Rabih Alameddine – Femeia de hârtie

         Femeia de hârtie nu este o carte pentru optimiști. Le va amenința dispoziția de la primele pagini și, speriați, o vor abandona. Nici pentru romanticii incurabili. Nici pentru tradiționaliști. Este o carte despre singurătate, despre puterea de a fi altfel și despre a-ți asuma asta, despre a trăi dincolo de convenții sociale, chiar dincolo de ororile istoriei, deși la un zid distanță de ele. La fel de bine poate fi o carte despre prietenie sau o carte despre război, dar și o carte despre o existență anostă ce ascunde o viață interioară senzațională. Înainte de toate, Femeia de hârtie este însă o carte despre literatură, despre artă ca joc secund, despre scriitori și traducători, dar și despre pictori sau compozitori, despre cărți, despre muzică, despre arta scrisului sau a traducerii, despre personaje și poveștile lor. Despre tot atâtea vieți și călătorii mijlocite de artă, în toate formele ei.

 

          Aaliya, o septuagenară asocială ce locuiește la Beirut, își rememorează frânturi din viață, presărate cu numeroase referințe literare și nu doar literare. După o copilărie lipsită de afecțiune într-o familie numeroasă, i se aranjează o căsătorie la vârsta de șaisprezece ani cu un bărbat mediocru și impotent. Este obligată să își abandoneze studiile, dar își dedică viața cărților. Divorțează, lucrează toată viața într-o librărie și timp de cincizeci de ani traduce cărți pe care nu le publică, ci le strânge în lăzi nenumărate, depozitate cu grijă în apartament. Asta până într-o dimineață, când o banală inundație la etajul superior amenință să pună capăt vieții ei de până atunci.

 

        Finalul, o reiterare a potopului biblic, oferă o șansă la supraviețuire și celui ,,desperecheat sau dezabilitat”. Femeia de hârtie  este și o carte despre puterea de a o lua din nou de la capăt când urzeala lumii tale pare să se fi destrămat.

 

Publicitate

Gabriel Garcia Marquez – Dragostea în vremea holerei

         Am început lectura sub impresia ecranizării, care m-a impresionat. Cartea însă mi-a plăcut mai mult pentru stil și atmosferă decât pentru povestea în sine, oarecum atipică.

        Florentino Ariza,  un tânăr funcționar de 18 ani, se îndrăgostește la prima vedere de Fermina Daza, fiica adolescentă a unui negustor din oraș.  După un îndelungat schimb de scrisori, cei doi se logodesc în taină, dar lucrurile nu se așază așa cum și-ar fi dorit. Viața îi desparte, ținându-i totuși aproape unul de altul, peste decenii.

         Aș spune că Marquez creionează, de fapt, două povești romantice în antiteză, cu intenția vădită de a dejuca tiparele literaturii romantice clasice.  Florentino nu este junele prim al literaturii romantice, prințul cuceritor, nici iubirea lui, mai răvășitoare decât holera, dar ”tratată” cu perseverență, timp de cinci decenii, nu e tocmai iubirea cu care ne-a obișnuit literatura de gen și pe care părea să o anunțe începutul romanului.  Eu l-am perceput ca pe un Don Juan parodic, un desfrânat inocent, purificat însă de latura sa malefică și devenit simpatic cititorului pentru că face totul în numele iubirii: ,,un singuratic care cerșea iubire, cu o umilință de câine hăituit.” Asistăm mai degrabă la un periplu printre nenumăratele ipostaze ale iubirii și ale femeii (,,Inima are mai multe încăperi decât un bordel” ). O călătorie pentru descoperirea sinelui și a iubirii, totul sub semnul holerei, metaforă a erosului ca patimă transfiguratoare, simbol ce reapare în final. Călătoria finală pe apă, sub pavilion galben, fără o destinație precisă, nu este decât o ieșire din spațiu și timp, o încercare de a evada din moarte (,,nu moartea, cât viața e fără de margini”).

         Mi-au plăcut elementele de realism magic, dar și abundența de sugestii olfactive, sonore, cromatice. Universul lui Marquez este unul al parfumurilor florale ce însoțesc erotismul, dar și al mirosurilor pestilențiale ale morții. Scriitura te cucerește, atmosfera exotică te acaparează. N-aș spune că e una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste de la Romeo și Julieta încoace, cum am mai citit, (poate sunt subiectivă, dar eu nu m-am putut identifica, nu e tocmai genul meu de ,,iubire” ficțională). O recomand totuși pentru stil și atmosferă, inconfundabile și fascinante.