Prăjitură cu aromă de copilărie

Cotidiene, Culinare

        Azi m-am jucat în bucătărie. Nu mi se întâmplă prea des. Dar azi îmi era dor de atunci. Așa că m-am jucat cu vișine și vanilie. A ieșit o prajitură cu aromă de mamă. O prăjitură cu aromă de copilărie.

        Mama mea nu ne făcea nici celebra Albă ca Zăpada, nici celebrele piersici, nuci sau cornete. Nici faguri. Clătitele nu i-au plăcut niciodată. Cocă necoaptă. Mama mea a fost și este o fire practică. Iarna, mama ne făcea mere și gutui coapte, cu scorțișoară. Și plăcintă cu mere. Orez cu lapte și dulceață de vișine, budincă de griș cu zahăr ars. Chec cu nuci și cacao. Cozonac. Biscuiți de casă – flori și inimioare. Și pișcoturi fragede, omiduțele mele dragi. Și cornulețe cu gem și nucă. Și turte pe plită. Și de Crăciun, un tort cu flori galbene, desenate delicat. Iar de Anul Nou, tradiționala plăcintă cu răvașe.

        Vara, mama făcea gogoși dolofane și minciunele subțirele. N-am mai mâncat minciunele din copilărie. Minciunele din aluat. Fundițele acelea care mi se topeau în gură și eu odată cu ele, de plăcere. Și mai făcea prăjitura cu vișine. Aroma copilăriei mele.

Prajitura

Despre frumusețea uitată a verii

Cotidiene, Mărturisiri

        Nu îmi place vara, o urăsc chiar. Mă dezgustă și aș scoate-o din calendar, dacă aș putea. Nu a fost întotdeauna așa. Vara copilăriei mele era zâna aceea cu spice în păr și cireșe la urechi pe care o așteptam tot anul. Doar vara scăpam de stresul școlii, al temelor și al lucrărilor de control (școala a fost cel mai mare factor de stres din viața mea). Vara mă jucam până seara târziu cu prietenele de la oraș. Vara făceam torturi din lut și le ornam cu petale colorate pe post de marțipan. Vara culegeam scaieți. Vara jucam ,,Flori, fete, filme sau băieți”. Vara citeam tot ce prindeam și dormeam cât de mult voiam. În anii de studenție, zânuța s-a cam demascat. Vara erau cele trei luni în care mă plictiseam de moarte la țară. Vara a început să însemne lipsa dușului, a televiziunii prin cablu, a evenimenteleor de orice fel. Singurătate, muște, țânțari, praf, zăpușeală. În ultimii zece ani vara a devenit un calvar. Câteva luni de nopți nedormite și zile chinuite, într-un apartament la ultimul etaj, cu toate proprietățile și calitățile unui cuptor, pe care nici măcar aerul condiționat nu îl poate face mai primitor.  Nici orașul nu e mai ispititor. Aceleași hoarde înțepătoare sau urlătoare, caldură sufocantă de cum răsare soarele, miros de baltă sau de gunoaie intrate în putrefacție, motoare ambalate în noapte, urlete.

       De o săptămână fac un exercițiu complicat, caut frumusețea verii. Așa mi-a spus cineva: ,,Fiecare anotimp are frumusețea sa.” Așa că o caut cu înverșunare. Se vede treaba că nu-i chiar o temă pentru orișicare. Până acum am găsit așa: aer irespirabil, duhnind a baltă și a vegetație în putrefacție, lumină orbitoare, căldură ce te lovește drept în creștet de cum ai pășit la soare, trotuare pline de dude strivite, muște, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari (numărați câteva catralioane), furtuni, nopți de nesomn, transpirație, slăbiciune continuă, oboseală. Enterocolite estivale. Huruială de aer condiționat ziua și gât uscat, huruială de motoare noaptea și aer sufocant. Nu le-aș trece chiar la capitolul frumusețe, asta dacă nu cumva îmi propun să dezvolt vreo estetică baudelairiană.

