Nucul

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

           Erau ultimele zile de vacanță, iar noi mergeam să culegem nuci. Nucul bătrân din fața școlii acoperea jumătate de grădină cu umbra lui. Unii băieți, mai curajoși, se urcau până în vârf și-l scuturau. Eu mă mulțumeam să răvășesc frunzele de pe jos și să-mi încarc buzunarele cu tot ce găseam. Încercam să fiu mai atentă și mai rapidă decât ei. Uneori venea și baba Dumitra. Rusoaica i se mai spunea. Nu îmi plăcea de ea. Toată ziua stătea la colț, lângă bordeiul ei, și se plângea. Cerea. Bunicul oprea mereu căruța și îi dădea ba un pepene, ba câțiva struguri sau orice altceva din ceea ce ne dăruise pământul în acel an. Eu, poate din cauza ochilor ei mici și vicleni, nu o îndrăgeam. Nu-mi împărțeam nucile cu ea. Pe mine nu mă impresiona.

            Îmi duceam trofeele acasă cu mândrie. Le adunam în covata de pe sală și le număram. Mama se uita la mâinile mele mânjite de sângele copacului și mă certa. Cum o să mă duc eu cu degetele așa murdare la școală ? Dar mie nu-mi păsa. Strânsesem multe nuci și asta era tot ce conta.

            Anii au trecut. Am crescut. Îmi era rușine să mai merg la furat nuci, la șosea. Pentru o vreme, fratele meu a preluat misiunea. Spre deosebire de mine, era un bun cățărător. Niciun copac nu-i scăpa. Apoi a crescut și el. Școala a fost închisă. Toamna glasurile copiilor s-au urcat în microbuz și au plecat. Nucul a rămas singur-singurel.

            Dar, într-o dimineață, tata și-a adus aminte de el. S-a strecurat pe portița din spatele curții și l-a întrebat ce mai face. Nucul s-a bucurat. Au stat puțin de vorbă, apoi i-a umplut buzunarele cu nuci. De atunci, diminețile dialogate s-au tot repetat. Tata venea tare bucuros acasă și își aduna darurile în aceeași covată crăpată, pe sală. La fel ca noi, copiii de odinioară, le număra. Mama nu privea cu ochi buni această trebușoară. La fel ca pe noi, odinioară, îl certa. Ce-o să zică lumea să-l vadă, om bătrân, culegând nuci în curtea școlii ? De parcă n-am avea ce mânca ! Tata însă râdea. Nu-i păsa.

            Toamna trecută nucul l-a tot așteptat. Dar tata nu-l mai putea vizita. Într-o zi, pentru că nu mai putea să meargă, și-a luat zborul și a plecat. Nucul i-a făcut un semn de rămas-bun cu singurul braț pe care îl mai avea. Jumătate de nuc și jumătate de om s-au îmbrățișat. Apoi el s-a amestecat printre frunzele zdrențuite de vânt ale nucului și s-a înălțat.

            Nucul e singur acum. O cioară bătrână se mai leagănă-n vânt pe brațul beteag, croncănind a rod bogat. Sau a pustiu.

Publicitate

Fir de borangic

Ungherul cu amintiri

        Eu și Carmen adunam frunze de agud. Era cu trei ani mai mare. Făceam câteva grămăjoare, apoi mergeam la școală, să hrănim viermii de mătase. Sarcină de partid. Mese încărcate cu omizi albe, forfotitoare.

        Viermii de mătase mă fascinau, așa cum mă fascinau și furnicile, coropișnițele, cărăbușii, fluturii, libelulele, melcii, broaștele și chiar râmele pe care le adunam primăvara, când bunicii săpau grădina. Le făceam tuturor căsuțe în cutii de carton sau borcane, apoi le studiam până când reușeau să evadeze în viață sau în moarte. Viermii de mătase și-au avut și ei căsuța lor. Îmi adusese mama câțiva, de la școală. Îi țineam într-o cutie de pantofi și aveam grijă să nu le lipsească niciodată frunzele lor preferate. Îi luam cu grijă, îi studiam, îi mutam de pe o frunză pe alta, îi priveam în neștire cum ronțăie neobosiți. După o vreme, viermii oboseau. La școală, frunzele erau înlocuite cu măturici. Acolo se cuibăreau și își țeseau gogoșile rotunjoare. Nu îmi mai amintesc dacă viermii mei au urzit vreo gogoașă în cutia lor de pantofi, dar gogoși am avut, probabil aduse de mama tot de la școală.

