Scriitori și cititori

Oare cum ar fi fost drumul nostru fără scriitori? Încotro ne-am fi îndreptat fără ei, făuritorii de povești, creatorii de lumi și de vieți?

       Primele amintiri îmi sunt legate de cărți. Înainte să învăț alfabetul, răsfoiam Dicționarul Explicativ. Mă chemau cele câteva planșe colorate cu animale, plante, ciuperci sau obiecte tradiționale. Le știam numele pe de rost, tot așa cum știam numele tuturor instrumentelor muzicale sau ale țărilor din care proveneau costumele populare. Aveam încă de pe atunci caietele mele de însemnări, rânduri întregi de semne mărunte, întretăiate, al căror sens doar eu îl știam. Scriam.

        Pe la cinci ani am aflat secretul literelor adevărate. Un secret pe care doar cei mari îl știau.  Cheia spre Țara Minunilor. Citeam. Povești rusești cocoțate pe picioare de găină, povești românești cu zmei și mere de aur, povești triste despre sirene și crăiese înghețate. Am galopat prin preerie alături de Winnetou, i-am însoțit peste mări și țări pe copiii căpitanului Grant,  m-am împrietenit cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn. Au urmat Ivanhoe, romanele de capă și spadă, romanele romantice. Apoi am început să citesc cam tot ce apucam. Jucăriile mele preferate erau cărțile. Știam că tata nu se întorcea niciodată de la oraș fără câteva cărți pentru mine. Le mângâiam, le miroseam, le savuram. Erau prietenele mele cele mai de încredere.  Zilele mele de vacanță aveau același program. Masă, lectură, TV, ora de luat aer, învelită într-un cearșaf care să mă apere de țânțari, somn. Aș fi făcut orice numai să scap de treburile casnice. Așa că luam o carte în mână și citeam.

         De scris, nu scriam. Orele de compunere din clasele primare erau un adevărat calvar. O rugam pe mama să mă ajute să încropesc ceva, dar nimic nu-mi plăcea. Compunerile mele erau sobre și seci. Școlărești. Au urmat ani întregi de rezumate, caiete de lecturi suplimentare, comentarii învățate pe de rost. Introduceri alambicate și gogonate. Emoții. Examene. Le uram. Voiam doar să citesc de plăcere. Era tot ce îmi doream.

         În clasa a unsprezecea, a început să îmi placă să mă gândesc la ce citesc. O tânără profesoară mi-a arătat că a studia literatură nu înseamnă a învăța pe de rost cuvintele altora. Nici a memora zeci de citate sau ani. Atunci am hotărât că voi merge la Litere. Să citesc era tot ce îmi plăcea să fac. M-am gândit că e singura facultate la care aș putea să merg de plăcere. A fost poate singura decizie pe care nu o regret din viața mea. Patru ani frumoși, în care am învățat și să scriu despre ceea ce citeam. Dintr-odată, devenise mult mai ușor decât credeam. Aveam totuși un regret: nu puteam să scriu și altceva. Nu puteam să fac literatură, oricât m-aș fi concentrat și educat. Nu se năștea. Mă complexa teribil această neputință. Mă simțeam aidoma unui student la Conservator, fără auz muzical sau voce, dacă ar fi fost posibil așa ceva. Profesor nu mi-am dorit să fiu niciodată. Nu aceasta era vocația mea.

         Ani la rând am umplut cu semne inutile pagini întregi în folosul celor mari. Să fii profesor nu prea îți lasă timp să trăiești. Mai ales să citești, deși tocmai asta ar trebui să fie misiunea ta. Am început să scriu și altceva târziu și doar după ce am cunoscut un alt nivel al trăirii. Scriu greu. Niciodată când îmi doresc sau mi se cere. Textele mele la comandă sunt artificiale. Pentru mine, scrisul adevărat e o eliberare. Inspirația, un vârtej de gânduri și trăiri iscate de un simplu cuvânt sau fapt, roind în mine și furându-mi liniștea până când degetele încep să danseze pe tastatură. Nu mai pot scrie de mână altceva decât însemnări de lectură. Nu pot scrie decât ce am trăit. Despre mine sau despre oamenii pe care i-am cunoscut. Nu pot da viață unor personaje imaginare. Oricât m-aș chinui, nu mi-ar ieși nici măcar un roman de duzină. Cel mai greu îmi este să scriu felicitări sau urări. De aceea, mă rezum la a  trimite cele mai simple clișee.

