Zâtul – Tatiana Tolstaia

         De mult nu am mai citit o carte atât de bună. ,,Zâtul” este o distopie, dar nu una sumbră, ci una amintind de basmele rusești, cu făpturi fabuloase și peisaje bucolice. În orașul Fiodor-Kuzminsk, o societate postapocaliptică construită pe locul fostei Moscove (Prăpădul – aluzie la catastrofa de la Cernobîl), oamenii se împart în ”guguștiuci” și ”degenerați”. Degenerații sunt făpturi semiumane folosite pentru tracțiune și povară, în locul animalelor. Majoritatea guguștiucilor trăiesc la limita subzistenței, în izbe sărăcăcioase, se hrănesc cu șoareci și beau ruginț (drogul universal). Moneda de schimb este șoarecele. Dacă reușești să prinzi mai mulți, îi poți schimba la târg pe câțiva foculeandri, adevărate delicatese (un fel de fructe radioactive), sau pe câte o broșurică scrisă pe scoarță de mesteacăn, pentru că hârtia încă nu a fost (re)inventată. Există și o clasă superioară, privilegiată, mârzacii, în frunte cu Mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, lăudat fie-i numele, ,,Secletar, Academist și Erou, Navigator și Tâmplar”, așa cum se autointitulează.

        Protagonistul, Benedikt, este un biet scrib, un funcționar care copiază pe scoarță de mesteacăn cărțile scrise de Mârzacul Suprem, de fapt fragmente reproduse din adevăratele cărți, interzise după Prăpăd și accesibile doar clasei superioare, Sanitarilor. Oamenii se tem de Sanitari și de săniile lor roșii. Și se mai tem de Zât. Nimeni nu l-a văzut și nimeni nu știe cum arată. Dar toată lumea știe că bântuie pădurile din nord, iar când te simți golit pe dinăuntru și te atinge ,,felosofia”, e semn că Zâtul îți suflă în ceafă și trebuie să fugi cât de repede poți, dacă mai poți să scapi.

El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării cu dinţii — hârşti! — şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi, nici ochii nu-i mai sunt la fel şi merge la întâmplare, fără să ştie încotro, de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii, cu mâinile întinse, mişcându-şi degetele: dorm, dar în acelaşi timp merg.

        Benedikt, băiat frumușel și fără ,,urmări” (mutații), dacă nu punem la socoteală coada ascunsă în pantaloni, o ia în căsătorie pe Olenka, fiica Sanitarului Șef, și viața lui se schimbă cum nici nu ar fi bănuit. Descoperă adevăratele cărți în biblioteca imensă a socrului, e cuprins de patima cititului și ajunge să omoare pentru a pune mâna pe o nouă carte, ba chiar să-l detroneze pe Mârzacul Suprem. O dictatură o înlocuiește pe alta, ciclicitate pe care doar focul o mai poate întrerupe, măcar temporar.

        O carte complexă, despre istorie și avatarurile ei, dar și despre artă/literatură, despre rostul cărților, al cuvintelor, despre diferitele niveluri de lectură, despre categoriile de cititori. Nu în ultimul rând, o carte despre viața sub teroare și în ignoranță, dar scrisă cu umor. O carte care te cucerește de la primele pagini, iar la final te invită să o relecturezi.

Publicitate

Aldous Huxley – Minunata lume nouă

       După Noi (E. Zamiatin), 1984 (G. Orwell) și Fahrenheit 451 (R. Bradbury), am continuat seria lecturilor distopice, într-o ordine pur întâmplătoare, cu Minunata lume nouă a lui A. Huxley. Scrisă în 1932, distopia lui Huxley este situată  într-o Londră a viitorului, una dintre metropolele Statelor Unite ale Lumii, în anul  632 al Erei Ford. În prim-plan apare Centrul de Incubație și Condiționare, o clădire ,,cenușie”, având ca deviză ,,Comunitate, Identitate, Stabilitate”. Aici, în acest centru al fertilității (un nou Eden perfecționat), scăldat într-o lumină ,,înghețată, moartă, fantomatică”, în eprubete și incubatoare, după principiile producției în masă, sunt decantați și condiționați oamenii lui Huxley, instrumentele stabilității sociale.