         Bunica mi-a arătat cum se „toarce” borangicul. Când era ea copil, viermii de mătase nu creșteau în școli. Oamenii gospodari aveau viermii lor albi, în camera de la față. Cu lâna mă descurcam, nu o dată șterpelisem fusul mamei, când era cu treabă pe afară. Eram perseverentă, deși de fiecare dată îmi spunea că îi stric firul și să nu mă mai bag, să-mi văd de copilăria mea. Borangic nu mai văzusem niciodată. Bunica a fiert gogoșile de zăpadă într-un ceaun. A ieșit o zeamă murdară, deloc îmbietoare. A atins apoi gogoșile cu o crenguță și s-a înfiripat ceva. Un fir de borangic. L-a înfășurat încet-încet pe un mosor dintr-o pagină de ziar vechi, mototolită. Și l-a tot depănat până a ieșit un ghemuleț de ață gălbuie. Așa arată borangicul, mamaie? E tot o ață. 

         În apa murdară dormeau viermii pământii, visând că se înalță pe un fir de borangic.

Șoarecele

Ungherul cu amintiri

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Prăjitură cu aromă de copilărie

Cotidiene, Culinare

        Azi m-am jucat în bucătărie. Nu mi se întâmplă prea des. Dar azi îmi era dor de atunci. Așa că m-am jucat cu vișine și vanilie. A ieșit o prajitură cu aromă de mamă. O prăjitură cu aromă de copilărie.

        Mama mea nu ne făcea nici celebra Albă ca Zăpada, nici celebrele piersici, nuci sau cornete. Nici faguri. Clătitele nu i-au plăcut niciodată. Cocă necoaptă. Mama mea a fost și este o fire practică. Iarna, mama ne făcea mere și gutui coapte, cu scorțișoară. Și plăcintă cu mere. Orez cu lapte și dulceață de vișine, budincă de griș cu zahăr ars. Chec cu nuci și cacao. Cozonac. Biscuiți de casă – flori și inimioare. Și pișcoturi fragede, omiduțele mele dragi. Și cornulețe cu gem și nucă. Și turte pe plită. Și de Crăciun, un tort cu flori galbene, desenate delicat. Iar de Anul Nou, tradiționala plăcintă cu răvașe.

        Vara, mama făcea gogoși dolofane și minciunele subțirele. N-am mai mâncat minciunele din copilărie. Minciunele din aluat. Fundițele acelea care mi se topeau în gură și eu odată cu ele, de plăcere. Și mai făcea prăjitura cu vișine. Aroma copilăriei mele.

Prajitura

Septembrie

Mărturisiri

Nostalgie

     Septembrie. Sfârșit de vară și de vacanță. Pași apăsați, strivind cu obidă suspinul frunzelor ațipite. Ferestre răsfățându-se indecent  în lumina blajină a dimineții. Siluete grăbite, ascunzând sub pleoape sarea valurilor îndepărtate, cu obrajii arși sub sărutul unor veri trecute.

     Mi-e dor de toamna copilăriei mele, cu ceasul ei molcom și lumina sa domoală. Mi-e dor să culeg nuci  în poală, pe furiș, din curtea școlii, și să le număr copilărește, cu degetele pătate de sângele pământiu al copacului. Mi-e dor de gutuii cu crengile aplecate a ispită, sub povara dulce-parfumată a roadelor, de frunzele pistruiate de cireș, risipite cu atâta generozitate, să-i țină de cald ierbii.

