Ce carte ar fi mai potrivită pentru o zi ploioasă dacă nu romanul lui Adrian Jicu, Iorgu? Numele de alint, prea puțin cunoscut, al scriitorului George Bacovia.
Iorgu este o carte care se citește ușor, ba mai mult decât atât, te ține cu sufletul la gură. Nu pentru că ți-ar fi neapărat simpatic protagonistul, un tip a cărui întreagă viață pare să contrazică nașterea aflată cumva sub semnul fabulosului.
Iorgu este conceput în noaptea de Sf. Andrei, după ce tatăl, Dimitrie Vasiliu, negustor din Bacău, pornește la drum, sfidând superstițiile, și înfruntă un lup cu ,,ochi gălbui, licărind straniu, ca o vâlvătaie ațâțată de o pală de vânt.” Născut în zodia lupului, animal sacru al locurilor, copilul este însă unul sensibil, retras, bolnăvicios. Între dorința tatălui de a-l face negustor de nădejde și visul mamei de a-l vedea procuror, cu trăsură și slugi la scară, Gheorghe își dezvăluie încă din adolescență vocația de artist, dar și sensibilitatea, inerția, aplecarea spre vicii. Fire contemplativă, nevrotică, atins de patima pentru femei și pentru alcool, protagonistul va rătăci din școală în școală și din slujbă în slujbă, părând să nu-și găsească nicăieri locul, până în clipa finală.
Descoperim un Bacovia umanizat, cu viciile și slăbiciunile sale. Nu atât un personaj depresiv, cum a fost receptat prin intermediul operei, cât un contemplativ, dar și un revoluționar lipsit de inițiativă, de ,,rezistență fizică și morală.” Crezul său, perceput ca fatalitate, este de a dezvălui oamenilor, ,,în toată splendoarea ei, mizeria”, ,,hidoșenia lumii”, chiar dacă asta avea să-l coste, ,,pentru că le-ai zdruncinat convingerile, le-ai spulberat iluziile, i-ai silit să își contemple nimicnicia. Iar asta nu se iartă!”
Iorgu nu este doar un roman biografic. Autorul prezintă, în tablouri de factură realistă, scene sociale, citadine (mahalaua Bacăului, iarmarocul din târg, străzile capitalei și ale Iașilor, moravurile protipendadei și ale mahalagiilor, atelierele meșteșugarilor, incendiul ce a mistuit orașul Bacău sau bombardamentul asupra Gării de Nord din timpul celui de-al Doilea Război Mondial), personalități ale epocii (Spiru Haret, regele Carol I, regina Maria, prințesa Maruca Cantacuzino, principele Grigore Cantacuzino, Ana Pauker).
Stilul narativ este presărat cu pasaje numeroase în stil indirect liber, cu vorbe din popor. Atitudinea este una șăgalnică pe alocuri, naratorul fiind complice cu protagonistul, dar și cu cititorul.
Nu l-am plăcut pe poetul Bacovia, din motive subiective. Universul său e prea macabru și mohorât pentru gusturile mele. Cu atât mai puțin l-am simpatizat pe Bacovia omul, așa cum este prezentat în romanul lui Adrian Jicu. Din aceleași motive subiective. Abia spre final am reușit să leg o conexiune bazată mai degrabă pe compasiune. Romanul în întregul său mi-a plăcut însă și îl recomand pentru lectură, nu doar în zilele ploioase.
Era prins în propria viață…Cum ajunsese aici? Ce-l făcuse să se abandoneze disperării? Nu luase niciodată lucrurile în serios și plătea cu vârf și îndesat? (…) Sau poate că luase totul prea în serios și nu se mulțumise să le accepte așa cum erau? În jurul său, oamenii păreau fericiți. Nu cumva greșea voind mai mult? Nu cumva avea așteptări exagerate? Sau cine știe, poate că așa îi fusese scris: să vadă dincolo de pojghița înșelătoare a lucrurilor, acolo unde se întinde neantul. Iar asta însemna suferință și însingurare, și el pășise de mult pe acest drum… Da, era limpede, din jocul de-a poezia nu poți ieși teafăr, știa asta, dar nu se putea schimba, nu putea renunța. Virusul poeziei i se strecurase în sânge încă din adolescență. Era singura lui portiță prin care vedea, în toată splendoarea ei, mizeria.
Sursa foto: Humanitas
De-ale Irinei 