”Noi”, roman distopic scris de Evgheni Zamiatin în 1920 și cenzurat în Rusia imediat după publicare, aduce în atenția cititorului o tematică de o surprinzătoare actualitate: problema libertății și a căutării fericirii sub un regim totalitar, tehnologizarea și industrializarea care conduc la depersonalizare și dezumanizare.
Textul este construit sub forma unui jurnal, adevărat avertisment din viitor, naratorul declarând că și-a făcut o datorie din ,,a scrie fără a ascunde nimic”. Persoana întâi așadar și o autenticitate clamată a scriiturii. D-503 ne scrie nouă, oameni ai trecutului sau poate locuitori ai altor planete. El este Constructorul Integralului, vehicul spațial menit să convertească civilizațiile extraterestre la fericirea pe care Statul Unic pretinde că a descoperit-o.
Personajul colectiv (,,noi”) îl reprezintă locuitorii Statului Unic, o lume a fericirii perfecte câștigată prin abolirea libertății, un univers armonios, organizat exclusiv pe baze raționale. Statul Unic se compune din Binefăcător, din Păzitorii săi, însărcinați să supravegheze și să controleze totul, și din locuitori identificați prin numere. Toată existența se organizează după Tablele Orare: milioane de numere execută aceleași gesturi simultan, într-o coregrafie absurdă, ca ,,un trup unic cu milioane de mâini”. În marea sa generozitate, Statul Unic acordă, până la găsirea unei alte soluții pentru umplerea acelui interval orar, Orele Personale, de două ori pe zi, de la șaisprezece la șaptesprezece și de la douăzeci și unu la douăzeci și două, ore în care fiecare este liber să facă ce vrea. Bineînțeles, cei care încalcă regulile sunt executați în cadrul unei ceremonii, Ziua Dreptății, când Mașina Binefăcătorului îl transformă pe infractor într-o masă lichidă. Acest tărâm al ”fericirii matematic-infailibile” este înconjurat și izolat de o barieră de sticlă, Zidul Verde, graniță între Haos și Ordine, în spatele căruia se găsesc Mefi, oameni liberi ce plănuiesc să răstoarne regimul instaurat după război. Între cele două tărâmuri, o poartă: Casa Antică, păzită de o bătrânică atemporală pe post de Cerber.
D-503 este un număr devotat trup și suflet Statului Unic, dar întâlnirea cu I-330, o femeie misterioasă ce îi acordă tot mai multă atenție, îi va bulversa viața. Atras și respins totodată de personalitatea fascinantă a femeii și de senzualitatea sa, D-503 se lasă antrenat în plăceri interzise. Nașterea sufletului sau, mai bine spus, redescoperirea acestuia este percepută ca o boală incurabilă. Conflictul interior, înfruntarea celor două euri, cel vechi, rațional, fără pată, și cel nou, ,,oglindă care nu reflectă, ci absoarbe”, este redată stilistic prin intruziunea pasajelor lirice, aparent incoerente, decompuse, în registrul sobru, riguros, tehnic-matematic de până atunci. Lupta este susținută și cromatic, albastrului pur și fără pată al Statului Unic opunându-i-se galbenul sau verdele (simboluri ale fertilității, ale renașterii, dar și ale arderii interioare).
Dualitatea ce însoțește întreg universul romanesc marchează și conceptele de fericire sau libertate. Dacă pentru cetățenii disciplinați și interșanjabili ai Statului Unic libertatea este ,, o stare primitivă neorganizată”, iar fericirea este ,,nonlibertatea ideală”, ceilalți trăiesc dincolo de Zid într-o lume de culoare și sunet, de parfum și mișcare spontană: ,,pân-la piept în iarbă, cu cozile-n vânt, trecea în galop o herghelie de cai maronii, iar pe spinările cailor – ăia, murgi, albi, negri ca pana corbului…”. Contrastul este surprins elocvent de I-330:
,,Cu voi e mai rău, voi v-ați acoperit de cifre, cifrele mișună pe voi ca păduchii. Trebuie să se smulgă de pe voi totul și goi să fiți izgoniți în păduri. Să învețe fiecare să tremure de frică, de bucurie, de furie turbată, de frig, să se roage la foc.”
Boala ce a pus stăpânire pe protagonist atinge treptat și alte numere. Haosul amenință Ordinea, dar Statul Unic găsește soluția finală: Marea Operație de extirpare a imaginației, la care vor fi supuse toate numerele. Finalul rămâne totuși deschis, războiul nu s-a terminat.
”Ultima revoluție nu există, revoluțiile sunt nesfârșite.”
Aluzia politică și socială este evidentă, ca în oricare utopie, de altfel. Romanul zamiatian avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă statul totalitar, în speță cel comunist, cu instituțiile sale, atrăgând totodată atenția și asupra tendințelor de înstrăinare ale omului modern. Indivizii sunt supuși unei adevărate politici de spălare a creierului, nimeni nu are dorințe personale, nevoile sunt reduse la minimum, lipsesc invidia și egoismul, toți se consideră egali, societatea în care trăiesc le apare perfectă.
Romanul are și o evidentă latură metatextuală, fiind un discurs despre literatură și despre discursul utopic:
,,Și asemenea copiilor – veți înghiți fără să țipați tot conținutul amar pe care o să vi-l dau numai dacă-l voi acoperi meticulos cu un sirop gros de aventuri…”.
La intersecția dintre filosofie, teorie politică și literatură, romanul zamiatian este un text cu funcții multiple, lumea imaginată conținând semne de întrebare în legătură cu destinul condiției umane și al literaturii totodată.
De-ale Irinei 