     Aș vrea să urc din nou în vârful grămezii aurii din mijlocul curții, zdrelindu-mi genunchii, și să îi întind calului roib, ca semn al victoriei, darul binemeritat al pământului. Să pândesc cu nerăbdare abia ascunsă sfârâitul merelor pârjolindu-se în cuptor,  la întrecere cu dulceața de gutui de pe plită.  Mai simt și acum aroma boabelor vineții, strivite sub cizmele nemiloase ale bunicului. N-am uitat nici sângeriul roșiilor păcătoase, fierte de vii în ceaunul pântecos din grădină.

      Mi-e dor de pisica bălțată, torcând nepăsătoare la soare, de ciorile croncănind a iarnă peste acoperișurile zgribulite ale satului. De pițigoii în frac, adunându-se la sfat pe crengile despuiate ale corcodușului. De fluturii rătăciți, valsând hipnotic printre ultimii bănuței din grădină.

       Mi-e dor de septembrie. De sfârșit de verde și început de galben. Mi-e dor de atunci.  Mi-e dor de toamnă.

Confesiunile unei chiriașe (2)

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

        Venise vara cu vacanța mult așteptată. Primul an ca pribeagă se apropia de sfârșit. Mai era doar un pas, festivitatea de premiere.  La propunerea Marianei, colega mea de apartament, am plecat în căutarea florilor, dincolo de granițele cartierului nostru liniștit. De una singură nu mă aventurasem mai departe. Liceul era la doi pași, puteam să ajung și cu ochii închiși, grădinița la care făceam practică era în același cartier, la distanță de doar câteva alei umbrite, printre blocuri. A fost o adevărată aventură să răzbat și până acolo, prin labirintul verde al aleilor, obișnuită cu străzile mele drepte de la țară, de pe care, din orice punct ai fi privit, se vedea la orizont câmpul.  Aveam o piață la câțiva metri de bloc, farmacie la fel. De restul nu aveam nevoie, primeam cam tot ce îmi trebuia de la ai mei.  Eventualele drumuri mai lungi prin oraș le făceam vinerea, când venea tata cu mașina să mă ia acasă.

       Dar Mariana a vrut să mergem la altă piață, așa că am ascultat-o fără să crâcnesc. Am apucat-o printre blocuri (un alt traseu năucitor pentru mine, cu simțul meu de orientare urbană practic inexistent pe atunci), am traversat o stradă mai mare, câteva mai mici și, după ce am trecut pe lângă o biserică, am ajuns. Am cumpărat florile pentru care pornisem expediția (câteva garoafe roșii legate cu o fundiță), apoi ne-am oprit la un suc. Era prima mea ieșire în oraș, ca fetele. Nu mi-a plăcut să stau la terasă, în văzul tuturor. Stânjenită, zâmbeam tâmp, așteptând să ne ridicăm și să pornim spre casă. I-am mulțumit pentru invitație, deși în mintea mea de atunci era o situație oarecum degradantă, pe care mi-ar fi plăcut să o evit. La întoarcere, am cumpărat și câteva căpșune, din care Mariana ne-a servit pe toate, cu generozitatea-i caracteristică (se știe doar că moldovenii sunt mai sufletiști). Da, chiar și pe doamna B. , care n-ar fi meritat nici codițele, dacă era după mine. Noroc că Emei nu îi plăceau fructele, că altfel s-ar fi căpătat și ea, doar era odorul gazdei și trebuia să-i arătăm atenția cuvenită.

        Vacanța a fost o oază de liniște și de răsfăț. Cu ai mei nu mai trebuia să tac. Puteam să spun tot ce am pe inimă, puteam să mă revolt de câte ori aveam chef. Cu toate amenințările lor că vor schimba foaia cu mine, știam că nu o vor face niciodată. Acasă nu trebuia să fac absolut nimic, aveam libertate totală. Dormeam cât doream, apoi  mă trezeam și citeam sau urmăream serialele de la televizor.  Mai ajutam la ciugulitul mărarului, mai desfăceam o păstaie de fasole, treburi pe care le făceam strict de plăcere și doar cât să nu mă plictisesc. Spre seară, mă întâlneam cu fetele  și stăteam la taclale până pe înnoptat. A doua zi o luam de la capăt. Numai că vacanța a trecut pe nesimțite, așa cum venise. Chinul reîncepea, îndulcit oarecum de gândul că mă voi bucura pe timpul iernii de avantajele traiului la bloc (încălzire fără foc, baie în casă).

