meargă, și-a luat zborul și a plecat. Nucul i-a făcut un semn de rămas-bun cu singurul braț pe care îl mai avea. Jumătate de nuc și jumătate de om s-au îmbrățișat. Apoi el s-a amestecat printre frunzele zdrențuite de vânt ale nucului și s-a înălțat.

            Nucul e singur acum. O cioară bătrână se mai leagănă-n vânt pe brațul beteag, croncănind a rod bogat. Sau a pustiu.

Publicitate

Fir de borangic

Ungherul cu amintiri

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

Ungherul cu amintiri

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

De Paști

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

La dentist (2)-Măseaua de aur

Fotografii, Ungherul cu amintiri

        A doua oară am ajuns pe scaunul dentistului prin clasa a unsprezecea parcă. O durere de măsea care nu mai înceta. Doctorul, cu un nume ciudat și înfățișare pe măsură. Slab, deșirat, afumat. Degete arse de țigară. Figură de nebun savant. Strigă, pufnește, e mereu supărat. Cum îl văd, încremenesc. Nici să deschid gura nu îndrăznesc. Cale de întoarcere nu mai e, ai mei veniseră special de la țară să mă vindece.

        În fine, suport, supusă, tratamentul de rigoare. Pilit, ciocănit, schingiuit. Totul pe viu, să fim înțeleși. Țipete, unghii înfipte în palme, văleu, văleleu! După vreo jumătate de oră de tortură, medicul concluzionează. Sunt o alintătură. Continuăm data viitoare. Îmi îmbracă măseaua într-o substanță plăcut mirositoare. Mă avertizează că uneori doare. Se rezolvă simplu, cu antiinflamatoare. Ne vedem peste cinci zile, nici mai devreme, nici mai târziu. Doar chestia parfumată trebuia să-mi omoare nervul …pe viu. Bun. Cumpărăm câteva fiole de Algocalmin. Mă-ntorc la gazdă, ai mei pleacă liniștiți, deocamdată e bine. Dar cum noaptea e sfetnic bun, taman atunci mă lovește durerea și pe mine. Sparg o fiolă, o înghit, nimic. Aștept minunea salvatoare. Da` de unde?! După o noapte de nesomn, durerea e învingătoare. A doua zi sunt țintuită la pat. Nu tu dormit, nu tu mâncat. Nu pot nici să deschid ochii, camera se rotește cu mine. Mai iau, fără efect, încă vreo două…buline. Cred că a fost singura zi când am lipsit de la școală, situație, în cazul meu, de-a dreptul catastrofală. Mi-e clar, încă o noapte nu mai rezist. Trebuie să mă duc la dentist. Doar că nu a trecut decât o zi din cele cinci indicate. Dar cum să mai rezist încă patru? Moooor, frate! Și uite-așa, în chinuri crunte, mai trece înc-o noapte. A doua zi o iau din loc. Cum mă vede în ușă, doctorul se face foc. Cinci zile, cinci zile, ce n-am înțeles?! Figuri! Trebuia să suport! Îmi scoate pansamentul, avertizându-mă că tot chinul a fost în zadar. O vom lua de la capăt peste câteva zile, cu speranța că îmi va veni mintea la loc și voi îndura chinul amar. Nu mai știu cum s-a întâmplat, cert e că a doua oară nu s-a mai repetat. Așa că a venit și ziua cea mare, când trebuia să îmi primesc recompensa: măseaua mea nouă, frumoasă, ruptă din soare.