        Pentru cineva care nu iubește soarele și marea, vara poate fi o mică teroristă cu bocanci și mitralieră. Și cu arme biologice prinse bine, la bandulieră. Dacă ai și rău de mașină, nu poți închide ochii în deplasare, nici măcar cu adormitoare, iar stomacul tău e certat cu 80 % dintre alimente, ți-ai luat la revedere și de la vreo evadare într-o zonă mai răcoroasă. Situația devine dezastruoasă. Nici măcar de plăcerea matinală a zilelor de concediu nu te mai poți bucura după o vârstă, când te trezești invariabil și ireparabil la cinci și jumătate, indiferent că e luni, joi, duminică, ploaie sau soare. Nu-ți rămâne decât să te înarmezi cu sticle de apă (fără lămâie), dopuri pentru urechi și multă răbdare.

Florar

Cotidiene, Fotografii

          De mult nu mi-a mai fost dat să văd un sfârșit de mai atât de animat. După doi ani de arșiță, natura își strigă setea de viață. Câmpurile au înflorit curcubeie. Sălbăticia-și despletește cosițele în vânt. Tușe de verde, roșu, galben, violet, stropite cu alb. Macii și nemțișorul își dispută întâietatea cu mușețelul și muștarul sălbatic. Măceșii îmbrățișează șoseaua cu mlădițe roz. Socul își întinde spre cer talerele albe, de dantelă.  Ulițele satelor nu se lasă mai prejos. O revărsare de trandafiri urcători, crini sângerii, maci înzorzonați și bujori bucălați. Salcâmii și iasomia aruncă jerbe de parfum. Se înnoadă și se mlădiază de nu le mai poți descurca. Vrăbiile, rândunicile, graurii și sturzii fac vocalize. E un ciripit și un zumzet de nu-ți mai auzi gândurile. Simți doar. Parfumuri, sunete, culori … Viață!

Bilanț

Cotidiene

A mai trecut un an. 2020. Anul fricii, i-aș spune. Așa a fost cel puțin pentru mine. Teama că nu voi putea duce la capăt ce începusem. Teama că totul ar fi putut fi în zadar. Teama de a nu mă întoarce de unde plecasem. Apoi teama de boala cea nouă, necunoscută. Frica de a nu-i pierde pe cei dragi. Frica de a nu mă pierde pe mine.

Totuși nu aș putea spune că a fost un an nefast. 2020 mi-a adus răsplata a patru ani de trudă. 2020 a însemnat schimbarea profesională mult dorită. 2020 a fost pentru mine un nou început.

Peste câteva ore începe 2021. Un prag de o secundă în curgerea nepăsătoare a timpului, marcat doar în calendar. Și în speranțele noastre. Nu, nu mi-am făcut o listă de proiecte. De ani buni nu mai fac. Nu am niciun plan. Anii mi-au arătat că întâmplările „mari” nu țin de factori pe care i-am putea controla pe deplin. Nici nu știu ce mi-aș mai putea dori. Poate mă mulțumesc cu puțin. Aș vrea totuși ceva și o spun așa, cu o teamă că dorința mărturisită nu s-ar mai întâmpla: aș vrea doar ca anul viitor să nu îmi ia nimic din ce am acum, să mă ignore, să mă lase în pace, așa.

De urat, nu știu ce v-aș putea ura. Nu îmi plac cuvintele mari, nici nu mi se potrivesc. Nici n-aș putea influența mersul lucrurilor cumva, cu urarea mea. Așa că rămâne doar urarea tradițională. La mulți ani!

Amintiri în chinuri, despre niște vaccinuri

Cotidiene, Mărturisiri

Stau de dimineață și urmăresc cum decurge vaccinarea. Cadre medicale emoționate, fiole în prim-plan, cadru strâns pe mâini înmănușate extrăgând serul. Jurnaliști curioși.

– A durut?

– Nu, n-a durut.