      Al doilea an a început cu o surpriză, Mariana se căsătorise și își găsise serviciu în orașul ei. Rămăsesem doar eu și doamna cu nume de floare. Și Ema.

    Emoția începutului de an școlar era doar un preambul la ce avea să urmeze în acel an blestemat, când parcă toate nenorocirile își dăduseră mâna ca să împrăștie uitare peste tabloul copilăriei lipsite de griji de până atunci.

garoafe

Fetița de ieri

Fotografii, Mărturisiri

Fetita de ieri

         Fetița de ieri ar vrea azi să râdă ca și când nu ar fi plâns niciodată. Ar deschide ochii spre soarele jucăuș din fereastră și ar număra bănuții aurii hârjonindu-se pe perete. Ar auzi glasul sfătos al bunicului povestind ce s-a mai întâmplat pe uliță. Ar întinde mâinile spre cățelul chinezesc, cu cheiță,  de pe recamier, paznic de nădejde, și i-ar clopoți un ,,Bună dimineața!”.

       Fetița de ieri ar savura, fără griji, orezul cu lapte pregătit de mama, aromat cu dulceață de vișine și scorțișoară. Apoi ar alerga să vadă de nu cumva pisoii mici și pufoși au dispărut de la locul lor de taină. S-ar bucura strașnic văzându-le ochișorii albaștri, abia mijiți, și i-ar așeza lângă inimă, chiar dacă cei mari  spun mereu că au purici și că îi pot da tot felul de microbi.

       Fetița de ieri ar prinde broaște cu mâna din balta de la colț și le-ar face casă în borcane de sticlă acoperite cu frunze de nuc. Ar aplauda acrobațiile lor acvatice și le-ar admira burtica portocalie cu pete negre, ca în atlasul cu multe animale al unchiului. S-ar bucura de melcii aduși de bunica de la câmp ca de o jucărie rară, nemaivăzută până atunci. I-ar așeza într-o cutie, pe frunze de leuștean, și i-ar urmări cum lunecă agale, lăsând dâre argintii, pesemne să nu se rătăcească.

        Fetița de ieri ar plânge pentru libelulele ucise cu atâta cruzime de verii mai mari și ar jura să nu se mai joace niciodată cu niște criminali. Nu ar înțelege de ce unii oameni nu iubesc pisicile, ba le mai și supun unor chinuri inimaginabile, cum auzise deunăzi la un băiat ce se lăuda cu isprăvile sale pe islaz. Ar culege flori de toate culorile de pe marginea drumului și nu s-ar lăsa până nu ar afla de la tata cum se numește fiecare și la ce este bună. Ba ar așeza și un scaiete pe casă și ar aștepta cu inima la gură să vadă ce îi va profeți acesta dimineața, chiar dacă mama îi spune mereu că astea sunt prostii și că e prea mică pentru așa ceva.

       Fetița de ieri ar intra cu emoție de fiecară dată în magazinul de jucării și și-ar alege același șoarece pufos cu rotițe și cheiță pe care mama, nu știu de ce, nu îl place, ba o mai și îmbie să își aleagă altceva, o păpușă sau orice altă jucărie mai frumoasă. Nu, ei îi place șoricelul. E atât de drăgălaș și aleargă ca o săgeată pe rotițele lui micuțe. Nici mătușii nu-i plac șoarecii. Nici măcar hamsterul adus de la București, care nu-i face nimic, bietul de el. E atât de drăgălaș, cu ochișorii lui ca două mărgele! Mai ales când se ridică în două lăbuțe și ronțăie, tacticos, firele de lucernă sau feliuțele de măr pe care i le întinde fetița.