      Cioc, cioc, gata! Mulțumim, facem plata. În mașină nu știu ce-mi veni că o întreb pe mama dacă a văzut cum arată măseaua, minunata. Doar n-o fi de-alea galbene, de moși! Mama face fețe-fețe. Eu o privesc cu ochii mari, curioși. N-a văzut, dar să stau liniștită, știe el, doctorul, ce-a făcut. Doar nu era să-l învețe ea. Aha! Simt cum mi se-nmoaie genunchii, presimțirea nenorocită e 90 % certitudine afurisită. Nu, mama nu știe să mintă, nimeni din familie n-a știut niciodată. Ajung acasă și mă reped, din prag, la oglinda fermecată. Oglindă, oglinjoară… Stupoare! Măseaua mea e cea mai … galbenă din țară. Haur, nu altceva! Văleu, ce mă fac acum?! Nu se poate așa ceva! Să vă mai spun cum am plâns, neîmpăcată, vreo trei zile? Cum am exersat în fața oglinzii zâmbete cât mai discrete, din toate unghiurile posibile? Nu cumva să mi se vadă măseaua de tablă și să mă fac de râs în tot liceul, să-mi mai spună și ”babă”!

        Am scăpat de măseaua aurită mult mai târziu (ce-i urât durează mult, vezi bine). Între timp, am mai văzut și alți covârstnici, cu aceeași podoabă ca mine. Au mai urmat și alte vizite la stomatolog, fără dureri. Am cerut, insistent, de fiecare dată, anestezie. Am refuzat, de fiecare dată când mi s-a propus, opțiunea de tratament…lent. Nu sunt o pacientă răbdătoare. Nu tolerez durerea prelungită și sâcâitoare.

La dentist

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

       Prima mea vizită la dentist s-a întâmplat destul de târziu. Să fi avut vreo 12-13 ani. Eram în clasa a șaptea, asta îmi aduc bine aminte. Pe atunci estetica dentară nu era în vogă, iar aparate dentare nu puteai vedea așa, pe toate drumurile. Poate doar dacă erai fan Betty cea urâtă. Așa că am ajuns la dentist din cauza unei carii supărătoare. După nenumărate rugăminți și încercări din partea alor mei de a mă convinge să mă las dusă, știute fiind groaza mea în fața halatului de medic și fobia în fața a tot ceea ce aducea cu un ac. Nici peste adevăratele spectacole pe care le ddădusem cu ocazia vaccinurilor din clasele primare nu se așternuse praful uitării, doar mă ținuseră trei persoane când aveam doar șase ani, și tot am reușit să fug din clasă, răcnind mai dihai ca un porc în ziua de Ignat.

       Așa că am ajuns eu prima dată la dentist și am pășit temătoare în sala de așteptare. Curățenie, miros de spital. Liniște. Fețe zâmbitoare. Până aici toate bune și frumoase. Numai că eu aveam deja bine conturat în minte un scenariu horror de cea mai bună calitate, pentru care îi rămăsesem datoare vărului meu mai mic, dar mai bine informat, până la moarte. Avertismentul suna cam așa: ”Dacă dentistul îți spune că trebuie să îți omoare nervul, e jale. Va veni cu un ac uriaș (distanța dintre palme arăta cam 20-30 de cm, așa) și te va durea de nu vei mai ști de tine, ascultă la mine! Chiar așa?! Da, pe bune, chiar așa!”