        Peste ani, sentimentul de neputință a rămas. Nu pot scrie poezie. Și când spun asta, nu mă refer neapărat la rime. Extrem de greu și de rar mi s-a întâmplat să pun în pagină ceva ce ar semăna cu așa ceva. După frământări interioare extraordinare. Cred că poezia se naște  dintr-o sensibilitate aparte, care te duce la granița dintre dimensiuni. Și mai cred că nu poți scrie poezie autentică fără acel ceva inexplicabil. Nu e suficient să așezi cuvintele, să le cizelezi. Nu cred că te poate învăța cineva să scrii poezie. Nici că ai putea să înveți singur, oricât ai studia.  Poezia e sensibilitate pură, e nebunie, e har.

        Nu mi-ar plăcea să predau literatură. Mi-ar plăcea să le vorbesc tinerilor despre literatură. Despre istoria cuvântului scris și citit. Despre scriitori și cărți. Despre lumi, personaje și punțile invizibile dintre ele. Despre mituri și simboluri. Mi-aș dori să îi fac să le placă literatura. Să se audă citind cu sens și emoție. Să poată spune ce le place sau ce nu le place și de ce. Sau ce au simțit citind. Să intre în pielea personajelor, să creeze propriile lumi și personaje vii. Fără note, fără clasamente, fără bibliografii școlare, fără programe de examen. Fără trac. Fără telefoane ascunse pe sub bancă. Cu entuziasm și curiozitate. Și credința că fiecare poate scrie ceva la un moment dat. Chiar dacă e doar povestea nemuritoare a vieții sale.

Publicitate

Despre fericire

        Astăzi se zice că ar fi Ziua Fericirii. Nu știu cine o fi stabilit și pe ce criterii, dar e clar, fericirea trebuia să aibă și ea o zi în calendar. Cred că, dacă m-ar fi întrebat cineva, acum douăzeci de ani și ceva, ce problemă arzătoare mă frământă, asta aș fi spus, în naivitatea mea: vreau să știu ce e Fericirea. Ea, Fericirea cea mare, nu mulțumirea, nu liniștea, nu bucuria de zi cu zi.

       Azi (mi-)aș răspunde așa, tot în naivitatea mea: cred că fericirea e, pentru fiecare, altceva. Fericirea mea nu s-a arătat nici în credință (m-am încurajat și eu o vreme cu povești despre făpturi cerești), nici în prietenie, nici în călătorii, nici în pasiuni de timp liber, nici în succese profesionale sau financiare.

        Fericirea mea este Iubire. Atât. Nu iubirea de sine, nici iubirea de aproape, nici iubirea pentru obiecte sau necuvântătoare. Sunt fericită doar atunci când am aproape omul iubit. Când simt că mi se scurtcircuitează creierul pentru că nu poate duce mai mult de atât. Când mă trezec râzând și adorm râzând. Prostește. Când uit de durerile cărnii și ale gândului pentru că dispar de la sine toate. Iubirea asta de doi e drogul meu. Singura mea motivație de a merge înainte. Singurul meu medicament eficient. L-am găsit însă rar și în doze mici. Pentru că el, de fiecare dată, nu a simțit la fel. Sau poate nu era bolnav. Fericirea lui nu se definea așa. Nu avea nevoie de fericire-medicament.

Nucul

           Erau ultimele zile de vacanță, iar noi mergeam să culegem nuci. Nucul bătrân din fața școlii acoperea jumătate de grădină cu umbra lui. Unii băieți, mai curajoși, se urcau până în vârf și-l scuturau. Eu mă mulțumeam să răvășesc frunzele de pe jos și să-mi încarc buzunarele cu tot ce găseam. Încercam să fiu mai atentă și mai rapidă decât ei. Uneori venea și baba Dumitra. Rusoaica i se mai spunea. Nu îmi plăcea de ea. Toată ziua stătea la colț, lângă bordeiul ei, și se plângea. Cerea. Bunicul oprea mereu căruța și îi dădea ba un pepene, ba câțiva struguri sau orice altceva din ceea ce ne dăruise pământul în acel an. Eu, poate din cauza ochilor ei mici și vicleni, nu o îndrăgeam. Nu-mi împărțeam nucile cu ea. Pe mine nu mă impresiona.

