Jurnal duminical (16)

Mărturisiri

         Revin la jurnalul meu duminical după o pauză de mai bine de un an. M-am cam împrietenit cu tăcerea în ultima vreme. Scriu greu, cu efort, iar, când ceva care mi-a plăcut odinioară devine inconfortabil, nu mă pot căzni în continuare. Altfel spus, dacă nu e de plăcere, nu mai pot continua. Asta sunt eu.

         De câteva zile însă, o fi de la primăvară, sunt prinsă de o frenezie neobișnuită. Mie, care n-am avut niciodată spirit antreprenorial, mi-a venit ideea că aș putea scoate bani din piatră seacă. Bine, nu chiar din piatră, poate din lemn. Decorat.

         Relația mea cu banii a fost dintotdeauna destul de bună, în sensul că eu i-am strâns și ei s-au adunat și cam atât. Nu am vânat niciodată câștiguri în afara celor salariale. Cred că din comoditate. Timpul meu liber a fost mereu pe primul loc, apoi sunt obișnuită să trăiesc cu puțin, stilul meu de viață nu este unul costisitor. Așa se face că, atunci când am fost solicitată să fac meditații, am refuzat. Nu mi-ar fi plăcut nici să mă deplasez la domiciliul elevilor în timpul meu liber, nici să aduc școala în sanctuarul meu, adică acasă. Am refuzat și când am fost rugată să croșetez mărturii pentru nunta unei colege. Nu îmi place să lucrez la comandă, la termen sau după gusturile altcuiva. Am spus nu și când mi s-a propus să mă alătur unei echipe de fotografi de evenimente. Nu m-aș fi văzut petrecându-mi weekend-urile pe la paranghelii, cu fel de fel de oameni, nu m-aș fi regăsit, nu mi-ar fi plăcut, așa că nu. Și trăind așa, doar dintr-un salariu mediu spre mic de bugetar, cu stilul meu de viață, nu mi-a lipsit, financiar vorbind, ceva.

         Ei, cu toate acestea, acum parcă vreau altceva. Nu neapărat mai mulți bani. Nu câștiguri substanțiale. Poate o recunoaștere imediată a muncii. Un feedback direct. Să văd eu că munca mea este apreciată și prețuită, că pot câștiga ceva concret, material, în afara salariului fix și care face diferența prea puțin spre deloc între un fel de a munci și alt fel de a munci la stat. Să văd o creștere de la zi la zi, să nu mai am impresia că bat pasul pe loc și că de acum asta este viața mea. Așa că am început să mă gândesc tot mai serios ce mi-ar plăcea la nebunie să fac, dar ar putea și să îmi aducă un câștig financiar, oricât de mic, fără prea multă bătaie de cap, în ritmul meu, fără lucrări terminate la termen și fără program.

         Visurile mele de până acum, toate pornite și hrănite din pasiune, s-au cam făcut praf. Nu de stele. Poate nu am crezut eu suficient în ele. Poate nu am fost destul de perseverentă. Sau poate mi-am ales ținte peste puterile mele. Dar să ne întoarcem la lemnul decorat. De ce lemn și de ce decorat? Păi am stat eu și m-am gândit cam ce mi-ar plăcea, în acest moment, să fac.

       Aici se câștigă cel mai bine din agricultură. Toată lumea seamănă, plantează, își face solar. Produse bio, cosmetice bio, viață sănătoasă. Nu, mulțumesc, nu mă tentează, deși am terminat o facultate de profil. Nu am putere, nici rezistență pentru așa ceva. Mă gândesc cu îngrijorare ce se va alege de casa și grădina de la țară, când nici mama nu va mai locui acolo. Nu am fost în stare să găsesc, mai bine spus să suport vreun grădinar și nici bani să plătesc vreunul nu am.

        De croșetat, după ce am umplut un dulap,  m-am cam săturat. Nu l-am considerat niciodată o opțiune profitabilă. E cronofag, iar materia primă este destul de costisitoare.