        Bun! Deci mă așez eu pe scaun, cu urechile ciulite, să nu scap ceva. Mama e lângă mine. Freza își face treaba, nu mă doare nimic. Constat că la dentist e chiar bine. La un moment dat încep să simt niște fiori în măsea. Hopa! Tac, mă străduiesc să nu clipesc. Dar se îngroașă gluma. Medicul mă întreabă dacă mă doare ceva. Fac semn că nu. Ei, nu, pe naiba! Zgomotul s-a oprit, durerea persistă. Aș cam avea nevoie de o batistă. Omul în halat alb mai meșterește acolo puțin, apoi mă invită în sala de așteptare, pentru jumătate de oră. Dacă durerea va persista, nervul va trebui omorât. Dar vom vedea. Hait! Până aici mi-a fost! De acul cel mare se pare că n-am scăpare. Nu-mi rămâne decât să aștept și să mă rog. Așa că aștept și mă rog. Chinul se mai domolește, dar nu dă semne că mă părăsește. Mă uit la ceas la fiecare minut, disperată. Din cabinet se aud gemete, icnete, zgomote ciudate. Mă uit din nou la ceas. E și jumătate. Și măseaua tot mă doare, frate! Inima începe să îmi bată nebunește. Aoleu! Timpul a expirat. Ce mă fac?! Ușa e la doi pași de mine. Altceva nu mai văd. Așa că mă ridic, fără să spun nimic. Din doi pași am evadat. Ajung în stradă. Stânga sau dreapta? Încotro să o iau?! Sunt în complet necunoscut. Aleg stânga, o iau la goană pe trotuar. Îmi iese în față chiar tata, nu știu cum s-a făcut. Se plimbă tacticos, cu mâinile la spate. Zâmbește. Mă întreabă unde am plecat. Probabil patrula, era pregătit, s-a așteptat. Mama mă ajunge, într-un suflet, din spate. Nu e la fel de liniștită, nici pe departe. Mă iau amândoi de braț și ne întoarcem în sala de așteptare, frumușel. Ei, rușinați, eu îngrozită și nervoasă că planul de evadare mi-a eșuat. Doctorul ne privește mirat. Nu știe ce s-a întâmplat, de ce m-am speriat. Ne invită în cabinet, tata rămâne afară. Planul B e deja conturat. Se uită, ciocănește puțin, mă roagă să strâng dinții tare. Execut toate ordinele, fără să schițez nicio altă mișcare. Simți ceva? Te jenează? Nu, domnule doctor, nu mă doare. Sunt atât de hotărâtă în nesimțirea mea, doar amenințarea ce mă paște e foarte mare. În regulă, o să punem o plombă provizorie. Pentru cea definitivă ne vedem săptămâna viitoare. Răsuflu ușurată. Planul B a funcționat. Am scăpat! Plătim, ieșim, ne urcăm în mașină, am plecat. Durerea s-a mai domolit, dar e încă sâcâitoare. După cîteva ore o mai simt doar la mestecat. După câteva zile doar la rece sau cald. La a doua vizită nu pomenesc totuși de niciun amănunt deranjant. Așa că primesc recompensa, plomba mea definitivă, care a rezistat mai bine de 15 ani. Pe atunci era la modă calitatea, nu garanția de cel mult doi ani. Bonusul, cu sudoare câștigat: ușoare dureri, suportabile, la rece sau cald.

 

Confesiunile unei chiriașe (5)

Ungherul cu amintiri

       În a treia toamnă de liceană am cunoscut-o pe doamna G. O bătrânică mică și îndesată, cu ochi mari și nasul cârn, o unguroaică numai suflet, ce își urmase iubirea pe meleaguri dunărene tocmai din Lunca Mureșului. Avea să fie cea mai bună gazdă a mea, o adevărată bunică grijulie și sfătoasă, cu un simț al umorului savuros și cu o rară eleganță în purtare .

       Doamna G. își pierduse prea devreme singurul băiat, medic veterinar. Viața nu o răsfățase deloc, încă din tinerețe. Sângele o mai lega de aceste locuri doar printr-o nepoată, studentă, care o vizita cel puțin o dată pe săptămână, ca în inspecție, gata mereu să ne certe că nu am spălat farfuriile cum trebuie sau că nu am șters praful de pe noptiere.  Bătrâna avea o inimă suferindă, mergea anevoie, așa că nu se mai încumetase de multă vreme să coboare scările până în stradă.  Își împărțea singurătatea cu o pisică uriașă, Kitty, cu ochi la fel de rotunzi și mari.

      Cămara doamnei G. era o adevărată cameră a secretelor. Râșniță pentru mac, presă pentru jumări, forme de prăjituri, tot felul de rotițe și dispozitive cum numai în paginile îngălbenite ale cărților vechi de bucate mai văzusem. La sfârșit de săptămână, bătrânica meșterea, din nimic, mereu alte prăjituri delicioase, după rețete aduse din munții ei dragi. Le împărțea cu generozitate vecinelor, celor veniți să cumpere de la ea câte o sticlă de borș, doctorului cu inimă de aur care o trata la domiciliu de ani de zile, fără să îi ceară nimic în schimb. Avea o pensie ce abia îi permitea să supraviețuiască, dar niciodată n-am văzut în ochii ei lăcomie. Îi plăteam o chirie simbolică, mai mult pentru a o ajuta. Ea nu voia decât să își alunge singurătatea și să poată sta de vorbă cu cineva în serile lungi de iarnă. Îmi povestea, cu tâlc și haz, copilăria ei îndepărtată, tinerețea ei petrecută în Lunca Dunării, primirea deloc prietenoasă pe care i-o făcuseră rudele de la câmpie, plimbările de nevoie, cu șareta, între sate, pe câmpurile acoperite de troiene cât vedeai cu ochii, fuga de la spital, de teama operației de apendicită. Era un rezervor nesecat de bancuri, glume și tot felul de istorioare amuzante, pe care mi le amintesc și acum cu zâmbetul pe buze.

