Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

Publicitate

Despre scrieri, traduceri și lecturi

Mărturisiri

       Am fost, de când mă știu, un șoarece de bibliotecă. Mă rog, o șoricuță. Mereu curioasă și nerăbdătoare, la un moment dat m-am cam săturat să mă tot rog de cei mari și mereu ocupați să îmi citească, așa că am învățat să citesc singură pe la cinci ani. Nu o să uit niciodată cartea chinezească despre băiețelul care se purta urât cu obiectele din penar, așa că acestea l-au părăsit într-o bună zi. Aceasta a fost primul meu abecedar. Au urmat cărțile rusești, lucioase și impresionant ilustrate, despre Vasilisa cea Înțeleaptă și Marea Morevna, apoi le-am cam pierdut numărul. Dacă alți copii așteptau să primească în dar jucării sau dulciuri, eu așteptam cărți. Iar ai mei nu uitau niciodată să îmi aducă, la întoarcerea din oraș, câteva. Cum intra tata pe ușă, îl și căutam în servieta de piele maro cu două catarame mari, scoteam triumfătoare cărțile și mă retrăgeam să le descopăr în tihnă printre pernele mari din odaia bunicii.

       Anii au trecut, dar eu am tot citit de plăcere până pe la douăzeci și ceva de ani. Momentul când a trebuit să mă pun în slujba societății și să devin om serios. Nu mi-a luat mult să aflu că profesia de dascăl îți cam ocupă tot timpul și că până și noaptea sau în weekend tot dascăl ești. Așa că lectura de plăcere a devenit un lux dedicat vacanțelor mari. Duceam dorul călătoriilor mele imaginare și tot speram că la un moment dat voi avea din nou timp pentru a evada. Însă lucrurile nu păreau deloc să meargă în direcția aceasta. Ultimii ani la catedră m-au convins că setea mea pentru lectură nu va putea fi  ostoită până la pensie decât pe chat-ul de WhatsApp. Așa că m-am reprofilat. Acum am un loc de muncă mai prietenos, care nu amenință să mi se instaleze și acasă. Timpul de după program și toate weekendurile sunt doar ale mele. Mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu așa răsfăț, dar mă descurc, n-am de ce să mă plâng, nu mă plictisesc. Așa că am reînceput să cumpăr și să citesc cărți. Multe. Poate prea multe. Mai multe decât reușesc să parcurg, din dorința de a recupera cumva tot ce am pierdut mai bine de zece ani. Beletristică, antropologie, istorie, istoria culturii și civilizației. Pandemia, cu toate relele ei, m-a ajutat puțin. Profitând de oferta atractivă a unei edituri, am comandat anul trecut un pachet de 24 de cărți la un preț mai mult decât convenabil. Beletristică. Autori mai puțin cunoscuți, cel puțin pentru mine, dar care m-au surprins în mod plăcut. Am reușit să lecturez abia jumătate dintre titluri, dar mă declar mulțumită. Printre acestea, am mai strecurat și lucrări de istorie, antropologie sau istoria culturii și civilizației, o altă pasiune mai veche.

      Ei, dar, cum spuneam, setea mea de lectură a fost neostoită atât de mult timp, încât nu mă pot opri să nu îmi fac provizii. Așa că mai descarc și cărți scanate de mare succes actual (bestseller-uri) dintr-un grup de profil (știu, să-mi fie rușine, vă rog să nu mă spuneți!). Ken Follett, Diana Gabaldon (seria Outlander), Gregory David Roberts (Shantaram) ș.a. Acum nu știu dacă eu am o problemă sau cărțile de mare succes, dar pe mine majoritatea nu au reușit să mă impresioneze, așa că le-am abandonat după primele 50-100 de pagini. Să fie de vină scriitura originală? Să fie de vină traducătorul? Am în mod repetat, încă de la primele pagini, aceeași senzație de artificial, de traducere mot-à-mot cu Google translate. Texte de o stângăcie deranjantă, necizelate, incoerente sub aspectul registrului utilizat. Pasaje care ar vrea să redea frământările sau gândurile personajului în stil indirect liber în cu totul alt registru decât limbajul personajului respectiv. Nu poți să fii un zidar din Evul Mediu, dar să dialoghezi și să gândești cu vocabularul unui arhitect contemporan. Explicații în text ale unor cuvinte, de parcă am avea de-a face cu un dicționar (personajul sculptează lemnul cu ,,o sulă, acel mic obiect ascuțit de metal ”.) Descrieri de natură sau de atmosferă în stil școlăresc. Figuri de stil explicate în text. Pronume personale  repetate la fiecare început de frază. (El a zis, dar el știa. Noi am plecat acolo. Apoi noi ne-am întors.) Uitând că limba română are subiectul inclus sau subînțeles. Și multe alte stângăcii deranjante de-a dreptul. Asta dacă mă refer doar la scriitură (traducere), lăsând la o parte subiectele previzibile (li se văd ațele, cum spun eu), finalurile forțate sau cu iz moralizator, tezismul, simplismul, senzaționalul ieftin.

       Nu am tradus niciodată nimic serios, deși studiile m-ar putea îndreptăți să fac asta. Am considerat că nu stăpânesc atât de bine toate nuanțele și registrele unei limbi străine încât să pot face traduceri literare de calitate, dar uneori sunt tentată să cred că mă subestimez. Citesc și reformulez frazele, încerc să le dau curgerea firească (repet, nu știu dacă stângăcia e a scriitorului sau a traducătorului), înlocuiesc termenii savanți sau prea moderni, rupți din context, cu sinonime care să corespundă culorii locale. La fel și când urmăresc un film cu subtitrarea în română. Mă gândesc totuși că, traducând, aș fi fost tentată să modific prea mult scriitura, să o rescriu atunci când ceva nu mi-ar fi plăcut. Și nu știu cât bine aș fi făcut.

        Revenind la oile noastre, cum spune francezul, să vă destăinui și motivul acestei poate mult prea lungi confesiuni. Aș dori câteva recomandări de lectură (autori contemporani) care să atragă nu doar prin subiect, ci și prin scriitură (traducere). Să fie un tot bine închegat. Cu un subiect și personaje verosimile în universul creat. Să nu fie ceva artificial, cu ațele la vedere, forțat. A nu se înțelege că vreau texte siropoase sau bogate în înflorituri. Nici cărți motivaționale. Prefer o scriitură sobră, tăioasă, fermă, austeră, dar adecvată întregului. 

        Las mai jos pachetul cumpărat de mine acum un an. M-au impresionat în mod deosebit, inclusiv sub aspectul scriiturii, romanele lui Yan Lianke (de un lirism cutremurător), apoi Ciocârlia și Djamilia, dar și celelalte pe care am reușit să le parcurg sunt plăcute (Departe de Kensington, Cum se educă fetele în Boemia, Portretul unui bărbat imatur, Jim Crace- Recolta și mai puțin Casa molimei). Tiago Rebelo și al său Timp al iubirilor imperfecte nu e altceva decât un scenariu de telenovelă în decor african. Despre celelalte nu mă pot încă pronunța, dar până acum, sub aspect literar, sunt mult peste bestseller-urile încercate și abandonate, asta e clar. 🙂