          Fotografia îmi place în continuare, dar nu mă văd câștigând din asta. Nu mi-ar plăcea să fiu fotograf de studio sau de evenimente. Nici să investesc mai mult decât câștig eu lunar într-un aparat mai performant care să îmi ofere satisfacții strict personale nu concep, având în vedere că nu călătoresc deloc, iar buruienile și buburuzele din fața blocului și a casei le-am cam epuizat.

         Să pictez nu am nici talent, nici răbdare. Aș putea să vând poate ceva kitsch-uri colorate, dar nu mi-ar oferi nicio satisfacție. Ca să nu mai spun că materia primă e scumpă, iar pictatul nu e chiar treabă curată, pentru un apartament micuț la bloc.

          Să fac materiale didactice originale, spre vânzare, iarăși ar fi fost destul de complicat. Ar fi trebuit să fie în limba engleză ca să le pot vinde online, românii noștri n-ar investi în așa ceva, sunt obișnuiți să li se dea totul de-a gata, de pomană. Sunt destule persoane generoase în grupurile de profil care se ocupă cu așa ceva.

        Așa că primul gând a fost să mă apuc de bijuterii din rășină. Îmi plac foarte mult cele cu plante presate și mi-ar plăcea la nebunie să migălesc așa ceva. Cu fiecare bijuterie altă combinație, mereu ceva nou. Părea floare la ureche. Dar, după ce m-am informat, m-am cam dezumflat. Rășina este și ea destul de scumpă. E toxică și necesită echipament de protecție (mască, mănuși, ochelari). Plantele nu se presează ca atare, trebuie uscate cu substanțe speciale. Apoi amestecul de rășină trebuie bine proporționat, cântărit cu precizie. Bijuteriile trebuie lăcuite, uscate, șlefuite. Prea multă chimie și prea puțină artă, în final. Praf, mizerie, substanțe toxice, deci nu e ceva pentru mine.

        Bijuteriile din mărgele și pietre semiprețioase m-au tentat, dar după o simplă căutare m-am convins că e prea complicat. Investiția trebuie să fie destul de mare, ar fi trebuit să le vând la un preț colosal ca să am un profit, apoi m-a speriat numărul mare de accesorii și de unelte necesare.

        De câteva zile m-am oprit la tehnica decoupage, am încercat așa ceva cu ani în urmă, e o tehnică destul de versatilă. Materialele necesare sunt destul de accesibile, cred că se poate preta și la spațiul oferit de un apartament micuț.  Pe scurt, se decorează diverse obiecte din lemn sau alte materiale (rame foto, cutii de bijuterii, tablouri etc.) cu decupaje dintr-o hârtie specială sau șervețele. Ai nevoie de culori acrilice, un adeziv, pensule, servețele și obiectele pe care vrei să le decorezi. Am identificat câteva site-uri de unde aș putea cumpăra materia primă,  prețurile sunt destul de accesibile.

        Acum vă spun un secret. Eu vreau, de fapt, să îmi găsesc o nouă ocupație pe care să o fac din și cu pasiune, dar ce o să fac cu obiectele rezultate, că doar nu o să umplu casa de cutii de bijuterii goale? Dacă aș reuși să și vând câteva, nu m-aș supăra. Bine, nu vreau să mă gândesc deocamdată, în eventualitatea că totuși m-ar contacta cineva, cum le-aș expedia. Nu prea mă văd împachetând colete și deplasându-mă la poștă. A fost unul dintre motivele care m-au ținut mereu pe loc de câte ori am vrut să mă apuc să vând ceva. Deocamdată proiectul e în stadiul de vis. Dar voi vedea.