       De Sărbători, bradul era nelipsit în casa doamnei G. Era singurul ei capriciu pe care nepoata i-l respecta fără să crâcnească. Un brad mare, natural, încărcat cu tot felul de globuri pictate, cu ghirlande din hârtie cum nu mai văzusem până atunci și cu luminițe care clipeau tainic toată noaptea, până spre sfârșitul lui ianuarie. Abia așteptam să mă întorc din vacanța de iarnă. De câțiva ani, din lipsă de spațiu, noi nu mai împodobeam bradul.  Îmi era dor de mirosul de cetină al copilăriei mele, de instalația cu felinărașe și de bomboanele învelite în staniol multicolor.

      Seara, priveam la televizor cu doamna G. Știri și telenovele. Uneori, duminica, un film artistic de referință. Îmi povestea cu însuflețire isprăvile personajelor ei îndrăgite, ale căror nume și chipuri eu nu reușeam niciodată să le împerechez cum trebuie. Paloma, Kassandra, Miramar, Cafea cu parfum de femeie, Inimă sălbatică. Se amestecau cu propriile-i amintiri,  amuzante sau cutremurătoare, la fel de vii de fiecare dată.

      Când stomacul meu capricios îmi juca feste, doamna G. îmi aducea la pat, grijulie, abia pășind, cana de ceai aburindă, alături de o farfurioară cu pesmeți rumeni și crocanți, abia scoși din cuptor. A fost singura care mi-a înțeles suferința și nu a pus-o pe seama vreunor mofturi de copil răsfățat.

      Ne obișnuisem una cu alta și ne apăram reciproc în fața atacurilor intempestive ale nepoatei, trimițându-ne ocheade complice. Nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată cu doamna G. Poate aș fi vrut, mi-aduc aminte că uneori mă deranjau grija ei exagerată, sfaturile pe care parcă mama i le lăsase scrise, în secret, dar respectul pe care și-l câștigase nu doar prin vârstă m-a oprit să îi răspund cum nu s-ar fi cuvenit.

    Doamna G. nu mai e printre noi. Trăiește doar în amintire. A părăsit această lume cu regretul că nu s-a întâmplat în casa ei, lângă pisica ei și printre amintirile ei dragi. După mai bine de zece ani, mi-o amintesc ca și cum am fi stat de vorbă ieri. Uneori o visez, cu ochii ei mari și un zâmbet șugubăț în colțul gurii. Mă visez acolo, în camera mea cu oglindă și cu portrete necunoscute pe pereți. În bucătăria mirosind a cozonac cu mac și a dulceață de portocale.

Confesiunile unei chiriașe (2)

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

        Venise vara cu vacanța mult așteptată. Primul an ca pribeagă se apropia de sfârșit. Mai era doar un pas, festivitatea de premiere.  La propunerea Marianei, colega mea de apartament, am plecat în căutarea florilor, dincolo de granițele cartierului nostru liniștit. De una singură nu mă aventurasem mai departe. Liceul era la doi pași, puteam să ajung și cu ochii închiși, grădinița la care făceam practică era în același cartier, la distanță de doar câteva alei umbrite, printre blocuri. A fost o adevărată aventură să răzbat și până acolo, prin labirintul verde al aleilor, obișnuită cu străzile mele drepte de la țară, de pe care, din orice punct ai fi privit, se vedea la orizont câmpul.  Aveam o piață la câțiva metri de bloc, farmacie la fel. De restul nu aveam nevoie, primeam cam tot ce îmi trebuia de la ai mei.  Eventualele drumuri mai lungi prin oraș le făceam vinerea, când venea tata cu mașina să mă ia acasă.

