Jocul

Mărturisiri

Îți plac provocările, Jucătorule. Ești dependent. Alte piese, același joc, prezent absent. Miza-aceeași: fericirea mult așteptată. Semnul acela ciudat, ce ți-a ars carnea demult, odată. Știai să râzi pe-atunci, ce amintire!  Ai acceptat provocarea. Ai semnat. Cu slove de-amăgire.

Începe simplu și frumos. Ca o pictură impresionistă, cu soare cerc, întors pe dos.  Privești întregul. E perfect. Piesele se îmbrățișează, fără niciun defect. Apoi le-amesteci și le pipăi. Una câte una. Un ochi, o pană, un zmeu, un fir de iarbă, luna. Începi de sus. Așa îți place ție. Orice adăpost are-un acoperiș, apoi o temelie. Știi tot, întregul nu te minte niciodată. Dar jocul te surprinde, altfel de fiecare dată. Când soarele-i prea galben, când norul e prea nor, când nu-i destulă viață într-un fulg plutitor. Când apa e prea verde, când cerul e prea șui, când aerul, prea rece, nu e la locul lui.

De câteva ori ai crezut că o să câștigi. Bucățile se potriveau perfect. Lumini, culori, linii, arome, nici urmă de-un defect…Ai râs. Zgomotul te-a speriat. Ai luat soarele și i-ai făcut vânt, cu dibăcie, sub pat. Altă dată ai aruncat luna pe fereastră. Făcea prea puțină lumină în nocturna voastră. De-asta îți place ție jocul. Nu se termină niciodată. Miza e mare, extraordinară, umflată, gogonată.

Ai încercat să mă-nveți, dar n-ai putut. Trișam de fiecare dată. Mâinile mele fără minte rotunjeau colțuri, decupau stele, lipeau nori de vată. Pictau sori albaștri peste perdele de ceață, desenau aripi, pansau inimi, cu ac și ață. Trebuie să mai cresc, mi-ai spus. E prea greu pentru mine. Jocul e pentru oameni maturi, nu pentru țânci cu lacrimi în vine. Și e un joc frumos, să nu regreți niciodată. Miza e foarte mare, colosală, umflată, gogonată.

Publicitate

Orbire

Mărturisiri

Era frig.Se-nnoptase.
Cânt-descânt murmurat
de-un copil fără vină,
într-un basm refuzat.
Am întors clepsidra,
timpul l-am răsturnat,
am fugit din poveste,
visul l-am alungat.
Clipele-au început să gonească,
viclene,
pe un drum în răspăr,
fără urme ori semne.
Am băut, cu nesaț,
apă moartă și fiere,
am scuipat, cu obidă,
peste lapte și miere.
Am ieșit din lumină,
cântul l-am sugrumat,
ochiul mi s-a închis,
pasul a tremurat.
Nu-mi mai era sete,
ca-n jocul uitat.
Alergam spre niciunde
Și-atunci m-ai strigat.
Am deschis ochii,
ceas nesperat,
am privit cu sfială
spre-acel drum neumblat.
Dar clipele nu-s,
firul s-a încurcat,
cântecul s-a pierdut,
basmul e întinat…
Doar copilul mai plânge,
Bocet lung, murmurat…

De ce am băut?
De te-aș fi așteptat…