Vine o zi

Mărturisiri

Vine o zi când îți dai seama că visul trăit nu este visul visat. Că ești limitat într-un fel sau altul, iar voința sau ambiția nu sunt suficiente pentru a-ți depăși limitele.

Vine o zi când realizezi că ești predestinat. Da, predestinat. Nu de vreun zeu atotputernic care împarte binecuvântările și blestemele după propriul plac. Ești sclavul propriului ADN. Zeul microscopic din tine. Așa se face că ești închis într-un corp prea strâmt sau prea firav sau prea bolnav sau prea diform pentru ceea ce ți-ai dori. Ești și acel corp neconform, fie că-ți place sau nu. Și trebuie să te împaci cu asta.

Vine o zi când nu ai de ales. Când ți s-au terminat dorințele, dar trebuie să mergi înainte. Atunci pui în balanță pierderile și alegi răul cel mai mic. Îți recunoști înfrângerea  și te accepți așa cum ești. Nici nu știi dacă e o înfrângere sau o victorie. Doar te-ai învins tu pe tine.

Visul

Mărturisiri

        Te naști într-o zi cu soare sau ger. Înveți mersul, vorbirea, privitul spre cer. Apoi vine o vreme când vrei să tot crești. Parcă nu-ți mai ajung cărțile cu povești. Vrei să o scrii pe a ta, una ruptă din soare. O poveste nouă, fantastică, nemaivăzută. Nemuritoare. Orice poveste care se respectă începe cu un vis. Unii zic că asta n-ar fi altceva decât o amintire din Paradis. E mai puțin important, ceea ce contează e că visul acesta, obraznicul, te acaparează. La un moment dat nu mai știi nici tu cum s-a născut. Când? De ce? În ce clipă, exact, o fi apărut? Nu cumva s-a strecurat, dibace, din cartea de povești și ți-a descântat la ureche, măiastru, doar-doar ai să-l primești? Ai deschis ușa încet, te-a păcălit. A intrat pe vârfuri, parșivul, și s-a cuibărit. La început n-a ocupat decât un colțișor, pe un țol. Apoi s-a mutat la căldură,  lângă pat și, încetul cu încetul, după cum spuneam, te-a acaparat. Nu făcea decât să îți spună, seară de seară, povești. El e doar o dorință firavă acum, dar tu, numai tu, ai putea să-l ajuți, să-l înzdrăvenești. Cu nimic altceva decât puțină voință, orice vis amărât se transformă în putință. Și să vezi atunci sărbătoare! Confetti, focuri de artificii, lumânări, torturi, petrecere mare!

        Acum, să arunce primul piatra cel care nu s-ar vrea fericit. Perspectiva paradisiacă, ce mai încoace și încolo, te-a ispitit. Așa că zi după zi ai continuat să visezi. Ai pus piatră peste piatră, lemn peste lemn, ca visul să-ți fie puternic și demn. Să nu îl doboare vreun viscol sau vreo ploaie torențială. Să se facă mare, sănătos,  și să-l dai la școală. Și visul, sub aripa ta fierbinte,  a tot crescut.  Și ți-a tot spus povești, și tu l-ai tot crezut.

       Până-ntr-o zi când ți-a oferit și răsplata mult așteptată. Cu voință și multă, foarte multă răbdare, îl vindecaseși de irealitate, nu mai era doar o poveste nemuritoare. De-acum va sta lângă tine mereu. Te va ocroti, vei ști ce e fericirea și nu-ți va mai fi greu. Era atât de bine încât nici ție nu-ți venea să crezi. Ceilalți îți trimiteau zâmbete unsuroase. De data asta o să fie bine, o să vezi! Și-ai dus-o așa, tot într-o fericire, o perioadă. Mai mică sau mai mare. De fapt, ce importanță mai are? Visul tău mult iubit, acum devenit realitate, și-a luat tălpășița într-o zi, așa, tam-nesam, pe neașteptate. Ai încercat să-l aduci înapoi cu disperare, dar te-a părăsit, parșivul, la fel de subtil cum apăruse, fără nicio remușcare.

       A trecut vreme de-atunci. Câtă? Nici nu mai contează. Ideea e că de atunci niciun alt vis, oricât de abil ți-ar fredona la ureche, nu te mai mulțumește, nu te mai impresionează. Ai încercat să-ți dovedești că poți să ai tot ce vrei. Lucruri mărunte, visuri de-astea, de doi lei. Și le-ai avut, cât ai bate din palme. Cât ai zice ”pește” sau un, doi, trei! Ți-ai dovedit. Și le-ai dovedit. Dar Visul, visul acela, de unde-l mai iei? Se zice că nimic nu e întâmplător și că Viața asta deșteaptă e cel mai abil profesor. Se pare că ți-a dat o lecție din care trebuia să înveți ceva.  Și că, dacă refuzi să asculți, povestea se va tot repeta. Gogoși! Gogoși înfuriate și baclavale! Ce lecție ai vrut să-mi dai, Înțeleapto? Că nu înțeleg. Și crede-mă că am încercat, doar sunt elevă silitoare. Mă momești, zi după zi, cu un vis, ca apoi, exact când l-am atins, să mi-l iei, cât ai zice ”pâs”? Că așa ai vrut tu, în mila ta cea mare și în înțelepciunea ta strălucitoare? Ai vrut tu să-mi dovedești că fericirea e amăgitoare? Că totul e fum și că ne-alegem doar cu scrum? Ei, eu la lecția asta o să zic pas! Chiar de-ar fi să-mi dai zi după zi și an după an peste nas. Îl am destul de mare, dacă nu știai, așa că e destul de rezistent, nu-i bai.

