Condamnare

Mărturisiri

      Timpul nu vindecă rănile, nu șterge amintirile. E doar o formulă-descântec pe care oamenii în suferință și-o repetă până ajung să o și creadă. Frânturi de zile, trăiri, gânduri, cuvinte se acumulează și se suprapun asemenea ridurilor. Odată cu ele. Pe palimpsestul memoriei. Ai vrea să uiți, să te lovească o amnezie selectivă. Elimini toate dovezile palpabile, materiale, concrete ale acelor clipe. Le distrugi cu disperarea criminalului care își spală frenetic mâinile cu săpun, crezând că altfel își va spăla și vina. Dar amintirea lor afectivă rămâne. Chinuitoare.

       Cel mai tare  doare nu trădarea, nici minciuna. Cel mai tare doare propria slăbiciune în fața acestora. Neputința de a citi dincolo de mască și de rol.  Faptul că ți-ai permis pentru o clipă să crezi. Să speri. Te-ai înșelat pe tine însuți. Te-ai trădat. Și acum nu mai știi cum să repari asta. Știi doar că nu vrei să se mai repete. Nici măcar pe jumătate. Nici măcar pe sfert. Nici măcar pe  a o mia parte. Așa că nu mai poți să crezi nimic. Și nu mai poți să speri.

      Suferința nu aduce nimic bun. Un alt mit creștin uzitat. Suferința doar te face mai suspicios, mai crud, mai vulnerabil, mai nesigur pe propriile forțe. Suferința te transformă cu încetul din victimă în călău.

     Ar trebui să înființeze cineva un tribunal al delictelor afective, sentimentale. Să păgubești de încredere pe cineva, zic eu, e o crimă îngrozitoare. E tot un fel de moarte. Pe picioare.

Publicitate

Jurnalul de sâmbătă (8)

Fotografii, Jurnalul de sâmbătă

         Sâmbătă, 27 ianuarie 2018

       Încep ziua cu o constatare publicată de un amic: ”Se întâmplă să apară ceva din senin să-ţi… strice toată ziua, tot din senin.” Amicul a fost mai slobod la gură, dar eu sunt fată, cadru didactic pe deasupra, așa că o să fiu mai delicată. Îi dau replica ,,Se întâmplă să apară ceva din senin și să-ți strice toată viața. Se mai întâmplă, ce să-i faci!?”.

       Da, se întâmplă. Este în firea lucrurilor. Credincioșii se consolează rapid, au un răspuns la toate, bune sau rele: ,,Așa a vrut Dumnezeu, știe el ce e mai bine pentru tine, are el planul lui.” Dar dacă nu ești credincios, ce (te) faci?! Începi să te întrebi, obsedant, de ce ție? De ce trebuia să fii tu în acel procent de 20 %? Păi da, ai fost și vei rămâne un caz special. De ce?! De ce????? Când ai făcut pe dracu` în patru să eviți și să fie bine. Când nu cunoști un om mai precaut ca tine din punct de vedere medical?! De ce acum, când abia te mai liniștiseși și îți făcuseși ceva planuri pe termen îndelungat? De ce nenorocita asta de viață vrea să-ți dea chiar totul peste cap? Unde ai gresit? Cu ce? Poate tocmai pentru că ai vrut să deții controlul absolut asupra a tot ce ți se întâmplă și nu ai lăsat niciodată lucrurile să evolueze firesc. Nu te-ai lăsat trăită, ai vrut să decizi de fiecare dată, să faci ce vrei, nu ce-ți este ,,dat”. De ce ți-a fost frică, oricât te-ai zbătut, nu ai scăpat.

      Oricât ai încerca și oricât ai vrea, nu te poți consola. Asta trebuia să fie doar decizia ta. Nu era nevoie să vină viața să-ți dea o mână de ajutor, cu viclenie. Viața are un mod al naibii de perfid de a-ți îndeplini dorințele cele mai mari în așa fel încât să-ți demonstreze că, de fapt, nu a fost alegerea ta. Primești ce îți dorești, dar nu așa cum ai fi vrut să ți se întâmple. Nimic nu e gratis, nici măcar o așa-zisă pierdere. Da, o să fie cum vrei tu, dar pierzi altceva. Și nu te mai întreabă nimeni dacă accepți târgul ori ba.

      Singura explicație plauzibilă, singura care mai are sens în tot acest joc absurd, e că suferința interioară este cauza directă a deteriorării fizice. Boala fizică e, de fapt, o reacție de autodistrugere a corpului, la comanda psihicului obosit să tot accepte stresul, frustrarea, refuzurile, nedreptatea, singurătatea, tot ce nu îi plăcea. Frământarea interioară (complet de neînțeles și de necrezut pentru ochi străni) din ultimii doi ani și ceva ți-a dinamitat și carnea asta fragilă. Altfel nu poți să îți explici surpriza. Ai încercat de când te știi să trăiești așa cum ți-ar plăcea. Nu ai reușit, oricât te-ai zbătut. Pentru că de fiecare dată te-ai lovit de ceva. Din motive pe care de mult ai obosit să le mai tot cauți sau analiza. Poate ai avut așteptări mult prea mari în raport cu potențialul tău, cu puterea ta de a le realiza. Nu toți au puterea de a trece cu ușurință peste eșecuri repetate și de a o lua de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E ușor să dai sfaturi, dar e greu să fii în pielea celui împricinat. Pentru unii pierderile, afective sau de altă natură,  sunt fatale. Pentru cei care chiar  își fac niște planuri cu viața lor și nu așteaptă să fie dirijați de forțe supranaturale.

        Acum ai de luat o decizie relativ grea. Tu știi ce îți dorești, ai întors situația pe toate părțile și ai ales fără ezitare. Tot ce este mai important pentru tine este doar siguranța, sănătatea și viața ta. Viața TA.  Dar te întrebi: nu cumva vei eșua din nou tocmai din cauză că vrei să forțezi lucrurile ca totul să fie bine?! Nu cumva vei greși din nou pentru că vrei să fie o alegere personală ?! Nu cumva îți vei pune în pericol viața tocmai pentru că, în dorința de a ți-o salva, alegi ceea ce majoritatea nu ar accepta?! Nu cumva?!