            Îmi duceam trofeele acasă cu mândrie. Le adunam în covata de pe sală și le număram. Mama se uita la mâinile mele mânjite de sângele copacului și mă certa. Cum o să mă duc eu cu degetele așa murdare la școală ? Dar mie nu-mi păsa. Strânsesem multe nuci și asta era tot ce conta.

            Anii au trecut. Am crescut. Îmi era rușine să mai merg la furat nuci, la șosea. Pentru o vreme, fratele meu a preluat misiunea. Spre deosebire de mine, era un bun cățărător. Niciun copac nu-i scăpa. Apoi a crescut și el. Școala a fost închisă. Toamna glasurile copiilor s-au urcat în microbuz și au plecat. Nucul a rămas singur-singurel.

            Dar, într-o dimineață, tata și-a adus aminte de el. S-a strecurat pe portița din spatele curții și l-a întrebat ce mai face. Nucul s-a bucurat. Au stat puțin de vorbă, apoi i-a umplut buzunarele cu nuci. De atunci, diminețile dialogate s-au tot repetat. Tata venea tare bucuros acasă și își aduna darurile în aceeași covată crăpată, pe sală. La fel ca noi, copiii de odinioară, le număra. Mama nu privea cu ochi buni această trebușoară. La fel ca pe noi, odinioară, îl certa. Ce-o să zică lumea să-l vadă, om bătrân, culegând nuci în curtea școlii ? De parcă n-am avea ce mânca ! Tata însă râdea. Nu-i păsa.

            Toamna trecută nucul l-a tot așteptat. Dar tata nu-l mai putea vizita. Într-o zi, pentru că nu mai putea să meargă, și-a luat zborul și a plecat. Nucul i-a făcut un semn de rămas-bun cu singurul braț pe care îl mai avea. Jumătate de nuc și jumătate de om s-au îmbrățișat. Apoi el s-a amestecat printre frunzele zdrențuite de vânt ale nucului și s-a înălțat.

            Nucul e singur acum. O cioară bătrână se mai leagănă-n vânt pe brațul beteag, croncănind a rod bogat. Sau a pustiu.

Fir de borangic

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Flori, fete, filme sau băieți

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Preafrumoasa Vasilisa

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

Palimpsest

Zilele mele s-au nins unele pe altele ca zahărul dat prin strecurătoare peste o prăjitură fără gust. M-am presărat pe mine cu mine, să-mi țin de cald. Ca o haină căptușită bine.

Vara, nopțile mele albe  împrăștie uneori peste oraș izul zilelor mele colorate, îngropate atunci.

Sursa imaginii

De Paști

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

Tot mai departe de lumea normală

       Scriu. Nu știu pentru cine sau de ce. Poate doar pentru mine. Poate nici măcar nu mă mai interesează. Pe zi ce trece mă simt tot mai departe de cei mulți, de cei normali. N-am fost niciodată un om sănătos, dar de câțiva ani simt cum prăpastia se adâncește, iar podul de funii care o traversa e năruit. Corpul meu își pierde încetul cu încetul puterea de a continua. Ca o mașină stricată ce nu mai poate fi reparată. Dar nu te înduri de ea. Iar eu, eu cea fără de corp, mă lupt cu mine. Și mă mint. Și îmi inventez pasiuni și fel de fel de ocupații care ar putea să-mi distragă atenția de la suferință, de la boală. Citesc carte după carte, și scriu, îmi arunc aici disperarea. E gratis deocamdată. Și fac fotografii. Dar viața mi le ia pe toate, rând pe rând. Nu m-am priceput la jocurile de cărți niciodată.

       În 2017 au apărut primele semne de cedare. Am fost la un pas de boala fatală. Nu știu nici acum dacă l-am depășit. Nu voi ști vreodată, amenințarea a rămas. Apoi pierderile au continuat. Am renunțat la orice încercare sau speranță de viață de cuplu. Dragostea și boala sunt incompatibile în viziunea mea.

