Flori, fete, filme sau băieți

Mărturisiri

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Publicitate

Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

De Paști

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

E vremea magnoliilor

Florale, Mărturisiri

Plimbarea de azi  a avut, n-aș putea spune de ce, un parfum de nostalgie. Nostalgie după o primăvară a copilăriei, o primăvară netrăită, dar imaginată. O primăvară cuminte, cu soare blânduț, cu perechi blajine ținându-se de mână pe aleile unui parc bătrân. Cu prieteni vechi împărțind pentru a nu știu câta oară aceleași  jocuri sau poate amintiri. Cu magnolii îmbujorate pictând cu inocență seninul.

Spun magnolie și văd o floare rotunjoară pe ambalajul unei ciocolate micuțe.

-Mamă, ce floare este asta?

-E o magnolie.

Magnolie. Nu văzusem niciodată magnolii. Nu creșteau nici pe marginea drumurilor, nici la vie, nici printre dalii și cârciumărese, nici măcar în povești. Dar erau tare frumoase! Și sigur aveau un parfum pe măsură!

Mi-am apropiat fața și am mirosit magnolia. Ne-am atins obrajii fără teamă. Acum știu. Magnolia miroase a soare și a poveste. A copilărie și a mamă.