       Dar Mariana a vrut să mergem la altă piață, așa că am ascultat-o fără să crâcnesc. Am apucat-o printre blocuri (un alt traseu năucitor pentru mine, cu simțul meu de orientare urbană practic inexistent pe atunci), am traversat o stradă mai mare, câteva mai mici și, după ce am trecut pe lângă o biserică, am ajuns. Am cumpărat florile pentru care pornisem expediția (câteva garoafe roșii legate cu o fundiță), apoi ne-am oprit la un suc. Era prima mea ieșire în oraș, ca fetele. Nu mi-a plăcut să stau la terasă, în văzul tuturor. Stânjenită, zâmbeam tâmp, așteptând să ne ridicăm și să pornim spre casă. I-am mulțumit pentru invitație, deși în mintea mea de atunci era o situație oarecum degradantă, pe care mi-ar fi plăcut să o evit. La întoarcere, am cumpărat și câteva căpșune, din care Mariana ne-a servit pe toate, cu generozitatea-i caracteristică (se știe doar că moldovenii sunt mai sufletiști). Da, chiar și pe doamna B. , care n-ar fi meritat nici codițele, dacă era după mine. Noroc că Emei nu îi plăceau fructele, că altfel s-ar fi căpătat și ea, doar era odorul gazdei și trebuia să-i arătăm atenția cuvenită.

        Vacanța a fost o oază de liniște și de răsfăț. Cu ai mei nu mai trebuia să tac. Puteam să spun tot ce am pe inimă, puteam să mă revolt de câte ori aveam chef. Cu toate amenințările lor că vor schimba foaia cu mine, știam că nu o vor face niciodată. Acasă nu trebuia să fac absolut nimic, aveam libertate totală. Dormeam cât doream, apoi  mă trezeam și citeam sau urmăream serialele de la televizor.  Mai ajutam la ciugulitul mărarului, mai desfăceam o păstaie de fasole, treburi pe care le făceam strict de plăcere și doar cât să nu mă plictisesc. Spre seară, mă întâlneam cu fetele  și stăteam la taclale până pe înnoptat. A doua zi o luam de la capăt. Numai că vacanța a trecut pe nesimțite, așa cum venise. Chinul reîncepea, îndulcit oarecum de gândul că mă voi bucura pe timpul iernii de avantajele traiului la bloc (încălzire fără foc, baie în casă).

      Al doilea an a început cu o surpriză, Mariana se căsătorise și își găsise serviciu în orașul ei. Rămăsesem doar eu și doamna cu nume de floare. Și Ema.

    Emoția începutului de an școlar era doar un preambul la ce avea să urmeze în acel an blestemat, când parcă toate nenorocirile își dăduseră mâna ca să împrăștie uitare peste tabloul copilăriei lipsite de griji de până atunci.

garoafe

Confesiunile unei chiriașe (1)

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

          Ieri mă tot lamentam că sunt în criză de inspirație. Ei, iată că salvarea a sosit mai repede chiar decât aș fi crezut, dat fiind că noaptea care tocmai a trecut a fost una mai mult albă decât neagră pentru mine.  Am avut niște emoții teribile pentru fratele meu, care azi are proba scrisă de licență, așa că de pe la 4 n-am mai închis un ochi. Am închis eu toate ușile și ferestrele, să nu mai aud zgomotele de afară, mi-am pus dopuri în urechi, nici gând să mă mai viziteze Moș Ene. În schimb, m-au vizitat atâtea amintiri din lunga și aventuroasa mea experiență de chiriașă, de-mi venea să aprind lumina și să le notez, cu liniuțe, pe hârtie. Păi despre ce-aș putea eu povesti mai cu spor dacă nu despre gazdele mele dragi, una mai simpatică decât alta, și despre amabilitatea cu care s-au întrecut să îmi facă șederea în casa lor mai plăcută?

