Florar

Cotidiene, Fotografii

          De mult nu mi-a mai fost dat să văd un sfârșit de mai atât de animat. După doi ani de arșiță, natura își strigă setea de viață. Câmpurile au înflorit curcubeie. Sălbăticia-și despletește cosițele în vânt. Tușe de verde, roșu, galben, violet, stropite cu alb. Macii și nemțișorul își dispută întâietatea cu mușețelul și muștarul sălbatic. Măceșii îmbrățișează șoseaua cu mlădițe roz. Socul își întinde spre cer talerele albe, de dantelă.  Ulițele satelor nu se lasă mai prejos. O revărsare de trandafiri urcători, crini sângerii, maci înzorzonați și bujori bucălați. Salcâmii și iasomia aruncă jerbe de parfum. Se înnoadă și se mlădiază de nu le mai poți descurca. Vrăbiile, rândunicile, graurii și sturzii fac vocalize. E un ciripit și un zumzet de nu-ți mai auzi gândurile. Simți doar. Parfumuri, sunete, culori … Viață!

Jurnal duminical (14)

Fotografii, Jurnalul de sâmbătă

     Jurnal în imagini, primăvăratic, cu tentă pascală. Acasă grădina a înflorit timid, cu întârziere, pământul e împietrit, tare bine i-ar prinde o ploicică. Dar să nu cobim și să stricăm ploile celor amatori de grătare la o așa zi mare.

      Pasca, singurul fel tradițional care mă interesează de Paște, e pe gustul meu și anul acesta.  Coaptă bine și aromată, doar e de la mama din covată.

SAM_7875

       În loc de iepuraș, îl avem pe…Bălănel. Nu cumva să-l prindă prin curte pe urecheat, că ți-l și ia la scărmănat. Nu se pune nimeni cu el, nici măcar Azorel.

SAM_7891

        În rest, același Paște auster. După gabarit. Doar cu sare, fără piper.

SAM_7893

Acum ar trebui să închei cu o urare, doar e mare sărbătoare. Cum vorbele mari nu prea îmi stau bine, o să spun doar atât: să petreceți așa cum vă convine!

Jurnalul de sâmbătă (10)

Jurnalul de sâmbătă, Mărturisiri

         Sâmbătă, 10 februarie 2018

       Zi de primăvară grăbită, înșelătoare. Același aer călduț, bolnăvicios de călduț, ca atunci. Aceleași amintiri și întrebări rătăcind nebune în căutarea unor răspunsuri plecate pe drumuri neștiute. De ce? Oare de ce?! De ce atunci? De ce acum? Poate că atunci pentru că acum. Sau poate că acum pentru că atunci, cine mai știe?!

         Așteptarea e cea mai ingrată stare. Așteptarea a ceva incert. Atât de incert încât orice plan de viitor se oprește acolo, la acea graniță, dintr-o superstiție incontrolabilă. Din teama că vei pierde totul numai dacă vei îndrăzni să vezi sau să visezi sau să calculezi mai departe de acel moment. Așa că viitorul, dintr-odată, nu mai există. Se oprește la mâine. Apoi la alt mâine și tot așa. O viață păcălită de azi pe mâine. Nu se știe câți mâine și nici nu vrei să știi. Nu acum. Există doar un trecut dilatat enorm și un prezent fad, fără alte trăiri decât grija. Grija pentru acel viitor pe care nu mai îndrăznești să-l mai concepi de teamă să nu-l avortezi prematur. Pentru prima dată realizezi că viața e scurtă și imprevizibilă și că-ți poate juca oricând feste. Da, da, chiar ție! Ție, care ai iubit-o atât de mult.

