Preafrumoasa Vasilisa

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

Publicitate

Ungherul cu amintiri

Fotografii, Mărturisiri

             SAM_1906 Astăzi sunt nostalgică. De vină să fie concediul care se apropie de final? Frunzele galbene ce m-au întâmpinat de dimineață la ieșirea din casă?  Poate revederea locului în care am crescut  și care mi-a legănat cei mai frumoși ani din viață ? Nu știu de ce, dar, dintr-o dată, m-am simțit năpădită de amintiri. S-au ridicat așa, în stol, trezite, cine știe cum, din ungherul în care le lăsasem ațipite. Devenise, poate, cam neîncăpător. Sau, poate, începuseră să sufere de singurătate. Amintiri zglobii, gureșe, năstrușnice, cu gust de marțipan, amintiri firave, timide, cu obraji îmbujorați și priviri sfioase, amintiri tăcute, cu zâmbetul frânt în sclipiri de lacrimă. Nu, nu le-am uitat. Deși mi s-a spus că nu aș avea o memorie de invidiat. Poate e mai bine așa. Poate uit doar ce trebuie uitat. Sau poate nu uit nimic, doar trec sub tăcere. Unele amintiri au nevoie de somn, li se închid ochii de epuizare.

               De ce Ungherul cu amintiri? Pentru că nu le-am lăsat niciodată să se piardă. Le-am așezat acolo, într-un colț de suflet, ca într-un album ce se așteaptă, uneori, răsfoit. Se trezesc din când în când și îmi vorbesc. De cele mai multe ori, își vorbesc. Li se alătură altele, se leagă prietenii, se nasc chiar conflicte trecătoare. Unele mă ceartă, ba chiar mă ignoră o vreme. Altele îmi dau sfaturi, împăciuitoare.  Sunt toate ale mele și nu le pot arunca așa cum arunci o haină care nu ți se mai potrivește cu trecerea anilor sau ca pe un ceas defect care nu mai măsoară timpul după legi omenești. Nu mă îndur de ele. Mă bucur, pe ascuns, că nimeni nu mi le poate lua.

             Mi-a fost întotdeauna teamă să scriu. Poate pentru că am avut așteptări prea mari de la mine. Compunerile au fost corvoada primilor ani de școală. Cuvintele nu mi-au alergat niciodată sprintene pe foaie, imaginația a refuzat să se mobilizeze la comandă. Astăzi mi-am luat inima în dinți și am hotărât să încerc imposibilul. Am răspuns provocării amintirilor și sper să nu le dezamăgesc.  Le voi dedica sfârșiturile de săptămână, cu toată râvna de care mă simt în stare :). Voi scrie așa cum aș vorbi unor prieteni dragi, așa cum îmi vorbesc mie însămi în momentele de singurătate. M-am gândit chiar să fie o rubrică interactivă, un loc în care să depănăm amintiri, fără constrângeri care țin de formă sau conținut, fără teama de a nu aduce vreo vătămare căilor întortocheate ale artei cuvântului. Mi-ar plăcea să călătorim, împreună, printre amintiri, fie că le îmbrăcăm în cuvinte, sunete sau imagini.  Nu știu, însă, cât de îmbietor sună această invitație. Țin să vă avertizez, dacă mai e nevoie, că nu m-a preocupat ocuparea vreunui loc fruntaș în topurile blogosferice, iar la ultima verificare am constatat că am doar PR1 :).

             Acestea fiind spuse, anunț, oficial, lansarea rubricii Ungherul cu amintiri  pentru următorul sfârșit de săptămână. Dacă nu vă cer prea mult, mi-ar fi de folos orice sugestie sinceră legată de acest demers. Dacă veți considera că o rubrică interactivă de acest gen nu are sorți de izbândă în condițiile menționate mai sus, vă rog să nu vă sfiiți să îmi spuneți. Va rămâne pe blogul meu, doar că o voi dedica amintirilor personale :). Până atunci, să revenim în prezent!  Să aveți un început de săptămână liniștit, care să vă lase doar amintiri plăcute 🙂 !