Timpul nu vindecă rănile, nu șterge amintirile. E doar o formulă-descântec pe care oamenii în suferință și-o repetă până ajung să o și creadă. Frânturi de zile, trăiri, gânduri, cuvinte se acumulează și se suprapun asemenea ridurilor. Odată cu ele. Pe palimpsestul memoriei. Ai vrea să uiți, să te lovească o amnezie selectivă. Elimini toate dovezile palpabile, materiale, concrete ale acelor clipe. Le distrugi cu disperarea criminalului care își spală frenetic mâinile cu săpun, crezând că altfel își va spăla și vina. Dar amintirea lor afectivă rămâne. Chinuitoare.
Cel mai tare doare nu trădarea, nici minciuna. Cel mai tare doare propria slăbiciune în fața acestora. Neputința de a citi dincolo de mască și de rol. Faptul că ți-ai permis pentru o clipă să crezi. Să speri. Te-ai înșelat pe tine însuți. Te-ai trădat. Și acum nu mai știi cum să repari asta. Știi doar că nu vrei să se mai repete. Nici măcar pe jumătate. Nici măcar pe sfert. Nici măcar pe a o mia parte. Așa că nu mai poți să crezi nimic. Și nu mai poți să speri.
Suferința nu aduce nimic bun. Un alt mit creștin uzitat. Suferința doar te face mai suspicios, mai crud, mai vulnerabil, mai nesigur pe propriile forțe. Suferința te transformă cu încetul din victimă în călău.
Ar trebui să înființeze cineva un tribunal al delictelor afective, sentimentale. Să păgubești de încredere pe cineva, zic eu, e o crimă îngrozitoare. E tot un fel de moarte. Pe picioare.
De-ale Irinei 