Acesta oare să ne fie primul gând la apariția unui vaccin? După un an de teamă, incertitudine, izolare? După un an în care viețile noastre și-au ieșit complet din făgaș? Și când spun asta, mă refer la cei informați și responsabili, nu la cei care au purtat masca de formă, de frica amenzii, iar în rest și-au văzut de obiceiurile lor și au sfidat orice recomandare, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta să ne fie îngrijorarea!? Dacă doare?!

Îmi vin în minte frânturi din prima copilărie. A fost o vreme când am cochetat cu antivaccinismul. Avant la lettre, cum s-ar spune. Probabil intuiam eu ceva efecte adverse iremediabile, vreo paralizie, vreun cip, vreo tehnologie 5G sau cine știe câte alte grozăvii. Pe atunci nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să te vaccinezi. Vă dați seama, nu se inventase cuvântul libertate. Nici de drepturile noastre nu prea eram noi conștienți pe atunci. Așa se face, pesemne, că nimeni nu se gândea măcar că un vaccin i-ar putea face rău. Începea campania și toată lumea se vaccina fără crâcnire și fără discuții inutile. Eram doar niște maimuțe fără minte, vezi bine. Atunci medicii erau medici, profesorii profesori, inginerii ingineri și fiecare își vedea frumușel de profesia lui și făcea ce știa el mai bine. Între timp, au apărut ”influenzerii”. Toată lumea știe de toate și mai nimic. Ne-am eliberat. Dar să revenim la vaccinurile noastre. Mi-aduc aminte că în clasa întâi mi s-au administrat vreo trei. Primul a fost cu mare cântec. A fost nevoie de trei adulți să mă țină. Ca să nu sperii ceilalți copii, m-au luat pe sus și m-au dus în cancelarie, unde am urlat și m-am zbătut ca un porc la tăiere. Unul subponderal. Într-un final, m-au imobilizat, m-au înțepat și circul s-a sfârșit. Nu, din moment ce vă scriu acum, nici n-am paralizat, nici n-am murit. La al doilea vaccin, m-am deșteptat. Cum am văzut medicul și asistenta intrând pe poarta școlii, am evadat. Mă rog, am încercat. Am fugit de mi-au scăpărat picioarele la mama, la grădiniță. Învățătoarea a trimis după mine doi băieți din clasa a treia, dar nu m-au putut prinde. Doctorul, în schimb, a fost mai iute de picior și, pe la jumătatea drumului, m-a înșfăcat. Și m-a adus frumușel în clasă, ca pe o legătură de lemne, la subraț. Prizonieră, tot nu m-am dat bătută și am făcut ce știam eu mai bine: m-am zbătut și am urlat. Învățătoarea a trimis după mama, numai că mama mea nu era o mamă informată, modernă și liberă așa cum sunt mamele de acum, așa că m-a repezit de nu m-am văzut, m-a ținut cu forța și m-a vaccinat. De data aceasta au fost și efecte secundare. Îmi amintesc că am avut febră și ditamai buba care tot ” cocea” și se spărgea de am rămas și acum cu o ditamai cicatrice pe braț. Dar n-am murit, nici în autism nu am dat. Nici eu, nici colegii mei. Doar ne-am imunizat. La al treilea vaccin, doar am lăcrimat puțin. Nu dădea bine să mă las așa ușor. Al treilea a fost la picior. Nu, nu merg în baston. Nu știu cum se face, dar am scăpat. Apoi parcă ne-au mai înțepat în clasa a opta și la liceu, dar n-am mai protestat. Primele trei îmi luaseră mințile deja, vezi bine. Sunt teleghidată acum. M-au cipat.

Jurnal duminical (15)

Cotidiene, Mărturisiri

Jurnalul de astăzi este despre frig. Sau despre fericire, nu aceea cu majusculă, cealaltă fericire. Fericirea mea de azi este despre acasă, despre un acasă cald, despre un acasă al liniștii și al micilor bucurii.

