După melci

Fotografii, Mărturisiri

        Acum douăzeci de ani, mi s-a cerut la un seminar de psihologie să desenez animalul care cred că m-ar reprezenta. Am desenat o pasăre. Atunci, ca și acum, nu-mi doream nimic mai mult decât libertatea mea. Credeam că pasărea o întruchipa. Poate ar fi trebuit să desenez un melc. Nu știu atunci, dar astăzi un melc aș desena. N-am idee ce reprezintă pasărea sau melcul în limbaj freudian, jungian sau adlerian și nici nu vreau să știu. Nu mi-a plăcut psihologia niciodată. E o știință neobrăzată. Prea intră cu bocancii în sufletul omului, nu credeți!? Unele suflete pur și simplu nu vor să fie măsurate, desenate, etichetate, corectate…

      Astăzi cred că aș desena un melc. Melcii sunt ființe complicate, dar subapreciate. E tare drăguț să fii fluturaș, albinuță sau floricică, nu și râmă sau melc, nu-i așa?! Melcilor le place ploaia, adoră umbra. Le plac copacii bătrâni, cu scoarța lor brăzdată de povești. Melcii nu pot trăi fără casa lor. Uneori se închid în ei cu lunile, la căldurică. Dormitează. Melcii sunt tăcuți. Și perseverenți. Le place viața tihnită. Melcii nu aleargă niciodată.