        ,,Being alone has a power that very few people can handle” (Steven Aitchison). Vei înțelege asta doar dacă ești singur. Și doar în momentele de restriște. În acele momente când te întrebi dacă tu ai ales singurătatea sau te-a ales ea pe tine. Când, deși se transformă într-un mare dezavantaj, ești convins că nici altfel nu se putea. Că ar fi fost mai rău decât așa. Că o companie nepotrivită te-ar fi măcinat constant pînă ți-ar fi distrus tot ce te face unic, ca om. Că n-ai fi avut parte de bucurie nici măcar în puținele secunde când ai gustat fericirea. Poate ai fi înnebunit, poate l-ai fi părăsit, poate te-ai fi obișnuit. Cert este că nu ai fi mai trăit. Nu, ar fi fost un preț prea mare. Aceeași concluzie și dacă extinzi conceptul de singurătate. Oare ai fi fost în stare să menții timp îndelungat niște relații formale, amicale, doar pentru a avea un ajutor în situații ca aceasta, excepționale?! Până acum ai făcut ce-ai făcut și te-ai descurcat. Cum se descurcă însă un om singur, imobilizat, într-un spital din România? Un om care nu are pe absolut nimeni apropiat de partea sa.  Un singuratic prin natura sa. Un om fără partener, nici copii, nici părinți în putere, nici vreun prieten, văr sau verișoară. Un om care s-a descurcat toată viața singur și știe să trăiască doar așa. Un om care nu știe și nu poate să primească pomană sau ,,ajutor” de la altcineva.  Cum se descurcă acel om care nu are pe nimeni să îi dea de mâncare cu lingurița, să dea o fugă la chioșcul de jos sau la farmacie, să îi bage bani în buzunar infirmierei care-i schimbă plosca sau să cheme asistenta când trebuie schimbată perfuzia? S-a gândit sistemul medical din România și la el, a luat în calcul și așa ceva?! Nu știi, dar poate vei afla. Cât de curând și chiar pe pielea ta.

           Deocamdată e februarie. 10. Același aer, același soare, aceiași ghiocei, aceeași mână, același ochi, același aparat de fotografiat. Același om, dar care s-a pierdut pe sine undeva. Primăvară sterilă. Întâiași dată când ghioceii îți trezesc doar amintiri și nimic altceva.

De Dragobete

Mărturisiri

 

        Primăvară. Grăbită și înșelătoare. Soare pe cer. Soare în inimi. Săruturi adolescentine la semafoare. O organizație de tineret împarte baloane. Roșii. Ca inimile noastre iubitoare. Să le amintești părinților tăi să se iubească mereu…eu…eu. Dragobetele e pe buzele tuturor. Pe stradă, pe Facebook, la teve(u).

       Mi-am cumpărat singură flori. Eu. Am obosit să-mi irosesc primăverile în așteptare. Așa că m-am cadorisit. Pentru că merit. Așa cum merită atâtea alte femei care împrimăvăresc singure în fiecare an, mințindu-se că sunt independente, că așa e mai bine pentru ele. Că știe Cel de Sus toate cele. Că Alesul lor încă nu s-a născut. Că așa a hotărât un nene nevăzut. Pentru că fac parte din acele aproximativ două procente suplimentare. Așadar bărbații, pentru ele, nu mai ies la numărătoare. Pentru că nu sunt suficient de…. Sau de…. Pentru că nu se pricep să…. . Sau să… . Pentru că au ceva în plus sau în minus față de perfectele standarde salvatoare.

     Astăzi mi-am cumpărat singură flori. Pentru că mă iubesc. Românește. Englezește. Ungurește. Rusește. Chinezește. Era să zic și franțuzește, dar mi-am amintit că nu sunt chiat atât de  iubitoare. Ce să-i faci?! Nu sunt suficient de pasională.  Pe vremuri asta nu făcea parte din programa analitică, la școală. De exemplu, pe noi nu ne-a învățat nimeni la grădiniță cum se joacă o  periniță.

       Astăzi mi-am cumpărat singură flori. Pentru că merit. Așa cum merită atâtea alte femei uitate. Pentru că nu sunt pe Terra, din păcate, suficienți masculi încât să ne iubească și pe noi, nesărutatele, pe toate.