Aș putea spune că frigul a fost inamicul copilăriei mele, zmeul care mi-a amenințat fiecare iarnă. Sunt născută iarna, dar nu am fost niciodată în relații amicale cu Marele Ger.  Cine a trăit la sat, mai ales într-un sat din Bărăgan, știe cum este să te trezești dimineața într-o cameră rece și să îți vâjâie vântul prin toate geamurile acoperite cu perne și pături. Iarna la sat nu înseamnă zăpadă de poveste și lemne trosnind în cămin decât pentru cei crescuți în cutiile suprapuse ale orașului. Iarna la sat înseamnă frig, mult frig. Noroi, polei, nămeți de zăpadă. Trezit în frig, spart lemne, aprins focul, încălzit apă, dezghețat canalul, cărat apă rece de la canal, mers la toaleta din curte, spălat pe bucăți sau doar în locurile esențiale. Dat zăpada din curte. Și a doua zi de la capăt. Ger. Mâini înghețate, picioare înghețate, tremurat continuu și cam atât. Așa au fost iernile copilăriei mele. Între timp, satul s-a mai modernizat, dar iernile din Bărăgan tot geroase au rămas. Poate nu am fost conștientă de acest disconfort atunci. Eram doar un copil, se sacrificau alții pentru mine, îmi plăcea să citesc povești cu spatele lipit de sobă, îmi plăcea mireasma de mere și dovleac copt, îmi plăcea să fug dimineața în pijamale, în odaia bunicilor, și să mă afund în pernele mari, privind pe fereastră pițigoii țopăind în ramurile gutuilor. Cu timpul, am început să simt doar frigul și atât.

Anii mei de școală s-au aflat, parcă predestinat, tot sub semnul frigului. Îmi amintesc cum, în primele clase, ne adunam toți lângă o sobiță veche, mirosind a motorină. Stăteam atât cât să ne dezghețăm mâinile, apoi ne întorceam în bănci. Îmi mișcam permanent degetele în ghete, zadarnic. Uneori mă dureau de frig, deși eram îmbrăcată ca un eschimos. Gimnaziul a fost chiar mai rău. Patru ani de navetă în comuna învecinată, în autobuze neîncălzite, șase ore de stat zilnic în același frig, lângă aceleași sobițe ineficiente și în același miros de motorină. Degete amorțite de frig. Am ajuns la liceu, în oraș. Situația s-a mai încălzit, dar nu suficient. Clasa noastră era situată la ultimul etaj, în capătul coloanei, așa că mai mereu erau probleme cu încălzirea. Nici la gazdele mele situația nu era cu mult mai bună. Încălzirea începea invariabil la 1 noiembrie și se încheia la 1 aprilie. Caloriferele se dezmorțeau cu program, asta în primii doi ani, pentru ca în următorii să nu mai fie căldură mai deloc. Apa caldă era un bun de lux. Oamenii aveau datorii, CET-ul era la un pas de faliment. Ne încălzeam cu gazul de la aragaz, apa curgea pe geamuri și pe pereți. Îmi cumpărasem un radiator, dar siguranțele se ardeau la câteva zile. Am fost la un pas de a da foc păturii de pe pat, încercând să mă încălzesc pe furiș cu un mic reșou găsit deasupra șifonierului gazdei.

Anii de facultate au schimbat însă peisajul. La Galați era altceva. Caloriferele erau fierbinți permanent, fără program, apa caldă curgea permanent la robinet. Puteai chiar să stai în mânecă scurtă iarna. Raiul mult visat! Asta doar în aparatmente, pentru că la facultate odiseea gerului a continuat. Facultatea de Litere era situată într-o clădire unde  instalația de încălzire avea ceva probleme, foarte veche fiind, în sensul că se încălzeau caloriferele, parțial, doar în una sau două săli de curs. Participam la cursuri cu mâinile înmănușate, cu fesul pe cap, mă străduiam să scriu așa. Profesorii glumeau că un spațiu mai modern nu ni s-ar fi potrivit, un artist trebuie să sufere, să trăiască în mizerie, altfel n-ar mai putea imagina.

