Flori, fete, filme sau băieți

Mărturisiri

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

De Paști

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

Tot mai departe de lumea normală

Mărturisiri

       Scriu. Nu știu pentru cine sau de ce. Poate doar pentru mine. Poate nici măcar nu mă mai interesează. Pe zi ce trece mă simt tot mai departe de cei mulți, de cei normali. N-am fost niciodată un om sănătos, dar de câțiva ani simt cum prăpastia se adâncește, iar podul de funii care o traversa e năruit. Corpul meu își pierde încetul cu încetul puterea de a continua. Ca o mașină stricată ce nu mai poate fi reparată. Dar nu te înduri de ea. Iar eu, eu cea fără de corp, mă lupt cu mine. Și mă mint. Și îmi inventez pasiuni și fel de fel de ocupații care ar putea să-mi distragă atenția de la suferință, de la boală. Citesc carte după carte, și scriu, îmi arunc aici disperarea. E gratis deocamdată. Și fac fotografii. Dar viața mi le ia pe toate, rând pe rând. Nu m-am priceput la jocurile de cărți niciodată.

       În 2017 au apărut primele semne de cedare. Am fost la un pas de boala fatală. Nu știu nici acum dacă l-am depășit. Nu voi ști vreodată, amenințarea a rămas. Apoi pierderile au continuat. Am renunțat la orice încercare sau speranță de viață de cuplu. Dragostea și boala sunt incompatibile în viziunea mea.

        Am sperat să pot ameliora ceva măcar în plan profesional. Așa că mi-am dedicat (sacrificat) încă patru ani din viață pentru a schimba ceva. Îmi doream să scap de un loc de muncă ce mă consuma teribil, de care nu eram mulțumită, ba chiar mă complexa și pe seama căruia am pus agravarea problemelor mele de sănătate.  La capătul celor patru ani, am ajuns să lucrez acolo unde mi-am dorit încă din copilărie. A fost, pentru scurt timp, un vis împlinit. Însă doar pentru a realiza că uneori suntem prea mici pentru visurile pe care le purtăm. După luni de luptă cu mine și corpul meu care ceda fizic și nu avea cum să mă ajute să-mi trăiesc visul, am renunțat. Am revenit la fostul loc de muncă, mult mai puțin solicitant fizic, dar nemulțumirea s-a reinstalat la scurt timp. Pierderile au continuat.

        În noiembrie mi-am pierdut tatăl. A fost cea mai mare pierdere din viața mea. Tatăl meu, omul cel mai drag mie, a murit în condiții și în chinuri pe care un om sănătos nici măcar nu și le poate imagina. Cu ambele picioare amputate aproape de șold, cu dureri groaznice, dar mai ales dezamăgit de viață, erou al unei farse sinistre pe care sunt convinsă că nici măcar nu și-ar fi putut-o imagina. Numai momentul când l-am văzut așa a fost un șoc pentru mine. Îmi este greu să mi-l mai amintesc întreg, sănătos. Iar ochii lui din ultimele clipe, când nu mai putea nici să înghită apă sau să vorbească, o să mă urmărească permanent. Nu mai poți să te lași păcălit de frumusețea unei flori după ce ai văzut așa ceva.  Omul mereu vesel și optimist, omul care nu a fumat, cu o viață sănătoasă cum puțini se pot lăuda, omul care te întâmpina mereu cu o glumă pe buze, omul onest, de o moralitate exemplară, altruist, omul care nu putea să facă rău nici unui pui de găină, a murit supărat, trădat de viața pe care a iubit-o atât. S-a văzut mutilat, lipsit de orice putere, condamnat. Nu l-am putut ajuta. Am cunoscut în această perioadă o altă latură a vieții. M-am botezat în suferința din spitale, în disperarea celor care știu că pentru ei, aici, nu mai e nicio speranță. Doar moartea. Dar întotdeauna se poate și mai rău decât îți poți imagina. Am ajuns să nu mai pot suporta ,,fericirea” celorlați, a normalilor, a celor fără griji. A celor care se afișau zilnic pe rețelele sociale cu zâmbetul pe buze, definiții ale fericirii și îndemnuri la optimism. Nu, viața e a dracului de haină, ipocriților, viața nu e așa. Nu am putut să trec peste pierderea lui. Nu pot să accept nici acum că nu îl voi mai vedea niciodată, că nu voi mai putea vorbi cu el, să s-a evaporat într-o secundă, rămânând doar în amintirea mea. Așa că îmi cultiv aceste amintiri încercând să înlocuiesc realitatea cu ele. Nu reușesc. Și nu mai pot accepta realitatea asta. Dar pierderile tot nu contenesc.