Bărbați standardizați, femei standardizate, în loturi uniforme. (…) Ființe Gama standardizate, ființe Delta invariabile, ființe Epsilon uniforme. Milioane de gemeni identici.

      Bătrânețea și suferința au fost eradicate, iar noțiunile de familie, mamă sau tată sunt considerate obscenități. Indivizii  trăiesc netulburați așa cum au fost condiționați încă din faza de embrion, prin hipnopedie (educația în somn), conform castei căreia îi aparțin. Nicio neplăcere nu îi tulbură, pentru că au mereu la îndemână soma, drogul perfect, având ,,toate avantajele creștinismului și ale alcoolului, fără dezavantajele lor”. Nimeni nu cunoaște mai mult decât îi este necesar pentru sarcinile pe care le execută. Într-o societate ce încurajează consumul fără limite, cărțile vechi și alte forme de cultivare a spiritului au fost interzise (,,Dacă stai și citești, nu cheltuiești, nu poți să consumi destul”). Comunicarea se reduce la o serie de lozinci memorate în urma ședințelor nenumărate de educație în somn:

Toți suntem ai tuturor celorlați.

Aruncatu-i mai bun ca reparatul.

Un centimetru cub (de soma) alungă orice sentiment sumbru.

În era noastră înnoită, toată lumea-i fericită.

Nicicând pe mâine nu lăsa prilejul de a te distra!

       În acest sistem aparent perfect, de cetățeni fericiți, muncitori și buni consumatori, se strecoară totuși unele erori. Așa sunt Bernard Marx, un Alfa Plus ce lucrează la Biroul de Psihologie, și Helmholtz Watson, un Inginer al Emoțiilor. Bernard Marx este inadaptatul, un tip pirpiriu, al cărui fizic nu e cu nimic mai arătos decât al unui Gama de rând, ceea ce îl face ținta ironiilor colegilor săi. Timid și permanent nefericit, Bernard se simte un outsider, se însingurează și atrage astfel suspiciunea superiorilor, fiind admonestat și amenințat cu exilul pentru comportament nesănătos, imoral. Celălalt este individul Alfa perfect, adulat de femei, dotat cu un exces de inteligență, dar pe care viața comună nu îl mai mulțumește, făcându-l să își pună fel de fel de întrebări.

      Printr-un noroc nesperat, Bernard reușește să o invite pe populara Lenina Crowne, o tipă Beta extrem de ,,pneumatică”, într-o vacanță în Rezervația de Sălbatici din New Mexico. Aici vor cunoaște viața simplă, aproape de natură, de-a dreptul dezgustătoare în ochii Leninei, dar și pe Sălbaticul John, fiul neștiut al directorului lui Bernard. Sălbaticul este adus în lumea nouă, în scop experimental (de fapt, Bernard dorește să se răzbune și să se sustragă exilului). În ciuda popularității pe care o câștigă datorită Sălbaticului, Bernard și prietenul său, Helmholtz, sfârșesc totuși prin a fi deportați, pentru că au atentat la fericirea universală. Finalul nu este unul optimist. Sistemul nu admite erori. Din minunata lume nouă nu poți scăpa decât prin moarte.

         Am rămas oarecum dezamăgită după lectura cărții.  Mă așteptam la un univers mai coerent, la o construcție mai riguroasă. Am avut, în schimb, impresia că, odată cu vacanța în Rezervația de Sălbatici, totul se cam precipită. Detalii senzaționale, artificii de construcție supărătoare, personaje insuficient dezvoltate. Dacă protagonistul părea să fie Bernard Marx, acesta cedează locul Sălbaticului, un instrument menit să demaște neajunsurile lumii noi, după motivul străinului ajuns pe târâmuri nebănuite (vezi și Gulliver al lui Swift). Spre final se remarcă și o atitudine tezistă, dialogurile Sălbaticului cu Marele Controlor par forțate, explicative. Început bun, final forțat, artificial. Mi-a plăcut mai mult ecranizarea inspirată de carte, parcă universul e mai coerent și mai bine construit, personajele mai complexe.