      Fetița de ieri ar meșteri coșulețe din flori țepoase de brusture, chiar dacă și-ar zdreli degetele până la sânge. Ar coace la soare torturi din lut și le-ar decora cu petale de cârciumărese multicolore, apoi ar așeza la masă păpușile, încântate strașnic de un așa festin. Prevăzătoare, ar pune și provizii pentru iarnă în beciul săpat pe furiș printre bulbii de lalele ai mamei. Primăvara, dintr-o folie de plastic, câteva bețe și pietre, și-ar face o seră în miniatură, să vadă cum cresc plăntuțele de fasole la căldură.

       Fetița de ieri ar crede că toți oamenii spun mereu adevărul și că orice vis poate deveni realitate. S-ar supăra amarnic pe acel nene răutăcios care îi tot spune că nu există Moș Crăciun. Nu ar ști ce e moartea și nu ar înțelege de ce toată lumea plânge când cineva este dus la cimitir. S-ar plimba curioasă printre cruci, ar privi iscoditor fotografiile și ar admira florile colorate, din care ar vrea să ia și acasă câteva, dacă ar lăsa-o bunica.

       Fetița de ieri s-ar întreba din când în când de unde vin copiii, nemulțumită de povestea mamei cu mângâierile făcătoare de minuni. Parcă varianta mătușii cu pastila e mai de crezut, un copil nu poate apărea așa, din nimic, din simple mângâieri. Doar și copiii sunt mângâiați și ei nu fac copii.

        Fetița de ieri ar râde fără teama de a-și arăta dinții și nu ar înțelege glumele răutăcioase ale copiilor mai mari. S-ar supăra că mama nu o lasă și pe ea să meargă cu mieii la câmp sau să joace fotbal. Nici pomeneală să fure și ea un braț de lucernă de la margine, cum fac prietenele ei. Pe ele de ce le lasă bunicile lor și pe ea nu? De-asta nu mai vor să se joace cu ea! Ar merge la nunțile de la Căminul Cultural și s-ar prinde în joc, pe margine, chiar dacă i s-a spus mereu să nu cumva să facă așa ceva, că nu-i stă bine unei fete serioase și cuminți. Ar dansa fericită, apoi s-ar întoarce acasă pe înserate și i-ar spune mamei tot. Știe că o va ierta. Nu știe să  mintă și nici nu ar vrea să învețe vreodată.

    Fetița de ieri și-ar dori să ajungă actriță și să se vadă la televizor. Ar defila prin casă, încălțată cu pantofii mamei și înfășurată într-un capot de catifea vișinie cu volane, șterpelit din șifonier, mult prea lung și prea larg pentru trupul ei firav. Seara, și-ar trage plapuma protector, peste cap, să nu cumva să ajungă la ea fantomele din filmul la care s-a uitat, curioasă, cu o seară înainte. Ar repeta cu încredere rugăciuni, în gând, și ar adormi liniștită,  închipuindu-și că un înger frumos, cu aripi albe, o păzește de toate relele din lume.

     Femeia de azi se joacă de-a v-ați ascunselea. E acolo, undeva, într-un ungher prăfuit, printre fotografii pătate și visuri neterminate. A închis ochii și își acoperă urechile cu palmele, apăsat.  Nu vrea să vadă că nu mai e doar un copil, nu vrea să audă vorbele pe dos ale celor care mai ieri erau ca ea.  Așteaptă ceva. Nici ea nu știe ce. Poate doar să își audă încă o dată glasul de copil răspunzând luminii unor ochi neîntinați.

Ungherul cu amintiri – Poveste de iarnă

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

           Iernile copilăriei mele au parfum de măr copt cu scorțișoară, de cozonac, de brad și portocale. Sunt învăluite în clinchet de clopoței și în zvon de colind.

           Forfota sărbătorilor ne prindea cu o zi-două înaintea Crăciunului. Atunci era sacrificat bietul Ghiță, ispravă pusă la cale de bunicul, împreună cu unul-doi vecini inimoși. Îmi ascundeam capul sub perne, apoi fugeam să gust șoriciul rumen, dulce-afumat. Așteptam cu nerăbdare abia stăpânită  pomana porcului, iar mama și bunica nu mai pridideau să prepare, până în miez de noapte, cârnații, caltaboșii si sarmalele pentru a doua zi.