        Am sperat să pot ameliora ceva măcar în plan profesional. Așa că mi-am dedicat (sacrificat) încă patru ani din viață pentru a schimba ceva. Îmi doream să scap de un loc de muncă ce mă consuma teribil, de care nu eram mulțumită, ba chiar mă complexa și pe seama căruia am pus agravarea problemelor mele de sănătate.  La capătul celor patru ani, am ajuns să lucrez acolo unde mi-am dorit încă din copilărie. A fost, pentru scurt timp, un vis împlinit. Însă doar pentru a realiza că uneori suntem prea mici pentru visurile pe care le purtăm. După luni de luptă cu mine și corpul meu care ceda fizic și nu avea cum să mă ajute să-mi trăiesc visul, am renunțat. Am revenit la fostul loc de muncă, mult mai puțin solicitant fizic, dar nemulțumirea s-a reinstalat la scurt timp. Pierderile au continuat.

        În noiembrie mi-am pierdut tatăl. A fost cea mai mare pierdere din viața mea. Tatăl meu, omul cel mai drag mie, a murit în condiții și în chinuri pe care un om sănătos nici măcar nu și le poate imagina. Cu ambele picioare amputate aproape de șold, cu dureri groaznice, dar mai ales dezamăgit de viață, erou al unei farse sinistre pe care sunt convinsă că nici măcar nu și-ar fi putut-o imagina. Numai momentul când l-am văzut așa a fost un șoc pentru mine. Îmi este greu să mi-l mai amintesc întreg, sănătos. Iar ochii lui din ultimele clipe, când nu mai putea nici să înghită apă sau să vorbească, o să mă urmărească permanent. Nu mai poți să te lași păcălit de frumusețea unei flori după ce ai văzut așa ceva.  Omul mereu vesel și optimist, omul care nu a fumat, cu o viață sănătoasă cum puțini se pot lăuda, omul care te întâmpina mereu cu o glumă pe buze, omul onest, de o moralitate exemplară, altruist, omul care nu putea să facă rău nici unui pui de găină, a murit supărat, trădat de viața pe care a iubit-o atât. S-a văzut mutilat, lipsit de orice putere, condamnat. Nu l-am putut ajuta. Am cunoscut în această perioadă o altă latură a vieții. M-am botezat în suferința din spitale, în disperarea celor care știu că pentru ei, aici, nu mai e nicio speranță. Doar moartea. Dar întotdeauna se poate și mai rău decât îți poți imagina. Am ajuns să nu mai pot suporta ,,fericirea” celorlați, a normalilor, a celor fără griji. A celor care se afișau zilnic pe rețelele sociale cu zâmbetul pe buze, definiții ale fericirii și îndemnuri la optimism. Nu, viața e a dracului de haină, ipocriților, viața nu e așa. Nu am putut să trec peste pierderea lui. Nu pot să accept nici acum că nu îl voi mai vedea niciodată, că nu voi mai putea vorbi cu el, să s-a evaporat într-o secundă, rămânând doar în amintirea mea. Așa că îmi cultiv aceste amintiri încercând să înlocuiesc realitatea cu ele. Nu reușesc. Și nu mai pot accepta realitatea asta. Dar pierderile tot nu contenesc.

         Pe fondul pierderii tatălui și al tuturor problemelor familiale și profesionale asociate (mamă și bunică bolnave, în altă localitate, probleme administrative de care nu mă pot ocupa, tot din cauza șubrezeniei mele fizice, senzația de ratare și inadecvare profesională de care nu pot scăpa), starea mea de sănătate s-a agravat. În ianuarie am aflat că am intoleranță genetică la lactoză. M-am bucurat că nu am procreat, nu am mai condamnat alt om la chin pe viață. Ar fi moștenit-o, am genotip homozigot. Probabil intuiția sau instinctul a funcționat, de nu mi-am dorit niciodată așa ceva. Am sperat pentru o clipă ca aceasta ar putea fi cauza chinurilor mele de o viață. Nu a fost așa. Am eliminat complet produsele cu lactoză (lactate și nu doar), apoi și produsele cu fructoză (tot ce conține zahăr, toate fructele și legumele, chiar și preparate), simptomele au persistat. Am ajuns să mănânc doar ouă fierte, orez, pâine prăjită și carne fiartă sau la grătar. Nu știu cât timp le voi mai tolera și pe acestea. Am intestin iritabil. E o sentință, credeți-mă, nu e ceva de neglijat. Nu, nu te omoară, deși am ajuns să cred că ar fi fost mai bine așa. Mi se sugerează să scot complet și făinoasele (glutenul). Nu o să le scot, n-aș mai avea ce mânca. N-aș mai avea la ce renunța. Asigurarea meselor zilnice a ajuns o provocare. Produse fără zahăr sau lactoză găsesc doar la supermarketurile din afara orașului. În cantități mult mai mici, cu prețuri mult mai mari și fără niciun gust, ca toate surogatele. Îmi este foame permanent, am dureri de cap, nu mă pot împăca nicicum cu gândul că dieta mea va fi aceasta toată viața. Slăbesc. Arunc bani pe fel de fel de investigații și tratamente alopate și naturiste și probiotice fără absolut niciun efect decât pierderea de timp și bani. Mi-am pierdut complet încrederea în medici. Am ajuns la concluzia că totul e o afacere și că nimeni nu se gândește deloc, dar absolut deloc, la sănătatea ta.