 

Rabih Alameddine – Femeia de hârtie

         Femeia de hârtie nu este o carte pentru optimiști. Le va amenința dispoziția de la primele pagini și, speriați, o vor abandona. Nici pentru romanticii incurabili. Nici pentru tradiționaliști. Este o carte despre singurătate, despre puterea de a fi altfel și despre a-ți asuma asta, despre a trăi dincolo de convenții sociale, chiar dincolo de ororile istoriei, deși la un zid distanță de ele. La fel de bine poate fi o carte despre prietenie sau o carte despre război, dar și o carte despre o existență anostă ce ascunde o viață interioară senzațională. Înainte de toate, Femeia de hârtie este însă o carte despre literatură, despre artă ca joc secund, despre scriitori și traducători, dar și despre pictori sau compozitori, despre cărți, despre muzică, despre arta scrisului sau a traducerii, despre personaje și poveștile lor. Despre tot atâtea vieți și călătorii mijlocite de artă, în toate formele ei.

 

          Aaliya, o septuagenară asocială ce locuiește la Beirut, își rememorează frânturi din viață, presărate cu numeroase referințe literare și nu doar literare. După o copilărie lipsită de afecțiune într-o familie numeroasă, i se aranjează o căsătorie la vârsta de șaisprezece ani cu un bărbat mediocru și impotent. Este obligată să își abandoneze studiile, dar își dedică viața cărților. Divorțează, lucrează toată viața într-o librărie și timp de cincizeci de ani traduce cărți pe care nu le publică, ci le strânge în lăzi nenumărate, depozitate cu grijă în apartament. Asta până într-o dimineață, când o banală inundație la etajul superior amenință să pună capăt vieții ei de până atunci.

 

        Finalul, o reiterare a potopului biblic, oferă o șansă la supraviețuire și celui ,,desperecheat sau dezabilitat”. Femeia de hârtie  este și o carte despre puterea de a o lua din nou de la capăt când urzeala lumii tale pare să se fi destrămat.

 

Gabriel Garcia Marquez – Despre dragoste și alți demoni

          Am citit prima dată ,,Despre dragoste și alți demoni” acum optsprezece ani, pentru un curs de literatură sud-americană. Citind recent ”Dragostea în vremea holerei”, mi-am amintit de cealaltă mică bijuterie a lui Marquez, pe aceeași temă, aș spune. Așa că am repetat lectura, dar nu înainte de a-mi arunca ochii pe însemnările minuțios făcute cu ani în urmă, găsite între coperțile cărții. Unele lucruri le-aș vedea altfel acum, față de altele am fost mai atentă atunci, ceea ce mi-a confirmat încă o dată că fiecare lectură este alta, chiar pentru același cititor, în momente diferite.

         Începutul  ne-ar putea duce cu gândul la literatura de mister. La golirea criptelor unei vechi mănăstiri de călugărițe, sunt descoperite rămășițele unei fete misterioase, identificată doar prin numele de botez – Sierva Maria de Todos los Angeles. De la prima lovitură de târnăcop, în afară se revarsă pletele ei de culoarea focului, ce măsoară douăzeci și doi de metri în lungime.

         Pornind de la acest amănunt senzațional, naratorul deapănă povestea eroinei de legendă. Sierva Maria este fiica unică a marchizului de Casalduero, o copilă ciudată, neglijată de părinți și crescută printre sclavii africani, de la care împrumută spiritul năvalnic și vitalitatea debordantă, dar și tot felul de amulete sau incantații misterioase. În ziua când împlinește doisprezece ani, fata este mușcată de un câine turbat, iar în oraș izbucnește o epidemie de turbare. Deși fetița nu pare a fi afectată, comunitatea se alarmează, știrea ajunge la urechile medicilor, apoi a episcopului, care dispune închiderea copilei într-o mănăstire de maici, unde va fi supusă ritualului exorcizării. Misiunea îi revine unui tânăr preot eminent, Cayetano Delaura, mâna dreaptă a episcopului. Numai că demonii nu sunt ce par a fi și însuși exorcistul le cadă pradă, fără putință de salvare.