        Totul a început pe la 14 ani, când am fost mutată, mai cu voie, mai fără voie, la oraș și nu oriunde, chiar la bloc. Un adevărat răsfăț, nu altceva! Nu vă mai spun că din balcon priveam direct în curtea liceului, doar avuseseră grijă ai mei să fiu atât de aproape, încât nu cumva să mă rătăcesc sau să fiu în pericol de a fi lovită de vreo mașină traversând strada. Gazda, doamna B. , trecută de 70 de ani,  roșcată, cu ochi verzi viperini și un zâmbet cuceritor și, mai ales, cu multe recomandări, nici nu se putea altfel. La picioarele ei, un ghem de blană lătrător (tot roșcat, să vezi coincidență!), care avea să devină coșmarul meu până în ziua grelei despărțiri. Ema. Sau Emma, nu se știe la ce eroină de roman sau de telenovelă s-o fi gândit stimabila doamnă când a botezat-o așa. Draga de ea! Nu știu dacă atunci s-a născut sau doar s-a accentuat antipatia mea pentru câinii mici. Prin definiție, câinele e un animal de pază și protecție. Câine e un husky, un labrador, un ciobănesc, un setter, dar nu o arătare gălăgioasă, cu fundiță, cârlionți și care abia îți ajunge la glezne, bună doar pe post de sonerie. Dacă vrei un animal de companie mic și drăgălaș, o pisică ar fi o alegere mai bună, totuși. E, în primul rând, mai curată, nu lasă bomboane plăcut mirositoare prin casă, nu e atât de gălăgioasă și, mai ales,  are personalitate.  Așa că de la Ema încoace mi se trage disprețul profund pentru pechinezi, bichoni, chihuahua și alte specimene canine de aceeași talie, iertată fie-mi îndrăzneala de a recunoaște acest gând criminal demn doar de personajele lui Caragiale.

         Am conviețuit cu Ema un an și jumătate. Cu Ema și nu numai cu ea. Pentru ea sacrifica doamna B. chifteluțele mele, ba chiar și ciorbița din borcanele pregătite cu grijă de mama. Mă îndoiesc că și dulceața care se înjumătățea de la o zi la alta era tot pentru stomăcelul delicat al Emei. A fost suficientă o singură încercare de a-i sugera stimatei că nivelul lichidului din borcan era la jumătate față de ziua precedentă ca să declanșez o adevărată avalanșă de acuze, doar era o doamnă care se respecta, nu se cobora ea la astfel de fapte condamnabile. Din acel moment am disprețuit-o și pe ea. Niciodată nu am suportat să fiu mințită sau furată. Dovezile erau clare, chifteluțele nu ieșeau la număr, iar pe borcan făcusem semne cu markerul (o să spuneți că eram nebună, dar după câteva săptămâni în care nu mi-a ajuns mâncarea, deja nu mai rezistam să înghit și să tac, cum mă sfătuiau ai mei). Chiria era chirie, nu îmi gătea ea, nu mâncam împreună (aduceam mâncarea de acasă, gata preparată), iar ai mei îi mai aduceau și alimente de la țară, în afară de chirie. Iar ea tot se înfrupta din mâncarea mea.

      După o lună, doamna B a considerat de cuviință să îmi mai aducă o colegă de suferință, o ingineră din orașul vecin, angajată la Combinat.  Schimbarea nu m-a afectat prea mult, mai ales că nu a trebuit să împart cu ea camera mea. Faptul că am avut peste tot camera mea a fost, poate, singurul avantaj al șederii mele cu chirie, un lux de care nu mă bucurasem nici acasă, în căsuța noastră modestă pe care o împărțeam cu bunicii. De atunci am dat de gustul intimității, al singurătății, al liniștii. Mi-a fost foarte greu să mai pot împărți camera cu cineva, chiar și numai pentru perioade scurte. O schimbare s-a produs, totuși. Trebuia să ne furișăm amândouă în așa fel încât să nu prindă de veste vecinii că în apartament ar locui trei persoane în loc de una, cum declarase doamna la Asociație. Pericolul cel mai mare era la vecina de vizavi, Rusoaica, o bătrânică uscățivă, cu ochi metalici, iscoditori și părul alb ca laptele. Strategiile noastre au dat rod până într-o zi, când Rusoaica a deschis ușa exact în momentul în care eu urcam scările spre apartament. Luată prin surprindere și complet netalentată în ale minciunii, ca și acum, am înlemnit. Am uitat de discursul gazdei, învățat pe de rost, am uitat că ar fi trebuit să mă prefac indiferentă și să urc la etajul superior. N-am fost în stare decât să o iau la fugă, înapoi, pe scări, în urechi cu amenințările furioase ale bătrânei, mulțumită că pânda ei nu fusese în zadar.