      Din cauza disconfortului digestiv permanent și a episoadelor diareice intempestive, am renunțat la călătorii de câțiva ani. Fac doar scurte deplasări în afara localității, la casa părintească, de nevoie. Evit până și ieșirile în oraș. Mi-am anulat complet viața socială. Mă lupt să fac față serviciului. Am găsit câteva grupuri virtuale de oameni cu probleme de sănătate similare. Asta m-a ajutat puțin. M-am simțit mai puțin handicapată, acolo, printre ei, mă simt în lumea mea. Așa că petrec timp cu orele și citesc postări și răspund la întrebări. Le împărtășesc suferința sau experiența mea.

       Normalii nu te cred, normalii fac glume pe seama ta. Normalii te văd că încă poți să mergi și să vorbești, deci ești bine. Normalii nu pot înțelege de ce nu poți să mănânci mai nimic și de ce ai doar 40 de kg. Și mai pune mâna și mai îngrașă-te și tu, fată! Iar tu taci și zâmbești, deși le-ai zice vreo două de nu s-ar vedea. Dar nu te lasă codul deontologic din fișa ta. Normalii nu pot înțelege de ce orice deplasare e un chin, nu o relaxare pentru tine. Și te tot apostrofează că nu știi să îți trăiești viața. Normalii nu pot înțelege că pentru asta nu există vindecare, așa că îți tot propun diete și sfaturi, spre exasperarea ta.  Oamenii cu aceeași boală ca tine știu cum e, se luptă de o viață și ei cu asta, sunt pe potriva ta. Normalii nu știu cum e să te chinuiești zilnic să îți îndeplinești sarcinile, să cânți, să țopăi și să zâmbești, pentru că asta presupune profesia ta, deși numai tu știi câte urlete sunt în inima ta și câte dureri îți trec permanent prin stomac și intestine și că sunt zile când abia te poți ține pe picioare de nemâncare și că nu vrei decât să stai în patul tău, dar nu te pensionează nimeni pentru boala asta. Normalii nu înțeleg că nu trebuie să îți fie poftă când ei savurează prajitura aia cu cremă sau ciocolată în fața ta. Pentru că orice abatere de la regim te-ar costa nu mai puțin decât câteva zile și nopți de chin. Normalii au viața lor, care este complet diferită de a ta.

         Acum lupt. Lupt cu mine, să merg înainte. Singură. Și să zâmbesc. Și să mă ocup de ce îmi place în continuare. Cât o să mai pot, până o să le pierd și pe acestea.  Nici măcar nu știu de ce. Se pare că așa trebuie. Dar stau și mă întreb ce voi mai pierde când nu voi mai avea la ce renunța?!

Primăvară

       În fiecare primăvară mă simt, copilărește, la început de drum. Un drum cu destinație neprecizată. Un film străin în care nu mă mai regăsesc de mult. Nu cred că am știut să joc vreodată. Am obosit să mai caut erorile, pașii strâmbi, rătăcirile. Să mă mai întreb de ce așa și nu altfel. Rațiunea  mi-a dat răspunsul de mult și este unul foarte simplu: atât am putut. Nici măcar nu cred că am avut de ales. Am făcut doar ce am putut. Am ales doar ce am putut. Am trăit cum am putut.