        Colindătorii de atunci soseau spre seară și cântau ceva despre o fată îmbrăcată în haină verde. Bunica le împărțea mere și nuci. Eu așteptam cu nerăbdare să se însereze, rugându-mă de tata, prins cu alte treburi, să îmi caute și să îmi pregătească suportul vechi pentru brad. Scoteam apoi cutiile cu podoabe, globuri multicolore, păstrate cu sfințenie, fiecare cu povestea lui, beteala cu clopoței, felinărașele meșterite anume să clipocească printre crenguțe și, mai ales, pe  Moș Crăciun cel cu barbă de vată , cu toiagul său din lemn lăcuit.

        Moșul sosea tiptil, seara, mereu pe nevăzute. Asta până când, curioasă din fire cum eram, am descoperit, din întâmplare, cadourile, ascunse cu dibăcie (așa credea mama) în camera de la față.  De atunci, am mai primit cadouri, poate mai multe, poate mai frumoase, dar niciodată nu m-au mai bucurat asemenea celor aduse de bătrânul fără chip.

           În dimineața de Crăciun, mireasma de cetină îmi înțepa nările. Globul auriu din vârf îmi făcea cu ochiul, complice. Fugeam în odaia bunicii, unde era cald, mirosea a cozonac, iar pernele erau îmbrăcate cu fețe noi, scrobite. Ziua întreagă ascultam colinde la radio, rasfoiam cărțile primite de la Moșul și meșteream suporturi pentru lumânări, din coajă de portocală și cuișoare.

          Zăpezile de atunci, cu troiene cât gardul, aduceau bucuria celor mici. Pe derdelușul de pe șosea se adunau toți copiii satului, bucuroși că, pentru câteva zile, școala și-a închis porțile, fiindcă doamnele învățătoare nu mai aveau cum să ajungă în acel colț uitat de lume. Spre seară, obosită, desenam cu degetul flori pe fereastra aburită, încercând să zăresc pasărea ciudată, cu piept roșcat, ciugulind din ultimele măceșe uitate în grădină.

          De la o vreme, ,,magia sărbătorilor” se instalează în vitrine odată cu primele frunze galbene care se desprind de pe crengi. Brazi de plastic, cu arome identic naturale, poleiți cu zăpadă artificială și gătiți după moda anului, îmi fac cu ochiul, îmbiindu-mă cu oferte care mai de care mai ispititoare. Portocalele se strică pe rafturile supermarketurilor, alături de fructe de cactus, struguri și căpșuni de pe alte meleaguri, de soare pline. Zecile de figurine de ciocolată, aliniate ca pentru paradă, îmi zâmbesc ciobit. Merele sunt roșii, doar atât.

          Cântăm colinde din noiembrie, fără să mai știm de ce și pentru cine. Moșul a întinerit și își face intrarea, țanțoș, în costum roșu sau albastru, pe la toate emisiunile televizate. Nu știu cum se face că de fiecare dată are alt chip, altă voce, dar mereu aceleași glume mult prea pământești.

          De ani buni, niciun Ghiță n-a mai înroșit zăpada din ograda părintească. Colindătorii se împing în porți, grăbiți, repetă fonfăit un refren al cărui sens le scapă, cu ochii la banii din care își vor cumpăra pocnitori pentru noaptea dintre ani. Suportul vechi de brad sprijină un butoi desfundat, în vechea cramă. Globurile pictate ca de o mână vrăjită sunt prea mari pentru brăduțul din plastic ce și-a ocupat, cuminte, locul pe măsuța de lângă recamier. Felinărașele nu se mai aprind. Moșul cel cu mustățile de vată nu mai veghează, de sub brad, somnul împovărat de griji al fetiței de acum. Odaia bunicii e, parcă, mai mică și mai întunecoasă. Vântul pătrunde prin toate crăpăturile ferestrei, nici focul parcă nu mai încălzește ca atunci. Zăpezile de acum aduc temutul cod roșu, așteptat cu sufletul la gură de toți prezentatorii de știri. Copiii schiază pe pârtiile elvețiene.