        Mariana era o fată de treabă. Vorbeam destul de puțin, eram un copil pe lângă ea. Cea mai mare parte a timpului liber și-o petrecea gătind sau dormind. Nici nu ar fi avut ce să facă altceva, într-o casă în care privitul la televizor era strict interzis, iar cititul era permis doar la veioză și până la o anumită oră, pentru economia la curent. Ne împrietenisem oarecum și asta o deranja inexplicabil pe doamna B, de parcă s-ar fi temut de un complot. Ne-a interzis să mai mâncăm împreună, ba chiar să stăm la discuții prea lungi. Mariana m-a scos din încurcătură când, după ce mă învârtisem un sfert de oră în jurul gândacului negru și uriaș de pe noptiera mea, m-am dus și am trezit-o în miez de noapte. A lovit cu un papuc, râzând, arătarea care pe mine mă umpluse de fiori. Doar nu mai văzusem nicăieri așa ceva până atunci.

       Primul meu an de chiriașă a trecut așa, cu bune și cu rele. M-am acomodat cu traiul de la oraș, ba chiar a început să îmi placă. Cu toate că singura mea distracție erau cărțile și micul radio pe baterii de pe birou (tot pentru economie de curent). Televizorul se stricase în mod miraculos, iar gazda nu părea să fie deranjată de asta. În scurtele ei plecări de după-amiază, am descoperit, cu un ochi la ușă și cu urechea ațintită să-i aud pașii pe scări, că nu era chiar așa. Încă o minciună scoasă la iveală. Urmăream pe furiș un serial făcut de italieni, Fantaghiro. Eram topită după Prințul Întunericului (Nicholas Rogers) și evadam într-un univers miraculos, cu pietre vorbitoare și șoricei drăgălași, gata să dea o mână de ajutor în lupta pentru triumful iubirii.

Nicholas Rogers

          După ani, am regăsit într-un caiet de matematică portretul actorului, creionat de o colegă talentată, la insistențele mele și ale altor două-trei colege ce încă își mai hrăneau imaginația din filme și cărți.

          La scurt timp, a venit și rândul frigiderului să ne părăsească. Dar despre asta vă voi povesti într-un episod următor 🙂 .

Ungherul cu amintiri – Poveste de iarnă

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

           Iernile copilăriei mele au parfum de măr copt cu scorțișoară, de cozonac, de brad și portocale. Sunt învăluite în clinchet de clopoței și în zvon de colind.

           Forfota sărbătorilor ne prindea cu o zi-două înaintea Crăciunului. Atunci era sacrificat bietul Ghiță, ispravă pusă la cale de bunicul, împreună cu unul-doi vecini inimoși. Îmi ascundeam capul sub perne, apoi fugeam să gust șoriciul rumen, dulce-afumat. Așteptam cu nerăbdare abia stăpânită  pomana porcului, iar mama și bunica nu mai pridideau să prepare, până în miez de noapte, cârnații, caltaboșii si sarmalele pentru a doua zi.