        La o primă lectură, avem de-a face cu o poveste de dragoste patologică, condamnată de morala creștină. La un nivel de lectură mai profund, cartea lui Marquez este despre dragoste și atât, despre vitalitatea Sudului, despre pasiunea năvalnică, despre instinctualitatea  pe care ”tirania lumii creștine” nu a reușit să le reprime:

,,Am trecut oceanul pentru a impune legea lui Hristos și-am izbândit în privința procesiunilor, a sărbătorilor sfinților patroni, dar nu și a sufletelor.” Pletele impresionante ale fetei, de culoarea focului, sunt simbolul acestei vitalități căreia nici moartea nu-i poate pune stavilă.

       Cât despre demoni, alăturarea din titlu are rol separator. Nu adolescenta ce descoperă iubirea (mușcătura de câine nu este decât simbolul unui prag între vârste) este cea posedată, bolnavă, ci aceia incapabili să iubească, aceia dominați de prejudecăți, de superstiții, de ură, de cruzime, de la părinții fetei (prizonieri ai unor relații lipsite de iubire), până la episcop sau stareță.

       Stilul fascinează prin colorit și exotism. Elementele de realism magic sunt mai numeroase de această dată. Prezența fetei pare să provoace o serie de evenimente paranormale ce nu fac decât să sporească teama celor din jur, întărindu-le convingerea că e posedată. Animalele scapă de sub control, își părăsesc adăposturile, grădina înflorește exuberant, metafore ale vitalității, ale fecundității atribuite erosului în stare născândă.

,,Uneori atribuim diavolului anumite lucruri pe care nu le pricepem, fără să ne gândim că pot fi lucruri ale Domnului pe care nu le înțelegem.”

Ray Bradbury – Fahrenheit 451

         Am ajuns la Fahrenheit 451 după ce citisem Noi și 1984, cu intenția unei lecturi comparative. Cartea însă, literar vorbind, nu m-a convins. O societate distopică, cu oameni înstrăinați, goliți de viață interioară, dependenți de droguri și de ecrane colorate. Eroii acestei lumi sunt pompierii, cei însărcinați cu arderea cărților, vestigii ale unei vechi civilizații ce ar putea pune în pericol iluzia fericirii universale, făcându-i pe oameni să gândească, să își pună întrebări. Protagonistul este Guy Montag, un pompier ce începe să se îndoiască de legitimitatea misiunii sale după ce o întâlnește pe Clarisse, o tânără de 17 ani, prezență luminoasă, diafană, atipică în peisajul dat. ,,Boala” lui Montag ia amploare după ce participă la incendierea unei bătrâne ce refuză să își părăsească biblioteca. Urmează revolta și evadarea din sistem.

          Dacă începutul pare unul promițător, al doilea capitol denotă un tezism accentuat. Stilul își pierde coerența, nu văd justificată apariția personajului Faber decât, poate, ca alter ego, un fel de voce care întreține conflictul interior. Dialogul pare însă artificial, forțat, la fel artificiile tehnice menite să susțină acțiunea.

          Finalul opune orașului, spațiu al pierzaniei, liniștea naturii, a sălbăticiei, într-o întoarcere la origini ce ar putea garanta un nou început, o renaștere din cenușă, asemenea păsării Phoenix.

         Mi-a atras atenția totuși asemănarea uimitoare între lumea de azi și cea imaginată de Bradbury cu șapte decenii în urmă: aceeași ,,nerăbdare generală”, aceeași lipsă de comunicare, deprecierea învățământului, tendința spre uniformizare, atenția exagerată acordată minorităților de orice fel tocmai pentru a mulțumi pe toată lumea și pentru a preveni eventualele conflicte, pentru a menține iluzia fericirii universale, scăderea calității producțiilor artistice (de la literatură la cinematografie sau emisiuni TV), promovarea distracțiilor ce stimulează simțurile. ,,Din ce în ce mai puțină hrană pentru minte.”

