Plimbarea de azi a avut, n-aș putea spune de ce, un parfum de nostalgie. Nostalgie după o primăvară a copilăriei, o primăvară netrăită, dar imaginată. O primăvară cuminte, cu soare blânduț, cu perechi blajine ținându-se de mână pe aleile unui parc bătrân. Cu prieteni vechi împărțind pentru a nu știu câta oară aceleași jocuri sau poate amintiri. Cu magnolii îmbujorate pictând cu inocență seninul.
Spun magnolie și văd o floare rotunjoară pe ambalajul unei ciocolate micuțe.
-Mamă, ce floare este asta?
-E o magnolie.
Magnolie. Nu văzusem niciodată magnolii. Nu creșteau nici pe marginea drumurilor, nici la vie, nici printre dalii și cârciumărese, nici măcar în povești. Dar erau tare frumoase! Și sigur aveau un parfum pe măsură!
Mi-am apropiat fața și am mirosit magnolia. Ne-am atins obrajii fără teamă. Acum știu. Magnolia miroase a soare și a poveste. A copilărie și a mamă.
De-ale Irinei 
Ce amintiri frumoase, cu parfum de magnolii, cu inocența copilăriei și cu mama ocrotitoare și mereu lămuritoare, la întrebările puiului său.
Numai bine, dragă Irina și zile frumoase! 🙂
Mulțumesc, Alexandru. Mă întreb acum, adult fiind, cum de găseau mereu ai mei răspunsul potrivit, că eu tare curioasă mai eram, dar nu îmi amintesc să îi fi lăsat fără replică vreodată. 🙂 Toate cele bune și ție!
Cred că așa sunt mai toți copiii. Cu muuuulte întrebări și cu acea curiozitate neostoită, la tot ceea ce este în jur.
O zi frumoasă! 🙂