M-am întors la Brăila, dar situația nu se ameliorase deloc. Datoriile nu se plătiseră, CET-ul ne dădea căldură tot cu măsură spre deloc. Am petrecut cinci ierni într-o garsonieră igrasioasă, încălzindu-mă noaptea cu bidoane de apă fiartă pe aragaz. La scurt timp, CET-ul a dat faliment și fiecare a fost pus în situația de a se descurca. M-am mutat într-un apartament dotat cu centrală termică și chinul meu a luat sfârșit. Nu îmi venea să cred că se poate și așa. Dar experiența cu frigul tot nu s-a încheiat. Au urmat încă patru ani de facultate tot în clădiri neîncălzite sau încălzite insuficient, alte patru ierni de scris cu mănușile în mâini, alte patru ierni cu degetele de la picioare amorțite în ghete îmblănite.

Astăzi locuiesc în același apartament, care a devenit al meu între timp. În sfârșit, am centrala mea. La sat merg iarna doar în vizite scurte, de ani buni. Nu călătoresc iarna, prefer muntele în culori estivale, reduc la minim ieșirile din casă până la primele semne de primăvară. Dar, când să zic ,,am scăpat” de ger, iată că n-a fost chiar așa. Noul serviciu presupune ceva contacte cu temperaturile extreme (despre canicula de Bărăgan poate într-un alt jurnal duminical, estival).

Dar azi sunt bucuroasă. N-aș putea spune recunoscătoare. Nu aș putea spune cui. Sunt bucuroasă că pot sta, la orice oră din zi și din noapte,  pe scăunelul meu, cu spatele lipit de caloriferul fierbinte, cu o cană de ceai cald pe masă și cu o pătură peste picioare, rezolvând cuvinte încrucișate, citind o carte bună, ascultând muzică sau croșetând ceva.

SAM_0003-2

Fericirea de azi

Autumnale, Cotidiene, Fotografii, Mărturisiri, Pereche

Sunt zile în care nu ți se întâmplă nimic deosebit. Zile anoste, prăfuite, purtând uniforma roasă pe la coate a cotidianului. Zile în care îți lipsesc marile bucurii, fluturii din stomac, freamătul, fericirea cea mare. Pâinea ta cea de toate zilele. Drogul de care ești privat. În astfel de zile cauți înlocuitori. Îți măsori bucuriile în unități infinitezimale. Le cauți în cele mai banale unghere și le savurezi așa cum savurai în copilărie crema de nucă din cozonac. Aroma ceaiului amar de sunătoare cu pesmet. Ora ta de film din fiecare seară. Cartea de pe noptieră. Foșnetul ploii pe acoperiș. Un melc încremenit pe obrazul ridat al unui copac. O castană țepoasă rătăcită pe aleea din fața blocului. Zgomotul propriilor pași răscolind frunzele jilave. Mirosul de pământ reavăn. O pisică ce te privește de sus, străjuind o grădină cu trandafiri ofiliți. O tufă de măceș aplecându-se peste un gard părăsit.

Fericirea mea de azi: un copac arămiu privit prin geamul murdar al unui tramvai.

Despre râs și simțire

Cotidiene

      Nu, oamenii nu sunt egali. Poate doar în fața legii. Egalitatea e doar o amăgire. Oamenii se măsoară în trepte de înțelegere și simțire.

