Scrisoare

Mărturisiri

Te-am visat, Necunoscutule.

Mâinile noastre fără chip dansau un dans mut.

Era liniște în sângele nostru nevăzut.

Mâinile, singure, n-o auzeau. Se-mpleteau.

Degetele desenau arabescuri pe pielea-nsetată.

Liniile creșteau, se topeau, se-nălțau, într-o geometrie ondulată.

Cercuri, spirale, căușuri, niciun unghi ascuțit.

Apoi mâinile mele sau ale tale s-au poticnit.

Am deschis ochii. Lumina scârțâia, își scrijelea zorii cu sânge.

Mă durea.

Degetele-mi încremeniseră, aripă-nălțată spre tine.

Am strâns palma, să-nchid urma nemaitrăitului în mine.

Publicitate

Scrisoare

Mărturisiri

Ai îmbătrânit, Necunoscutule. Dar ai rămas la fel. Nu mă cunoști. Eu cred că te-am văzut de câteva ori. Sau poate doar mi s-a părut. Te știu atât de bine și totuși nu ne-am cunoscut. N-aș putea să-ți  recunosc chipul într-o fotografie. Nici numele, de mi-ai trimite o scrisoare într-o zi oarecare. Dar îți știu fiecare gând și mângâierile toate. Așa cred, cel puțin. Ai putea fi la fel de bine un personaj dintr-o carte. Te-am creionat cu grijă și migală. Îți țin portretul fără chip într-un vechi caiet prăfuit. Am vrut să-ți desenez ochii uneori, dar nu m-am putut hotărî. Atât de multe culori! Ți-aș fi schițat și-un zâmbet, dar nu mi-ar fi ieșit decât unul auster. Nu cred că te-ai fi mulțumit cu el. Recunosc, nu sunt o bună desenatoare. Mi-ar fi plăcut mai mult să fiu  pasăre cântătoare. Aș fi zburat și-aș fi tot zburat până te-aș fi aflat. Și-acolo, într-un ungher de poveste, cântecul meu ți-ar fi dat de veste. Despre mine, despre tine, despre noi. Și-am fi fost doi.