         Nici pasărea cu piept roșu nu mai vine acum. Au mai rămas doar câțiva pițigoi zgribuliți în gutuiul dezgolit de la fereastră. Câțiva pițigoi, câteva mere roșii și trei bătrâni care așteaptă în fiecare seară să vină primăvara.

Ungherul cu amintiri – Casa cu pisici

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

Tanu 1

       Tanu-i un motan cuminte… Mă privește cu ochi irezistibili și miaună rugător. ,,Hai, lasă florile, pe mine nu mă vezi? Merit și eu puțină atenție !” Mă urmează, pisicește, peste tot. Adulmecă prunele din iarbă, gustă, scuturând din cap, câteva fire prăzulii. Urmărește, atent, o vrabie, ciripind sfidător pe acoperișul hambarului : ,,Lasă, că-ți vin eu și ție de hac, dar nu acu’, sunt ocupat”. Îl zărește pe Bobiță, de partea cealaltă a gardului de plasă, privindu-l cu năduf. Se arcuiește, mândru nevoie mare, și îmi mângâie pașii, mai-mai să mă împiedic. Așa e Tanu. Acum este doar el. Odată a fost o casă cu pisici.

       Primul a fost Nucuță, un pisoi cu un căpșor cât o nucă. Nucuță a crescut și s-a obrăznicit. I-au făcut cu ochiul puii de găină din ograda vecinilor și a sfârșit înainte de vreme. Din fericire, ne-au consolat cele sase-șapte surate ale sale, locatare, pe atunci, ale casei cu pisici.

       Într-o bună zi ne-am pomenit cu Tina, o pisică leit Nucuță, numai că mult mai înțeleaptă. Bunicul a botezat-o, poznaș, după nevasta mereu țâfnoasă a unui sătean de-ai noștri. Tina vorbea din priviri. De trei ori au încercat să o ducă de acasă, crezând că nu de bună a venit ea de unde a venit și tot de atâtea ori s-a și întors, numai ea știe cum. Tina știa să aline durerile trupului , dar avea leac și pentru cele sufletești. Cum auzea suspine, apărea ca din senin și nu se lăsa până când lacrimile nu conteneau. Era o pisică vrednică, Tina. Cât a trăit în casa cu pisici, nu s-a pomenit șoarece în hambar, nici cuib de graur la streașină. Într-o zi și-a deschis singură ușa, a ieșit și s-a tot dus. Cred că a vrut să moară în liniște.

       Nera a fost marea mea iubire. Un ghemotoc negru de blană, singura supraviețuitoare dintre cei patru frați adusi pe lume sub iesle. A scăpat ca prin minune de sub copitele vacii. Am adus-o în casă, în ciuda protestelor bunicii și, de atunci, în casă a rămas. Nera a sfidat toate superstițiile și toate blestemele sătești. A fost o mamă bună și a murit pentru puii ei. După ani de vânătoare îndârjită, a prins-o un vecin de la care își tot lua tribut, la zile mari, câte un porumbel.

        Acum, în casa cu pisici este doar Tanu. Tanu este răsfățatul familiei. Îi este teamă de singurătate. Unde sunt oameni, este și el. Iubește pe toată lumea, necondiționat. Bunica se mai supără, uneori, nici el nu știe de ce. Îl amenință cu o nuia subțire de nuc, ținută la loc de cinste, lângă ușă. Plânge pisicește când este mustrat. Se ascunde sub scaunul mamei,  acolo nicio primejdie nu îl poate ajunge. Lui Tanu îi place mult brânza, primește din când în când, pe furiș. Adoarme, apoi, mulțumit. Visează peripeții cu șoareci uriași și grauri gălăgioși. Își mișcă mustățile și tresare nervos. E victorios. Pleoapele i se închid alene. Toarce acum liniștit. Tanu-i un motan cuminte…

