Oare cum ar fi fost drumul nostru fără scriitori? Încotro ne-am fi îndreptat fără ei, făuritorii de povești, creatorii de lumi și de vieți?
Primele amintiri îmi sunt legate de cărți. Înainte să învăț alfabetul, răsfoiam Dicționarul Explicativ. Mă chemau cele câteva planșe colorate cu animale, plante, ciuperci sau obiecte tradiționale. Le știam numele pe de rost, tot așa cum știam numele tuturor instrumentelor muzicale sau ale țărilor din care proveneau costumele populare. Aveam încă de pe atunci caietele mele de însemnări, rânduri întregi de semne mărunte, întretăiate, al căror sens doar eu îl știam. Scriam.
Pe la cinci ani am aflat secretul literelor adevărate. Un secret pe care doar cei mari îl știau. Cheia spre Țara Minunilor. Citeam. Povești rusești cocoțate pe picioare de găină, povești românești cu zmei și mere de aur, povești triste despre sirene și crăiese înghețate. Am galopat prin preerie alături de Winnetou, i-am însoțit peste mări și țări pe copiii căpitanului Grant, m-am împrietenit cu Tom Sawyer și Huckleberry Finn. Au urmat Ivanhoe, romanele de capă și spadă, romanele romantice. Apoi am început să citesc cam tot ce apucam. Jucăriile mele preferate erau cărțile. Știam că tata nu se întorcea niciodată de la oraș fără câteva cărți pentru mine. Le mângâiam, le miroseam, le savuram. Erau prietenele mele cele mai de încredere. Zilele mele de vacanță aveau același program. Masă, lectură, TV, ora de luat aer, învelită într-un cearșaf care să mă apere de țânțari, somn. Aș fi făcut orice numai să scap de treburile casnice. Așa că luam o carte în mână și citeam.
De scris, nu scriam. Orele de compunere din clasele primare erau un adevărat calvar. O rugam pe mama să mă ajute să încropesc ceva, dar nimic nu-mi plăcea. Compunerile mele erau sobre și seci. Școlărești. Au urmat ani întregi de rezumate, caiete de lecturi suplimentare, comentarii învățate pe de rost. Introduceri alambicate și gogonate. Emoții. Examene. Le uram. Voiam doar să citesc de plăcere. Era tot ce îmi doream.
În clasa a unsprezecea, a început să îmi placă să mă gândesc la ce citesc. O tânără profesoară mi-a arătat că a studia literatură nu înseamnă a învăța pe de rost cuvintele altora. Nici a memora zeci de citate sau ani. Atunci am hotărât că voi merge la Litere. Să citesc era tot ce îmi plăcea să fac. M-am gândit că e singura facultate la care aș putea să merg de plăcere. A fost poate singura decizie pe care nu o regret din viața mea. Patru ani frumoși, în care am învățat și să scriu despre ceea ce citeam. Dintr-odată, devenise mult mai ușor decât credeam. Aveam totuși un regret: nu puteam să scriu și altceva. Nu puteam să fac literatură, oricât m-aș fi concentrat și educat. Nu se năștea. Mă complexa teribil această neputință. Mă simțeam aidoma unui student la Conservator, fără auz muzical sau voce, dacă ar fi fost posibil așa ceva. Profesor nu mi-am dorit să fiu niciodată. Nu aceasta era vocația mea.
Ani la rând am umplut cu semne inutile pagini întregi în folosul celor mari. Să fii profesor nu prea îți lasă timp să trăiești. Mai ales să citești, deși tocmai asta ar trebui să fie misiunea ta. Am început să scriu și altceva târziu și doar după ce am cunoscut un alt nivel al trăirii. Scriu greu. Niciodată când îmi doresc sau mi se cere. Textele mele la comandă sunt artificiale. Pentru mine, scrisul adevărat e o eliberare. Inspirația, un vârtej de gânduri și trăiri iscate de un simplu cuvânt sau fapt, roind în mine și furându-mi liniștea până când degetele încep să danseze pe tastatură. Nu mai pot scrie de mână altceva decât însemnări de lectură. Nu pot scrie decât ce am trăit. Despre mine sau despre oamenii pe care i-am cunoscut. Nu pot da viață unor personaje imaginare. Oricât m-aș chinui, nu mi-ar ieși nici măcar un roman de duzină. Cel mai greu îmi este să scriu felicitări sau urări. De aceea, mă rezum la a trimite cele mai simple clișee.
Peste ani, sentimentul de neputință a rămas. Nu pot scrie poezie. Și când spun asta, nu mă refer neapărat la rime. Extrem de greu și de rar mi s-a întâmplat să pun în pagină ceva ce ar semăna cu așa ceva. După frământări interioare extraordinare. Cred că poezia se naște dintr-o sensibilitate aparte, care te duce la granița dintre dimensiuni. Și mai cred că nu poți scrie poezie autentică fără acel ceva inexplicabil. Nu e suficient să așezi cuvintele, să le cizelezi. Nu cred că te poate învăța cineva să scrii poezie. Nici că ai putea să înveți singur, oricât ai studia. Poezia e sensibilitate pură, e nebunie, e har.
Nu mi-ar plăcea să predau literatură. Mi-ar plăcea să le vorbesc tinerilor despre literatură. Despre istoria cuvântului scris și citit. Despre scriitori și cărți. Despre lumi, personaje și punțile invizibile dintre ele. Despre mituri și simboluri. Mi-aș dori să îi fac să le placă literatura. Să se audă citind cu sens și emoție. Să poată spune ce le place sau ce nu le place și de ce. Sau ce au simțit citind. Să intre în pielea personajelor, să creeze propriile lumi și personaje vii. Fără note, fără clasamente, fără bibliografii școlare, fără programe de examen. Fără trac. Fără telefoane ascunse pe sub bancă. Cu entuziasm și curiozitate. Și credința că fiecare poate scrie ceva la un moment dat. Chiar dacă e doar povestea nemuritoare a vieții sale.
De-ale Irinei 