2

Publicitate

Despre uitare

Mărturisiri

Elefanții

        Am un mare defect: nu pot să uit și nu pot să iert. Fac liste. De nume. Liste negre. Persoane în care să nu mă încred niciodată. Oameni pe care nu îi mai consider oameni. Persoane pe care simplul fapt că existam și respiram le-a deranjat la un moment dat, așa că s-au gândit să se joace puțin cu mine. De-a leul și iepurașul care nu are curaj să riposteze. Am fost un copil , apoi un adolescent timid.  Mai târziu, un angajat timid. Sau poate doar cu bun-simț. Așa că am primit multe lovituri. Am primit nenumărate complimente, unele mai expresive decât altele, le-am strâns pe toate, am mers mai departe și am zâmbit. Am fost umilită în nenumărate rânduri tocmai pentru că discreția mea și distanța pe care o păstram față de ceilalți au fost interpretate ca trufie. Mi-au aruncat în față tot felul de provocări, mi-au înscenat farse de prost-gust, demne de scenariul unor telenovele. M-am ridicat și am mers înainte, dar nu am uitat.  Încerc să găsesc un motiv întemeiat, măcar pentru o parte dintre acestea. Poate am făcut rău la rândul meu. Poate a fost ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Nu îmi amintesc mai nimic în acest sens. Singura vină pe care mi-o găsesc e că am încercat să duc o viață simplă, diferită de a celor mulți. Asta a deranjat. A deranjat și îndărătnicia mea, refuzul de a îndeplini sarcini care mie, ca persoană, nu mi-ar fi adus niciun beneficiu (cel puțin, nu unul dorit), dar ar fi adus altora. Am refuzat să particip la olimpiadele școlare (niciodată nu m-au tentat competițiile, iar cele obligatorii nu au făcut decât să îmi ruineze sănătatea), așa că am suportat consecințele (note mai mici, tachinări permanente). Profesori care își uitaseră menirea și care bălăceau în noroi numele de dascăl. Am refuzat să îmi sacrific timpul liber (LIBER) pentru sarcini SUPLIMENTARE de serviciu, așa că mi s-a cerut socoteală în fața întregului colectiv . Timpul meu personal și felul în care înțelegeam să mi-l petrec deveniseră subiect de dezbatere publică (Cine știe ce ocupații  condamnabile aveam eu în timpul liber, de nu aveam gânduri de avansare profesională? De ce nu răspundeam la telefon la ceas de seară? Păi cum de ce? Nu îmi plăcea să fiu deranjată când mă plimbam sau când dormeam. Voiam să uit complet de serviciu în spațiul meu personal, acasă. Da, mai sunt și astfel de oameni pentru care nu serviciul este unica pasiune în viață. Mai mult, îmi petreceam timpul LIBER în universuri virtuale, printre cavaleri si dragoni. Eram o luptătoare de neînvins, în numele onoarei și al dreptății, pe care nu prea le găseam în lumea reală. Printre picături, mai citeam câte o carte, mai coboram printre pământeni, mă mai plimbam printre flori și mai făceam câte o fotografie, mai scriam câte o poezie. Știu că v-am dezamăgit, dar asta fost tot și nimic mai mult). Am refuzat să fiu un instrument în mâna altora, o furnică lucrătoare, robotind pentru prosperitatea mușuroiului. Am refuzat să fac mai mult decât ce consideram eu că intră în datoria mea. Am fost egoistă. Nebună. Mi-am pus viața personală, liniștea sufletească si sănătatea mai presus de orice și asta a deranjat. Deranjează încă. În ciuda loviturilor, am mers pe drumul meu și tot așa voi merge. Mi-am văzut de ale mele, dar nu am uitat. Nu caut răzbunare, sunt plămădită din alt aluat. Nici nu plătesc cu aceeași monedă. Mi-aș falimenta demnitatea de om. Dar nici nu voi săruta vreodată mâinile care m-au lovit și care acum ar vrea să mă mângâie, cu ipocrizie. Nu pot să întorc și celălalt obraz. Nu îmi place să fiu lovită și nu fac parte din categoria victimelor care își venerează călăii. Lista mea de persoane nedemne de încredere nu permite corecturi. Poate elefanții  nu știu (sau nu vor) să dea din trompă întotdeauna,  la comandă, în arena circului, dar nu uită niciodată 🙂 .