,,Trebuie să înțelegi că civilizația noastră e prea vastă ca să putem permite tulburări și nemulțumiri în rândul minorităților. Ți-ai pus, desigur, și tu întrebarea: Ce vrem noi mai presus de orice, în această țară? Oamenii vor să fie fericiți, nu-i așa? N-ai auzit asta toată viața ta? Oamenii spun: vrem să fim fericiți. Ei, și nu sunt? Nu-i ținem noi într-o veșnică agitație, nu le dăm destule distracții? Doar pentru asta trăiește omul, nu? Pentru plăceri, pentru stârnirea simțurilor. (…)
Oamenii de culoare nu pot să sufere povestea Micul negru Sambo. Pune-o pe foc! Albii sunt cam stânjeniți de Coliba unchiului Tom. Pune-o pe foc! S-a scris o carte despre influența tutunului asupra cancerului pulmonar? Plâng amatorii de țigări? Pune cartea pe foc! Seninătate, Montag. Scoate-ți zbuciumul afară. Și mai bine-ar fi să-l azvârli în crematoriu.”

Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei

         Am început lectura sub impresia ecranizării, care m-a impresionat. Cartea însă mi-a plăcut mai mult pentru stil și atmosferă decât pentru povestea în sine, oarecum atipică.

        Florentino Ariza,  un tânăr funcționar de 18 ani, se îndrăgostește la prima vedere de Fermina Daza, fiica adolescentă a unui negustor din oraș.  După un îndelungat schimb de scrisori, cei doi se logodesc în taină, dar lucrurile nu se așază așa cum și-ar fi dorit. Viața îi desparte, ținându-i totuși aproape unul de altul, peste decenii.

         Aș spune că Marquez creionează, de fapt, două povești romantice în antiteză, cu intenția vădită de a dejuca tiparele literaturii romantice clasice.  Florentino nu este junele prim al literaturii romantice, prințul cuceritor, nici iubirea lui, mai răvășitoare decât holera, dar ”tratată” cu perseverență, timp de cinci decenii, nu e tocmai iubirea cu care ne-a obișnuit literatura de gen și pe care părea să o anunțe începutul romanului.  Eu l-am perceput ca pe un Don Juan parodic, un desfrânat inocent, purificat însă de latura sa malefică și devenit simpatic cititorului pentru că face totul în numele iubirii: ,,un singuratic care cerșea iubire, cu o umilință de câine hăituit.” Asistăm mai degrabă la un periplu printre nenumăratele ipostaze ale iubirii și ale femeii (,,Inima are mai multe încăperi decât un bordel” ). O călătorie pentru descoperirea sinelui și a iubirii, totul sub semnul holerei, metaforă a erosului ca patimă transfiguratoare, simbol ce reapare în final. Călătoria finală pe apă, sub pavilion galben, fără o destinație precisă, nu este decât o ieșire din spațiu și timp, o încercare de a evada din moarte (,,nu moartea, cât viața e fără de margini”).

         Mi-au plăcut elementele de realism magic, dar și abundența de sugestii olfactive, sonore, cromatice. Universul lui Marquez este unul al parfumurilor florale ce însoțesc erotismul, dar și al mirosurilor pestilențiale ale morții. Scriitura te cucerește, atmosfera exotică te acaparează. N-aș spune că e una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste de la Romeo și Julieta încoace, cum am mai citit, (poate sunt subiectivă, dar eu nu m-am putut identifica, nu e tocmai genul meu de ,,iubire” ficțională). O recomand totuși pentru stil și atmosferă, inconfundabile și fascinante.

George Orwell – 1984

          Am recitit 1984 după ce am terminat lectura romanului Noi (E. Zamiatin), încercând să stabilesc unele analogii. Dacă ”numerele” lui Zamiatin par a trăi într-o lume perfectă, luminoasă și transparentă, universul construit de Orwell este unul întunecat, mizer, apăsător. O civilizație în degradare, guvernată de trei legi:

,,Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.”

         În fruntea ierarhiei sociale se află Partidul, reprezentat prin figura emblematică a Fratelui cel Mare. Urmează membrii Partidului Interior și ai Partidului Exterior și prolii (clasa muncitoare), singurii indivizi care și-au păstrat o oarecare libertate.