Tanu 2

Ungherul cu amintiri – Bunica

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

Bunica

          De fapt, străbunica.  Primele crâmpeie de amintiri îi păstrează chipul. O bătrână mărunțică, rumenă în obraji, toată numai zâmbet.  Mă leagănă pe picioare și îmi îngână un cântec de leagăn ciudat, cu o purcică grasă care adună iarbă deasă, după casă. Râd, nu mă las furată de somn. Bunica mă așază la fereastră. Apare, ca prin minune, lângă prunul de la poartă, de unde îmi face semne complice, rupând câteva fructe brumării. E din nou lângă mine și mi le așază în palmă, cu degete tremurânde. Mă joc cu ele , aruncând priviri furișe spre poartă, doar-doar va veni mama. Atunci, bunica va pleca acasă. O casă cu flori galbene și cu un măr crețesc în prag.

            Casa bunicii e în celălalt capăt de sat. Trebuie să treci șoseaua, e departe, dar Irinica a crescut , nu o mai sperie atâta lucru. Mă întâmpină motanul bălțat, pășind tacticos printre cele câteva găini cu priviri curioase. E prietenul ei de nădejde în zilele posomorâte de iarnă, cu parfum de busuioc și de gutui coapte. Bunica croșetează, e de neîntrecut. Degetele ei firave, însemnate de ani, împletesc flori, frunze, cercuri, stele, după o taină numai de ele știută. Motanul toarce lângă ea, covrig. E bună bunica, îl lasă și pe el, sărmanul, la căldură. E un motan norocos.

           Deasupra plitei, un chip frumos, cu palmele împreunate, se roagă. Îmi place icoana bunicii, dar și mai mult îmi place oșteanul călare pe cal alb, la picioarele căruia se zvârcolește un balaur verde, tot numai solzi și gheare. E în camera de la față, unde nu intru decât foarte rar. Mama mă ceartă, nu prea ar vrea să-l privesc. Dar mie nu mi-e teamă, e doar un viteaz din cărțile mele cu povești. Tot acolo e și o ladă mare. Nu știu ce ascunde și tare aș mai vrea. Dar nu se poate. Parcă și lumina se sfiește să intre prin ferestrele acoperite cu hârtie groasă.

            Bunica scoate, numai ea știe de unde, o carte cu paginile îngălbenite. Îmi spune că dupa ea a învățat mamaia, când era ceva mai mare decât mine. Coperta s-a pierdut de mult. Nu e o carte în culori. Întorc, sfioasă, câteva file. Mă opresc. O lupoaică de fier și doi copii care parcă ar fi puii ei. Bunica zâmbește și îmi spune o poveste de necrezut. Îmi place povestea, îmi plac toate poveștile de necrezut.

           În grădina bunicii e un copac cu bufnițe. Le-am văzut. Stăteau de strajă, aliniate pe crengi, într-o iarnă care, parcă, nu mai avea sfârșit. Mamaia spunea că sunt niște păsări rele, dar mie mi-au plăcut. Mă priveau neclintite, cu ochii lor mari, ca două mărgele de jăratic. Bunica era la spital. Motanul o aștepta. Și găinile o așteptau. Și bufnițele o chemau. Cred că le-a auzit și s-a întors.

         Într-o zi, însă, a plecat. M-a rugat să îi leg la spate, cu mânuțele mele, broboada bătrână, mi-a zâmbit, a ieșit pe poartă și nu s-a mai întors. Nici nu apucasem să îi citesc toată povestea cu Vasilisa cea înțeleaptă. Mi-au spus că s-a îngălbenit toată și că nu mai am voie să o văd. Galbenul se poate lua. Cred că ea îl luase de la tufănelele din grădină. Sau de la prea mult soare. Sau poate de la lut. A plecat să o caute pe Florica, fetița bucălată care îi zâmbea din perete. A închis ochii și au început să adune flori. Multe, multe de tot, până când nimeni nu le-a mai văzut.