        În adolescență începeam fiecare an școlar cu o singură dorință. Nu, nu îmi doream să iau note mari. Era ceva ce nici măcar nu îndrăzneam să spun cuiva, de teamă că nu se va mai întâmpla. Cu toată discreția mea sau poate tocmai de aceea, nu s-a întâmplat. Apoi primăverile au luat locul toamnelor, după alt calendar. Dorința interzisă a rămas. Acel ceva nu s-a realizat. Mă strigă și acum, în fiecare primăvară. Știu. Acum știu, nu e decât o himeră. O păcăleală. Primăvara asta, cu soare, flori și fluturi, e parșivă. Joacă bine. În fiecare an mă minte că are păstrat un loc și pentru mine. Nu știu ce are de câștigat.

         E neplăcut să fii dat afară din film în fiecare primăvară. Sau toamnă. Sau iarnă, sau vară. Și pentru că atât pot să fac, la începutul meu de drum nedestinat, mă gândesc că nu sunt singura exmatriculată. În această singurătate asumată, mai mult sau mai puțin acceptată, suntem mulți.  Nici nu mai contează de ce. Sau cum. Sau cine. Suntem cel puțin doi. Suntem noi.

        Și mă întreb. Tot copilărește. Ridicol chiar. Dacă aș fi avut alt trup, ce aș fi făcut? Ce aș fi putut să fac din tot ce acum, în acest trup beteag, nu am putut?

https://www.youtube.com/watch?v=EOfy4oPps2g

Jurnal duminical (16)

         Revin la jurnalul meu duminical după o pauză de mai bine de un an. M-am cam împrietenit cu tăcerea în ultima vreme. Scriu greu, cu efort, iar, când ceva care mi-a plăcut odinioară devine inconfortabil, nu mă pot căzni în continuare. Altfel spus, dacă nu e de plăcere, nu mai pot continua. Asta sunt eu.

         De câteva zile însă, o fi de la primăvară, sunt prinsă de o frenezie neobișnuită. Mie, care n-am avut niciodată spirit antreprenorial, mi-a venit ideea că aș putea scoate bani din piatră seacă. Bine, nu chiar din piatră, poate din lemn. Decorat.

         Relația mea cu banii a fost dintotdeauna destul de bună, în sensul că eu i-am strâns și ei s-au adunat și cam atât. Nu am vânat niciodată câștiguri în afara celor salariale. Cred că din comoditate. Timpul meu liber a fost mereu pe primul loc, apoi sunt obișnuită să trăiesc cu puțin, stilul meu de viață nu este unul costisitor. Așa se face că, atunci când am fost solicitată să fac meditații, am refuzat. Nu mi-ar fi plăcut nici să mă deplasez la domiciliul elevilor în timpul meu liber, nici să aduc școala în sanctuarul meu, adică acasă. Am refuzat și când am fost rugată să croșetez mărturii pentru nunta unei colege. Nu îmi place să lucrez la comandă, la termen sau după gusturile altcuiva. Am spus nu și când mi s-a propus să mă alătur unei echipe de fotografi de evenimente. Nu m-aș fi văzut petrecându-mi weekend-urile pe la paranghelii, cu fel de fel de oameni, nu m-aș fi regăsit, nu mi-ar fi plăcut, așa că nu. Și trăind așa, doar dintr-un salariu mediu spre mic de bugetar, cu stilul meu de viață, nu mi-a lipsit, financiar vorbind, ceva.

         Ei, cu toate acestea, acum parcă vreau altceva. Nu neapărat mai mulți bani. Nu câștiguri substanțiale. Poate o recunoaștere imediată a muncii. Un feedback direct. Să văd eu că munca mea este apreciată și prețuită, că pot câștiga ceva concret, material, în afara salariului fix și care face diferența prea puțin spre deloc între un fel de a munci și alt fel de a munci la stat. Să văd o creștere de la zi la zi, să nu mai am impresia că bat pasul pe loc și că de acum asta este viața mea. Așa că am început să mă gândesc tot mai serios ce mi-ar plăcea la nebunie să fac, dar ar putea și să îmi aducă un câștig financiar, oricât de mic, fără prea multă bătaie de cap, în ritmul meu, fără lucrări terminate la termen și fără program.

         Visurile mele de până acum, toate pornite și hrănite din pasiune, s-au cam făcut praf. Nu de stele. Poate nu am crezut eu suficient în ele. Poate nu am fost destul de perseverentă. Sau poate mi-am ales ținte peste puterile mele. Dar să ne întoarcem la lemnul decorat. De ce lemn și de ce decorat? Păi am stat eu și m-am gândit cam ce mi-ar plăcea, în acest moment, să fac.