,,Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc.”

         La menținerea ordinii veghează Poliția Gândirii și Spionii (copii educați de mici să își urmărească părinții și să declare orice faptă compromițătoare). Împotriva Partidului militează Frăția, organizație subversivă condusă de un anume Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului, ținta celor Două Minute de Ură zilnice, moment de isterie colectivă la care sunt obligați să participe toți membrii Partidului. Vina supremă este crimăgânditul, dar aceasta poate fi prevenită prin dublugândit, exercițiu pe care trebuie să îl facă permanent orice membru devotat Partidului (,,să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea”).

        Protagonistul, Winston Smith (nume generic), aparține Partidului Exterior, fiind funcționar la Ministerul Adevărului, care se ocupă de fapt de mistificări, așa cum Ministerul Păcii se ocupă de război, Ministerul Iubirii de menținerea ordinii și a disciplinei prin tortură, iar Ministerul Abundenței de înfometarea populației. Spre deosebire de personajul lui Zamiatin, Winston apare încă de la început în ipostaza de revoltat, dar își disimulează trăirile sub masca unui ,,optimism liniștit”, încercând să păcălească ochiul vigilent al Poliției Gândirii. El o cunoaște pe Julia, funcționară la același minister, secția Literatură, prezență feminină ce îi trezește la început o neliniște ciudată, amestec de teamă și dușmănie. Cei doi încep o relație clandestină, desfășurată inițial într-un decor campestru de poveste, apoi în mansarda unui magazin de antichități, enclave în care timpul pare să se oprească în loc. E doar o iluzie însă, nimic nu scapă ochiului vigilent al Fratelui cel Mare.

          Dincolo de imaginea tulburătoare creionată în jurul amenințării pe care o reprezintă orice regim totalitar, Orwell ridică o serie de probleme cum ar fi existența obiectivă a realității (,,realitatea se află numai sub țeastă”), sursele puterii (adevărata putere nu este cea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor, iar la aceasta se poate ajunge doar prin ură și suferință), natura adevărului (,,ceea ce se petrece în toate mințile în același timp – acela este adevărul”) și a libertății (,,să mori cu ura în suflet, asta înseamnă libertatea”).

         Finalul romanului se menține în aceeași tonalitate apăsătoare. Protagonistul e bine acum, lupta s-a sfârșit, s-a vindecat. Îl iubește pe Fratele cel Mare.

,,Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuiește-ți o cizmă zdrobind mutra unui om – și asta pentru vecie.”

Evgheni Zamiatin – Noi

           ”Noi”, roman distopic scris de Evgheni Zamiatin în 1920 și cenzurat în Rusia imediat după publicare, aduce în atenția cititorului o tematică de o surprinzătoare actualitate: problema libertății și a căutării fericirii sub un regim totalitar, tehnologizarea și industrializarea care conduc la depersonalizare și dezumanizare.

           Textul este construit sub forma unui jurnal, adevărat avertisment din viitor, naratorul declarând că și-a făcut o datorie din ,,a scrie fără a ascunde nimic”. Persoana întâi așadar și o autenticitate clamată a scriiturii. D-503 ne scrie nouă, oameni ai trecutului sau poate locuitori ai altor planete. El este Constructorul Integralului, vehicul spațial menit să convertească civilizațiile extraterestre la fericirea pe care Statul Unic pretinde că a descoperit-o.