         Pe fondul pierderii tatălui și al tuturor problemelor familiale și profesionale asociate (mamă și bunică bolnave, în altă localitate, probleme administrative de care nu mă pot ocupa, tot din cauza șubrezeniei mele fizice, senzația de ratare și inadecvare profesională de care nu pot scăpa), starea mea de sănătate s-a agravat. În ianuarie am aflat că am intoleranță genetică la lactoză. M-am bucurat că nu am procreat, nu am mai condamnat alt om la chin pe viață. Ar fi moștenit-o, am genotip homozigot. Probabil intuiția sau instinctul a funcționat, de nu mi-am dorit niciodată așa ceva. Am sperat pentru o clipă ca aceasta ar putea fi cauza chinurilor mele de o viață. Nu a fost așa. Am eliminat complet produsele cu lactoză (lactate și nu doar), apoi și produsele cu fructoză (tot ce conține zahăr, toate fructele și legumele, chiar și preparate), simptomele au persistat. Am ajuns să mănânc doar ouă fierte, orez, pâine prăjită și carne fiartă sau la grătar. Nu știu cât timp le voi mai tolera și pe acestea. Am intestin iritabil. E o sentință, credeți-mă, nu e ceva de neglijat. Nu, nu te omoară, deși am ajuns să cred că ar fi fost mai bine așa. Mi se sugerează să scot complet și făinoasele (glutenul). Nu o să le scot, n-aș mai avea ce mânca. N-aș mai avea la ce renunța. Asigurarea meselor zilnice a ajuns o provocare. Produse fără zahăr sau lactoză găsesc doar la supermarketurile din afara orașului. În cantități mult mai mici, cu prețuri mult mai mari și fără niciun gust, ca toate surogatele. Îmi este foame permanent, am dureri de cap, nu mă pot împăca nicicum cu gândul că dieta mea va fi aceasta toată viața. Slăbesc. Arunc bani pe fel de fel de investigații și tratamente alopate și naturiste și probiotice fără absolut niciun efect decât pierderea de timp și bani. Mi-am pierdut complet încrederea în medici. Am ajuns la concluzia că totul e o afacere și că nimeni nu se gândește deloc, dar absolut deloc, la sănătatea ta.

      Din cauza disconfortului digestiv permanent și a episoadelor diareice intempestive, am renunțat la călătorii de câțiva ani. Fac doar scurte deplasări în afara localității, la casa părintească, de nevoie. Evit până și ieșirile în oraș. Mi-am anulat complet viața socială. Mă lupt să fac față serviciului. Am găsit câteva grupuri virtuale de oameni cu probleme de sănătate similare. Asta m-a ajutat puțin. M-am simțit mai puțin handicapată, acolo, printre ei, mă simt în lumea mea. Așa că petrec timp cu orele și citesc postări și răspund la întrebări. Le împărtășesc suferința sau experiența mea.