       Aici se câștigă cel mai bine din agricultură. Toată lumea seamănă, plantează, își face solar. Produse bio, cosmetice bio, viață sănătoasă. Nu, mulțumesc, nu mă tentează, deși am terminat o facultate de profil. Nu am putere, nici rezistență pentru așa ceva. Mă gândesc cu îngrijorare ce se va alege de casa și grădina de la țară, când nici mama nu va mai locui acolo. Nu am fost în stare să găsesc, mai bine spus să suport vreun grădinar și nici bani să plătesc vreunul nu am.

        De croșetat, după ce am umplut un dulap,  m-am cam săturat. Nu l-am considerat niciodată o opțiune profitabilă. E cronofag, iar materia primă este destul de costisitoare.

          Fotografia îmi place în continuare, dar nu mă văd câștigând din asta. Nu mi-ar plăcea să fiu fotograf de studio sau de evenimente. Nici să investesc mai mult decât câștig eu lunar într-un aparat mai performant care să îmi ofere satisfacții strict personale nu concep, având în vedere că nu călătoresc deloc, iar buruienile și buburuzele din fața blocului și a casei le-am cam epuizat.

         Să pictez nu am nici talent, nici răbdare. Aș putea să vând poate ceva kitsch-uri colorate, dar nu mi-ar oferi nicio satisfacție. Ca să nu mai spun că materia primă e scumpă, iar pictatul nu e chiar treabă curată, pentru un apartament micuț la bloc.

          Să fac materiale didactice originale, spre vânzare, iarăși ar fi fost destul de complicat. Ar fi trebuit să fie în limba engleză ca să le pot vinde online, românii noștri n-ar investi în așa ceva, sunt obișnuiți să li se dea totul de-a gata, de pomană. Sunt destule persoane generoase în grupurile de profil care se ocupă cu așa ceva.

        Așa că primul gând a fost să mă apuc de bijuterii din rășină. Îmi plac foarte mult cele cu plante presate și mi-ar plăcea la nebunie să migălesc așa ceva. Cu fiecare bijuterie altă combinație, mereu ceva nou. Părea floare la ureche. Dar, după ce m-am informat, m-am cam dezumflat. Rășina este și ea destul de scumpă. E toxică și necesită echipament de protecție (mască, mănuși, ochelari). Plantele nu se presează ca atare, trebuie uscate cu substanțe speciale. Apoi amestecul de rășină trebuie bine proporționat, cântărit cu precizie. Bijuteriile trebuie lăcuite, uscate, șlefuite. Prea multă chimie și prea puțină artă, în final. Praf, mizerie, substanțe toxice, deci nu e ceva pentru mine.

        Bijuteriile din mărgele și pietre semiprețioase m-au tentat, dar după o simplă căutare m-am convins că e prea complicat. Investiția trebuie să fie destul de mare, ar fi trebuit să le vând la un preț colosal ca să am un profit, apoi m-a speriat numărul mare de accesorii și de unelte necesare.

        De câteva zile m-am oprit la tehnica decoupage, am încercat așa ceva cu ani în urmă, e o tehnică destul de versatilă. Materialele necesare sunt destul de accesibile, cred că se poate preta și la spațiul oferit de un apartament micuț.  Pe scurt, se decorează diverse obiecte din lemn sau alte materiale (rame foto, cutii de bijuterii, tablouri etc.) cu decupaje dintr-o hârtie specială sau șervețele. Ai nevoie de culori acrilice, un adeziv, pensule, servețele și obiectele pe care vrei să le decorezi. Am identificat câteva site-uri de unde aș putea cumpăra materia primă,  prețurile sunt destul de accesibile.

        Acum vă spun un secret. Eu vreau, de fapt, să îmi găsesc o nouă ocupație pe care să o fac din și cu pasiune, dar ce o să fac cu obiectele rezultate, că doar nu o să umplu casa de cutii de bijuterii goale? Dacă aș reuși să și vând câteva, nu m-aș supăra. Bine, nu vreau să mă gândesc deocamdată, în eventualitatea că totuși m-ar contacta cineva, cum le-aș expedia. Nu prea mă văd împachetând colete și deplasându-mă la poștă. A fost unul dintre motivele care m-au ținut mereu pe loc de câte ori am vrut să mă apuc să vând ceva. Deocamdată proiectul e în stadiul de vis. Dar voi vedea.