           Personajul colectiv (,,noi”) îl reprezintă locuitorii Statului Unic, o lume a fericirii perfecte câștigată prin abolirea libertății, un univers armonios, organizat exclusiv pe baze raționale. Statul Unic se compune din Binefăcător, din Păzitorii săi, însărcinați să supravegheze și să controleze totul, și din locuitori identificați prin numere. Toată existența se organizează după Tablele Orare: milioane de numere execută aceleași gesturi simultan, într-o coregrafie absurdă, ca ,,un trup unic cu milioane de mâini”. În marea sa generozitate, Statul Unic acordă, până la găsirea unei alte soluții pentru umplerea acelui interval orar, Orele Personale, de două ori pe zi, de la șaisprezece la șaptesprezece și de la douăzeci și unu la douăzeci și două, ore în care fiecare este liber să facă ce vrea. Bineînțeles, cei care încalcă regulile sunt executați în cadrul unei ceremonii, Ziua Dreptății, când Mașina Binefăcătorului îl transformă pe infractor într-o masă lichidă. Acest tărâm al ”fericirii matematic-infailibile” este înconjurat și izolat de o barieră de sticlă, Zidul Verde, graniță între Haos și Ordine, în spatele căruia se găsesc Mefi, oameni liberi ce plănuiesc să răstoarne regimul instaurat după război. Între cele două tărâmuri, o poartă: Casa Antică, păzită de o bătrânică atemporală pe post de Cerber.

          D-503 este un număr devotat trup și suflet Statului Unic, dar întâlnirea cu I-330, o femeie misterioasă ce îi acordă tot mai multă atenție, îi va bulversa viața. Atras și respins totodată de personalitatea fascinantă a femeii și de senzualitatea sa, D-503 se lasă antrenat în plăceri interzise. Nașterea sufletului sau, mai bine spus, redescoperirea acestuia este percepută ca o boală incurabilă. Conflictul interior, înfruntarea celor două euri, cel vechi, rațional, fără pată, și cel nou, ,,oglindă care nu reflectă, ci absoarbe”, este redată stilistic prin intruziunea pasajelor lirice, aparent incoerente, decompuse, în registrul sobru, riguros, tehnic-matematic de până atunci. Lupta este susținută și cromatic, albastrului pur și fără pată al Statului Unic opunându-i-se galbenul sau verdele (simboluri ale fertilității, ale renașterii, dar și ale arderii interioare).

          Dualitatea ce însoțește întreg universul romanesc marchează și conceptele de fericire sau libertate. Dacă pentru cetățenii disciplinați și interșanjabili ai Statului Unic libertatea este ,, o stare primitivă neorganizată”, iar fericirea este ,,nonlibertatea ideală”, ceilalți trăiesc dincolo de Zid într-o lume de culoare și sunet, de parfum și mișcare spontană: ,,pân-la piept în iarbă, cu cozile-n vânt, trecea în galop o herghelie de cai maronii, iar pe spinările cailor – ăia, murgi, albi, negri ca pana corbului…”. Contrastul este surprins elocvent de I-330:

,,Cu voi e mai rău, voi v-ați acoperit de cifre, cifrele mișună pe voi ca păduchii. Trebuie să se smulgă de pe voi totul și goi să fiți izgoniți în păduri. Să învețe fiecare să tremure de frică, de bucurie, de furie turbată, de frig, să se roage la foc.”

          Boala ce a pus stăpânire pe protagonist atinge treptat și alte numere. Haosul amenință Ordinea, dar Statul Unic găsește soluția finală: Marea Operație de extirpare a imaginației, la care vor fi supuse toate numerele. Finalul rămâne totuși deschis, războiul nu s-a terminat.

”Ultima revoluție nu există, revoluțiile sunt nesfârșite.”

         Aluzia politică și socială este evidentă, ca în oricare utopie, de altfel. Romanul zamiatian avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă statul totalitar, în speță cel comunist, cu instituțiile sale, atrăgând totodată atenția și asupra tendințelor de înstrăinare ale omului modern. Indivizii sunt supuși unei adevărate politici de spălare a creierului, nimeni nu are dorințe personale, nevoile sunt reduse la minimum, lipsesc invidia și egoismul, toți se consideră egali, societatea în care trăiesc le apare perfectă.

          Romanul are și o evidentă latură metatextuală, fiind un discurs despre literatură și despre discursul utopic:

,,Și asemenea copiilor – veți înghiți fără să țipați tot conținutul amar pe care o să vi-l dau numai dacă-l voi acoperi meticulos cu un sirop gros de aventuri…”.

         La intersecția dintre filosofie, teorie politică și literatură, romanul zamiatian este un text cu funcții multiple, lumea imaginată conținând semne de întrebare în legătură cu destinul condiției umane și al literaturii totodată.