Șoarecele

Ungherul cu amintiri

       Era un șoricel cu ochi de mărgele și blăniță cenușie, de catifea. Avea cheiță și rotițe. Primul șoarece pe care mi-l amintesc din viața mea. L-am ales singură de la raionul de jucării. Nicio păpușă nu m-a fascinat. Nici insistențele vânzătoarei și ale mamei nu m-au convins. El, șoarecele neînsemnat, da. Eram foarte încăpățânată când îmi doream ceva.

      Într-o zi, tata mi-a adus, nu știu de unde, un șoarece adevărat. Hamster îi spunea, dar pentru mine tot șoarece era. Îl țineam într-un borcan mare de sticlă, pe așternut de rumeguș. Era un șoarece bine-crescut. Stătea pe lăbuțele din spate și mușca delicat din feliuțele de măr sau de morcov pe care i le dădeam. Tare îmi mai plăcea! Într-o zi, l-am găsit cu burtica în sus. Am crezut că se odihnea. Dar nu, nu era așa. N-am mai vrut alt șoarece de atunci. Moartea începuse să fie cel mai mare neajuns din viața mea.

      Șoarecii care dădeau târcoale hambarelor nu mă atrăgeau. Dar nici nu mă speriau. Uneori, iarna, se mai strecurau și în casă. Tata avea ac și de cojocul lor: o capcană micuță în care punea bucățele de brânză sau de salam. Bunicul avea la cramă o capcană mai mare, pentru șobolani. Le săreau în ajutor și pisicile, una mai vrednică decât alta. Tina le întrecea pe toate. Le venea de hac dintr-un salt și îi făcea grămezi, până dovedeam de bătut tot porumbul din porumbar.

      Pe Jerry nu l-am simpatizat defel. N-am putut să înțeleg niciodată cum poate să câștige mereu un șoarece obraznic și stricător. Îmi era milă de Tom. Nici Woody sau Bugs Bunny nu s-au numărat printre eroii mei preferați. Erau toți niște neobrăzați enervanți.

       Am crezut că la oraș lucrurile stau, în privința șoarecilor, altfel. Pînă când, într-o noapte, unul m-a vizitat. L-am auzit cum zgrepțăna grăbit. M-am speriat. Câteva nopți la rând l-am tot vânat. Credeam că e vreun gândac de apartament uriaș. Gândacii mă îngrozeau. Cu lumina aprinsă și papucul în mână, l-am căutat zadarnic pe șifonier, pe birou, pe sub pat. Într-o dimineață, l-am găsit. Un șoricel speriat. Căzuse în cadă și alerga de jur împrejur, încercând să se salveze. Nu m-a impresionat. Am adus-o pe Kitty, felina uriașă a doamnei G. Dar Kitty nu era Tina, nici nu mersese la aceeași școală cu suratele ei, așa că s-a speriat. Kitty nu știa că șoarecii pot fi mâncați. S-a smuls dintr-un salt, ne-a zgâriat și a sărit pe șifonier, departe de arătarea în mișcare. Ce mai puteam să fac? Am luat peria de pantofi și l-am lovit în cap. Doar eram fată de la țară. Șoarecii erau animale dăunătoare. Lovitura i-a fost fatală. Doamna G. s-a mirat de așa lipsă de îndurare. Pentru o clipă, m-am simțit criminală.

     Am avut de-a face apoi, în experiența mea de chiriașă, cu șobolani. Șobolani de oraș. Nu erau deloc drăgălași. Mâncau săpun și se cățărau pe țevile de la încălzirea centrală. A fost nevoie, în cazul lor, de o capcană. De restul detaliilor o să vă scutesc. Nu de alta, dar nici eu nu mai vreau să-mi amintesc.

      Anii s-au scurs și șoarecii, vezi bine, au cam dispărut. Dar eu aș alege, dintre sutele de jucării, la fel. Un șoarece cu ochișori de mărgele, drăgălaș și bine-crescut.

Publicitate