       Normalii nu te cred, normalii fac glume pe seama ta. Normalii te văd că încă poți să mergi și să vorbești, deci ești bine. Normalii nu pot înțelege de ce nu poți să mănânci mai nimic și de ce ai doar 40 de kg. Și mai pune mâna și mai îngrașă-te și tu, fată! Iar tu taci și zâmbești, deși le-ai zice vreo două de nu s-ar vedea. Dar nu te lasă codul deontologic din fișa ta. Normalii nu pot înțelege de ce orice deplasare e un chin, nu o relaxare pentru tine. Și te tot apostrofează că nu știi să îți trăiești viața. Normalii nu pot înțelege că pentru asta nu există vindecare, așa că îți tot propun diete și sfaturi, spre exasperarea ta.  Oamenii cu aceeași boală ca tine știu cum e, se luptă de o viață și ei cu asta, sunt pe potriva ta. Normalii nu știu cum e să te chinuiești zilnic să îți îndeplinești sarcinile, să cânți, să țopăi și să zâmbești, pentru că asta presupune profesia ta, deși numai tu știi câte urlete sunt în inima ta și câte dureri îți trec permanent prin stomac și intestine și că sunt zile când abia te poți ține pe picioare de nemâncare și că nu vrei decât să stai în patul tău, dar nu te pensionează nimeni pentru boala asta. Normalii nu înțeleg că nu trebuie să îți fie poftă când ei savurează prajitura aia cu cremă sau ciocolată în fața ta. Pentru că orice abatere de la regim te-ar costa nu mai puțin decât câteva zile și nopți de chin. Normalii au viața lor, care este complet diferită de a ta.

         Acum lupt. Lupt cu mine, să merg înainte. Singură. Și să zâmbesc. Și să mă ocup de ce îmi place în continuare. Cât o să mai pot, până o să le pierd și pe acestea.  Nici măcar nu știu de ce. Se pare că așa trebuie. Dar stau și mă întreb ce voi mai pierde când nu voi mai avea la ce renunța?!

Primăvară

Mărturisiri

       În fiecare primăvară mă simt, copilărește, la început de drum. Un drum cu destinație neprecizată. Un film străin în care nu mă mai regăsesc de mult. Nu cred că am știut să joc vreodată. Am obosit să mai caut erorile, pașii strâmbi, rătăcirile. Să mă mai întreb de ce așa și nu altfel. Rațiunea  mi-a dat răspunsul de mult și este unul foarte simplu: atât am putut. Nici măcar nu cred că am avut de ales. Am făcut doar ce am putut. Am ales doar ce am putut. Am trăit cum am putut.

        În adolescență începeam fiecare an școlar cu o singură dorință. Nu, nu îmi doream să iau note mari. Era ceva ce nici măcar nu îndrăzneam să spun cuiva, de teamă că nu se va mai întâmpla. Cu toată discreția mea sau poate tocmai de aceea, nu s-a întâmplat. Apoi primăverile au luat locul toamnelor, după alt calendar. Dorința interzisă a rămas. Acel ceva nu s-a realizat. Mă strigă și acum, în fiecare primăvară. Știu. Acum știu, nu e decât o himeră. O păcăleală. Primăvara asta, cu soare, flori și fluturi, e parșivă. Joacă bine. În fiecare an mă minte că are păstrat un loc și pentru mine. Nu știu ce are de câștigat.

         E neplăcut să fii dat afară din film în fiecare primăvară. Sau toamnă. Sau iarnă, sau vară. Și pentru că atât pot să fac, la începutul meu de drum nedestinat, mă gândesc că nu sunt singura exmatriculată. În această singurătate asumată, mai mult sau mai puțin acceptată, suntem mulți.  Nici nu mai contează de ce. Sau cum. Sau cine. Suntem cel puțin doi. Suntem noi.

        Și mă întreb. Tot copilărește. Ridicol chiar. Dacă aș fi avut alt trup, ce aș fi făcut? Ce aș fi putut să fac din tot ce acum, în acest trup beteag, nu am putut?

https://www.youtube.com/watch?v=EOfy4oPps2g