      O mamă se regăsește, după ani și ani,  lângă cei doi fii. Fiul ascultător, la casa lui, potențial scenarist de succes, și fiul rătăcitor, licheaua simpatică. Întoarsă dintr-o călătorie la capătul lumii, bătrâna își regăsește casa, lăsată în grija fiului ascultător, răvășită, iar pe cei doi fii într-o încleștare a destinelor visate și ratate cu talent, sub apăsarea unui trecut prăfuit ce amenință să sufoce prezentul și să anuleze viitorul. Într-o ultimă încercare de a-și salva iluzia familiei armonioase, mama pregătește masa celor doi fii. Asta face ea cel mai bine. Găsește câteva farfurii și câteva bucăți de pâine printre lucrurile aruncate în devălmășie peste tot  și le așază pe masă. Deschide frigiderul.  E gol. Un singur borcan cu magiun. Mama îl deschide și întinde cu sfințenie magiunul pe pâine. Fiii pun capăt pentru o clipă încleștării și i se alătură. Mânâncă toți trei. Magiun. Publicul râde. Publicul râde. Pentru că e  gol frigiderul. Poate pentru că mama se clatină și e pe punctul să cadă, în dezordinea generală.  Pentru că o grindă a tavanului apăsător o tot lovește, împiedicând-o să își vadă bine fiul. Pentru că i s-au ofilit toate florile cât a fost plecată. Pentru că șmecherașul le zice bine. Pentru că scenaristul e tare haios el așa, cu fața lui de tocilar ratat.

       Publicul râde. Doar de-asta a venit la teatru, să râdă.  Publicul nu știe să facă altceva. Nu poate să facă altceva. Poate îi e teamă să plângă. Sau poate nu simte lacrima. Nu o simte nici în urletele lugubre ale coioților, nici în aerul care otrăvește florile, nici în vuietul care surpă încetul cu încetul pereții locuinței părintești. Publicul nu percepe ideea degradării generale. Nu îi înțelege semnele. Nu știe să le citească. Publicul râde. Îl amuză la culme șuturile în fund, râgâielile și îndemânarea în a desface o sticlă de bere. Clișeele verbale. Îl distrează mai ales gesturile care îi amintesc de împreunare. Doar e mai, e primăvară. Deci râde. E viu, trăiește și râde. E tot ce știe să facă. Publicul râde. Publicul vine la teatru ca să râdă. Restul nici nu mai contează. Și dacă nu contează, nici nu există. Dragostea nu mai este astăzi la mare căutare.

       Nu, oamenii nu sunt egali. Poate doar în fața legii. Egalitatea e doar o amăgire. Oamenii se măsoară în trepte de înțelegere și simțire.

Cursa

Cotidiene

       Oamenii se grăbesc. Sunt într-o goană continuă. Nici măcar nu ar putea să îți indice destinația. Dar se grăbesc. Spre acolo sau spre niciunde. De fapt, nici nu contează. Tot ce contează este doar cursa. Graba. Dintr-un soi de teamă nemărturisită de a rămâne cu sine. De a-și vedea în oglinda din baie neîmplinirile, cicatricile, amintirile, dorințele, speranțele.

        Oamenii fug. Aleargă. De sine, de ceilalți, de acasă. Se străduiesc să se țină ocupați. Așa că muncesc pe brânci, întrecându-se în a depăși norma zilnică de lucru. Își iau al doilea, ba chiar al treilea job. Își sacrifică de bunăvoie libertatea si timpul personal. Apoi gonesc pe șosele și pe străzile aglomerate ale orașelor, claxonând nervos când cel din față a ratat prima secundă verde a semaforului sau scrâșnind din roți când un pieton inadaptat îndrăznește să le taie calea, pe trecere, în goana lor fără de răgaz. De ce aleargă? Spre ce se grăbesc? Nu ar ști să-ți spună. Ca să-și cumpere o mașină mai puternică. Poate pentru că asta înseamnă să fii realizat. Poate pentru că doar așa reușesc să plătească orele de balet și de scrimă și de înot și de engleză și de canto ale copilului ce adoarme înainte ca ei să se întoarcă acasă. Dar vor recupera ei acest timp, în concediu. Când se vor urca, de la mic la mare, în mașină. Și vor alerga. Vor fugi de casa căreia abia i-au trecut pragul un an întreg. Nici nu mai contează unde, numai să fugă. De la munte la mare și înapoi, apoi peste hotare. Se vor aduna în cozi interminabile pe autostrăzi și la casele de bilete. Vor face înconjurul țării în două zile și al lumii în 80 de ore.  Pentru că doar atunci, în cursa asta estivală, sunt împreună. Pentru că doar atunci, între două intrări la muzee, își permit să își audă vocea și să se privească în ochi, la o cafea. Pentru că nu pot să aștepte. Pentru că așa trebuie. Pentru că nu vor mai avea timp. Pentru că la anul toate vor dispărea. Pentru că nu se mai mulțumesc cu puțin. Pentru că ceva îi gonește.  Poate pentru că nu știu să facă altceva. La asta se pricep ei cel mai bine, la alergat. Poate pentru că viața i-a abrutizat.