        Colindătorii de atunci soseau spre seară și cântau ceva despre o fată îmbrăcată în haină verde. Bunica le împărțea mere și nuci. Eu așteptam cu nerăbdare să se însereze, rugându-mă de tata, prins cu alte treburi, să îmi caute și să îmi pregătească suportul vechi pentru brad. Scoteam apoi cutiile cu podoabe, globuri multicolore, păstrate cu sfințenie, fiecare cu povestea lui, beteala cu clopoței, felinărașele meșterite anume să clipocească printre crenguțe și, mai ales, pe  Moș Crăciun cel cu barbă de vată , cu toiagul său din lemn lăcuit.

        Moșul sosea tiptil, seara, mereu pe nevăzute. Asta până când, curioasă din fire cum eram, am descoperit, din întâmplare, cadourile, ascunse cu dibăcie (așa credea mama) în camera de la față.  De atunci, am mai primit cadouri, poate mai multe, poate mai frumoase, dar niciodată nu m-au mai bucurat asemenea celor aduse de bătrânul fără chip.

           În dimineața de Crăciun, mireasma de cetină îmi înțepa nările. Globul auriu din vârf îmi făcea cu ochiul, complice. Fugeam în odaia bunicii, unde era cald, mirosea a cozonac, iar pernele erau îmbrăcate cu fețe noi, scrobite. Ziua întreagă ascultam colinde la radio, rasfoiam cărțile primite de la Moșul și meșteream suporturi pentru lumânări, din coajă de portocală și cuișoare.

          Zăpezile de atunci, cu troiene cât gardul, aduceau bucuria celor mici. Pe derdelușul de pe șosea se adunau toți copiii satului, bucuroși că, pentru câteva zile, școala și-a închis porțile, fiindcă doamnele învățătoare nu mai aveau cum să ajungă în acel colț uitat de lume. Spre seară, obosită, desenam cu degetul flori pe fereastra aburită, încercând să zăresc pasărea ciudată, cu piept roșcat, ciugulind din ultimele măceșe uitate în grădină.

          De la o vreme, ,,magia sărbătorilor” se instalează în vitrine odată cu primele frunze galbene care se desprind de pe crengi. Brazi de plastic, cu arome identic naturale, poleiți cu zăpadă artificială și gătiți după moda anului, îmi fac cu ochiul, îmbiindu-mă cu oferte care mai de care mai ispititoare. Portocalele se strică pe rafturile supermarketurilor, alături de fructe de cactus, struguri și căpșuni de pe alte meleaguri, de soare pline. Zecile de figurine de ciocolată, aliniate ca pentru paradă, îmi zâmbesc ciobit. Merele sunt roșii, doar atât.

          Cântăm colinde din noiembrie, fără să mai știm de ce și pentru cine. Moșul a întinerit și își face intrarea, țanțoș, în costum roșu sau albastru, pe la toate emisiunile televizate. Nu știu cum se face că de fiecare dată are alt chip, altă voce, dar mereu aceleași glume mult prea pământești.

          De ani buni, niciun Ghiță n-a mai înroșit zăpada din ograda părintească. Colindătorii se împing în porți, grăbiți, repetă fonfăit un refren al cărui sens le scapă, cu ochii la banii din care își vor cumpăra pocnitori pentru noaptea dintre ani. Suportul vechi de brad sprijină un butoi desfundat, în vechea cramă. Globurile pictate ca de o mână vrăjită sunt prea mari pentru brăduțul din plastic ce și-a ocupat, cuminte, locul pe măsuța de lângă recamier. Felinărașele nu se mai aprind. Moșul cel cu mustățile de vată nu mai veghează, de sub brad, somnul împovărat de griji al fetiței de acum. Odaia bunicii e, parcă, mai mică și mai întunecoasă. Vântul pătrunde prin toate crăpăturile ferestrei, nici focul parcă nu mai încălzește ca atunci. Zăpezile de acum aduc temutul cod roșu, așteptat cu sufletul la gură de toți prezentatorii de știri. Copiii schiază pe pârtiile elvețiene.

         Nici pasărea cu piept roșu nu mai vine acum. Au mai rămas doar câțiva pițigoi zgribuliți în gutuiul dezgolit de la fereastră. Câțiva pițigoi, câteva mere roșii și trei bătrâni care așteaptă în fiecare seară să vină primăvara.