      Dacă găsiți vreodată un vis rătăcind, unul puternic și mare, să-i spuneți că nu l-am uitat.  Ușa e-aceeași, numărul 13, doar că mai scârțâie din balamale.

 

 

 

Înverșunare

Mărturisiri

Ai visat la asta de când ai uitat să mai deschizi cartea de povești. La început ai sperat, te-ai rătăcit pe cărările propriului basm, printre unicorni blajini și veverițe vorbitoare. Ți s-a spus că cineva, acolo sus, te iubește, iar visul, de nu cumva rupi vraja, va deveni realitate. Și ai visat, zile, anotimpuri, ani, cuminte, luminos, în miez de zi sau la ceas tainic, în noapte. Până când  visul te-a speriat. Te-ai trezit cu inima galopând, nechezându-ți că nu e adevărat. Nu, nu este și nici nu poate fi. Nu pentru tine. Nici azi, nici mâine. Niciodată.

Bătrânii ți-au spus să aștepți, să te prefaci că ai uitat, norocul te găsește când tu îl cauți mai puțin. Și ai așteptat. Mult. Zile, anotimpuri, ani. Ai stat, cuminte și tăcut, pe același peron prăfuit, privind trecătorii grăbiți, târându-și în lesă trecutul. Le-ai cântărit zâmbetele curate sau schimonosite, le-ai ascultat șoaptele de taină sau chiotele de bucurie, ai încercat să le urmezi pasul egal. Te-ai rătăcit de fiecare dată, urmele lor se pierdeau fie în tină, fie pe drum de ape, așa că te-ai întors și ai așteptat. La fel de fiecare dată.

Te-ai revoltat apoi. Răbdarea nu e pentru tine. Ți-ai luat zilele, anotimpurile, anii în mâini. Ai dat cu ele de pământ și le-ai aruncat spre înalturi. Ai avut tot ce ți-ai dorit, ți-ai dovedit că poți, orice, orice, numai să vrei. Dar asta nu. Și ți-ai dorit. Cum nu ți-ai mai dorit ceva vreodată. Ai luat-o de la capăt, ți-ai scormonit greșelile știute și neștiute, ai urmărit cu degetul de-atâtea ori rândurile pline de tăieturi. De câteva ori ai crezut chiar că ai păcălit labirintul, dar te-ai întors în același punct mort, mirosind a neputință și putregai.

Ai obosit. Nu știi ce să mai faci. Ai încercat tot ce se putea. Totul. Dar știi ce îți dorești. Și nu te vei lăsa.  Vei trage aer în piept și o vei lua de la capăt. Chiar dacă asta îți va ocupa tot timpul, până la ultima suflare. Chiar dacă te vor lovi cu zâmbetele lor mustind de milă, chiar dacă îți vor arunca în față lozinci de consolare. Ba da, se poate să le ai pe toate și le vei avea. Chiar dacă…

Înversunare

Orbire

Mărturisiri

Era frig.Se-nnoptase.
Cânt-descânt murmurat
de-un copil fără vină,
într-un basm refuzat.
Am întors clepsidra,
timpul l-am răsturnat,
am fugit din poveste,
visul l-am alungat.
Clipele-au început să gonească,
viclene,
pe un drum în răspăr,
fără urme ori semne.
Am băut, cu nesaț,
apă moartă și fiere,
am scuipat, cu obidă,
peste lapte și miere.
Am ieșit din lumină,
cântul l-am sugrumat,
ochiul mi s-a închis,
pasul a tremurat.
Nu-mi mai era sete,
ca-n jocul uitat.
Alergam spre niciunde
Și-atunci m-ai strigat.
Am deschis ochii,
ceas nesperat,
am privit cu sfială
spre-acel drum neumblat.
Dar clipele nu-s,
firul s-a încurcat,
cântecul s-a pierdut,
basmul e întinat…
Doar copilul mai plânge,
Bocet lung, murmurat…

De ce am băut?
De te-aș fi așteptat…

Labirint

Mărturisiri

LabirintÎntuneric.
Pași rătăciți printre rune.
Urme ascunse,
drumuri uitate de zânele bune.
Uși spre niciunde,
praguri din fum renăscute.
Strigăte sparte,
prinse în zboruri căzute.
Mâini tremurânde,
raze prelinse pe piatră.
Vreascuri jilave,
stinse demult într-o vatră.
Măști colorate,
ore încremenite.
Spaime-alungate,
iluzii rotund înnoite.

Firul alunecă peste-un prag
pierdut în visare.
Pășesc șchiopătat.
Îndrăznesc.
Adulmec o zare.

Dimineață

Mărturisiri

Am avut un vis nevisat: Dimineață

Se făcea că tu m-ai chemat.

Ți-am auzit strigătul,

Zbor sonor.

L-au adus zorii,

Risipit într-un nor.

Am deschis ochii,

L-am adunat,

Palmele mi-am închis,

Timpul l-am descântat.

Razele au surâs,

Norul s-a-mprăștiat.

Privesc în lumină.

Invoc, timp neîmplinit,

Un sfârșit de vară

Fără sfârșit.

Sursa foto