 

Operațiunea Teatrul: Biletul 000

Cotidiene

      Revin cu un nou episod din saga ,,Operațiunea Teatrul: Bilet 000.” Am ajuns să mă simt ca într-un roman kafkian.
Luni, 5 februarie. Pun mâna pe telefon cu schema sălii în față și sun pentru a rezerva două bilete la spectacolul de pe 18 februarie. Ora 11.00, ora când se deschide agenția. După vreo jumătate de oră de apeluri în gol, îmi răspunde aceeași voce calmă, imperturbabilă. Solicit cât pot de agreabil rezervarea și primesc invariabilul răspuns: ,,De mâine, doamnă, se vor pune în vânzare biletele la acest spectacol”. De mâine, adică de marți. De ce de marți și nu de luni?! ,,Bine, mulțumesc, o să revin mâine la prima oră cu un telefon.” Revin, după cum am amenințat, azi. Pe la 11.30, ora la care mi s-a răspuns și ieri. Solicit, sigură pe mine, rezervarea. Șiiiii…surpriză! ,,Din păcate, nu mai sunt bilete la acest spectacol”. Discuția decurge în continuare cam așa:
-Sunteți incredibilă! Am sunat ieri și mi-ați spus să revin azi. Am revenit. E abia 11.30, când le-ați dat?
-Doamnă, s-au dat, de la ora 11 au tot venit persoane, dacă vreți vă citesc cine, că mi-am și notat (Păi da, transparența e asigurată, biata de ea!).
-În jumătate de oră, 100 de locuri și mai bine????
-Păi da, sunt persoane care cumpără și câte 20-30, nu avem ce să le facem (ca să vezi, mai ceva ca la stadion, semințele ne mai lipsesc). Și apoi, la acest spectacol nu sunt decât 80.
-Doamnă, acest lucru mi se întâmplă exact de la 1 ianuarie, la toate spectacolele la care am solicitat bilete, că sunt sau nu premiere, că sunt în Sala Mică sau în Sala Mare. Să tot fie de vreo 5-6 ori. Primesc invariabil cele două raspunsuri, fie nu s-au pus în vânzare, fie deja s-au dat, la interval de o zi. E o situație fără precedent în ultimii doi ani. Spuneți-mi și mie, am epuizat deja toate metodele (oneste), ce ar trebui să fac??? Poate ar trebui să cunosc pe cineva care cumpără așa, câte 20-30, să îmi facă rost și mie?! Am auzit că s-ar da prin școli.
-Nu, doamnă, prin școli chiar nu am dat în luna ianuarie (mda, nu înțelege ce înseamnă ,,prin școli”, deși sunt persoane care se laudă că așa s-au pricopsit, fericiții de ei/ele!)
-Atunci, dacă nici prin școli nu ați dat, deci dacă nu este vorba de vreun grup de elevi, organizat, cine sunt aceștia care cumpără câte 20-30???? Nu ar trebui să permiteți așa ceva, nu știu, să găsiți o modalitate de a reglementa vânzarea biletelor.
-Doamnă, noi nu avem nicio vină (repetă obsedant), nici măcar nu solicită reducerea de care ar beneficia un grup organizat. Vine o persoană și cumpără pentru 20, ca și când ar veni 20 de persoane diferite. Nu avem ce să le facem. Am discutat și noi problema asta, dar efectiv nu avem ce să facem.
-Mda. Și atunci spuneți-mi și mie, ce șansă mai am în situația aceasta să mai ajung la teatru cândva??? Fizic, la agentie, nu se poate, prin telefon nici atât. Să înțeleg că aici experiența mea cu teatrul din Brăila s-a cam încheiat?
-Reveniți săptămâna viitoare cu un telefon pentru spectacolele din 23-25.
-Nu, mulțumesc, pe acelea le-am văzut pe toate, ba chiar de două ori. Pe vremea când biletele nu erau așa căutate. Și apoi, ce garanție am că nu îmi veți răspunde și atunci la fel?
– Eu nu pot să știu de acum ce vă voi răspunde atunci (Mda, inocenta de ea!).
– Bine, doamnă. O zi bună, că de spectatori văd că nu duceți lipsă!
-Mulțumesc, la fel!”
Acum, ar cam fi două variante. Dacă accept varianta oficială a duduii și mizez pe inocența sa, înseamnă că de la 1 ianuarie 2018 (taman data de la care s-a schimbat casiera), bișnița e în floare și poate ar trebui să caut bilete la Teatrul ,,Maria Filotti” nu pe My Stage, ca în orașele civilizate, ci pe Olx. Sau să mă afiliez la vreunul dintre aceste grupuri de 20-30 de indivizi, constituite pe criterii numai de ei știute. Dacă o accept, dar parcă nu prea aș putea. Dacă nu o accept, vă las pe dumneavoastră să formulați concluzia.

Dorință

Cotidiene

        Cum ar fi să-ți poți alege „vecinii” când cumperi bilete la teatru? Să îl ocolești pe puștiul care mănâncă portocale și verifică ceasul pe telefon de trei ori pe minut, bâțâindu-se pe scaun de zici că e cutremur, în acompaniament de râsete înfundate și glume de cocoș puber aruncate fătucilor care îl flanchează. Și pe domnița aflată la dietă, care bea tacticoasă iaurt. Să ocolești și duduițele placate cu aur, care râd pudic la fiecare înjurătură neaoșă ce le violează urechile virgine. Și cumetrele care sunt mai interesate de forma farfuriilor sau de croiala rochiilor personajelor decât de conflictul dramatic. Și grobienii care nu știu decât să grohăie când aud cuvintele cu p. Indiferent de context. Și cuplurile respectabile care plescăie din buze si acompaniază cu „aha” orice sărut, pasional sau virginal. Și turmele de elevi gălăgioși aduși cu japca de dom’ profesor, pentru că la teatru e mai bine ca la bar, nu-i așa? Și toți inculții și nesimțiții care ar trebui să știe că simpla ocupare a unui loc într-o sală de spectacol nu te face nici mai deștept, nici mai „bogat spiritual”.

Cu și despre … flori

Cotidiene, Fotografii

       E toamnă. Și dacă e toamnă e Festivalul Florilor la Brăila. Vremea ține cu brăilenii. După o noapte rece, soarele a pus stăpânire cu generozitate peste oraș. Noroc cu obligațiile de serviciu, că altfel nu ajungeam de una singură la fața locului, deși sunt mare iubitoare de flori. Impresia e de așa și așa. Se putea și mai bine. Cam sărăcuț, cam nu știu cum. Sau poate sunt eu prea pretențioasă. De fapt, n-aș putea să spun ce lipsea, dar lipsea. Poate originalitatea. Flori de tot felul, de toamnă și nu numai. Am rezistat tentației de a-mi mai cumpăra, ceea ce mă îngrijorează. Speram ca asta să fie o pasiune pe viață. M-am oprit în schimb la standul cu lavandă și m-am cadorisit cu o sticluță de ulei esențial și cu un săculeț parfumat. Cam atât despre flori. De toamnă și nu doar de toamnă.