Îți vâjâie capul. Ai pierdut măsura secundelor și a trăirilor. Ai senzația că așa a fost mereu, un plâns fără oprire, întrerupt doar de ticăitul neobosit al unui ceas invizibil. Pereții te strâng, aerul nu-ți mai ajunge. Aluneci din pat și te târăști spre fereastra deschisă. Râsete stridente aruncate în noapte, un câine luând mirosul unor pași rătăciți. O lumină bolnavă îți trimite o rază, în bătaie de joc. Ochii te ustură îngrozitor, obosiți să caute în întuneric. Închizi pleoapele și aștepți. Nici tu nu știi ce.
Nu ai crezut niciodată că va fi așa. Boala asta ciudată ți-a tot dat târcoale de cum ai lăsat în urmă fereastra cu gutui a copilăriei. Ai fugit mereu. Nu, nu se poate. Nu e pentru tine. Tu nu ești făcută pentru așa ceva. Apoi ai început să ți-o dorești. Îți intrase cu mârșăvie în sânge. Otrava dulce a iluziilor atâtor chipuri rătăcind printre file. A fost secretul tău cel mai mare. Aproape că nici ție nu îți era ușor să îi vorbești. O făceai doar în serile când nimeni nu putea să-ți vadă sclipirea ascunsă sub pleoapele fremătânde. A venit cu lacrimi. Multe. Și cu dor. El nu știa și nu avea să afle niciodată. Ar fi fost în zadar. Va trece, cum trec toate. În timp. Și a trecut.
A doua oară te-a învăluit când te credeai mai puternică. Cu și mai multă îndrăzneală. De data aceasta ai primit-o ca pe o prietenă veche, căreia îi place să te tachineze din când în când. Ați crezut că amândouă veți birui. Ai adunat atâta speranță încât ai fi putut să o împletești și să urci pe ea până la cer și înapoi. Cerul nu ți-a grăit atunci, nici părintește, nici amenințător. Ți-a trimis vorbă cu glas omenesc că așa e voia lui, acolo știu toți ce e mai bine pentru tine, deci trebuie să te supui. Tu știai că nu asta vrei. Tu îl voiai pe el. Ți-ai fi vândut și sufletul ca să fie al tău. Măcar de-ar fi știut de toată frâmântarea ta. Dar semnul trebuia să vină nu de la tine, de la el. Așa știai tu din bătrâni. Așa că ai semnat pactul cu cel rău. Un pact fără hârtie și cerneală. Un pact mincinos. Se pare că erai prea neînsemnată pentru mai marii universului. Sau poate doar strigai în van, când singura care putea să te audă erai chiar tu. Ai realizat asta când el era departe și de negăsit. Ai plâns. Ani. Apoi a trecut.
O vreme părea că a uitat de tine. Se împrietenise cu alții, pesemne, care o așteptaseră răbdători. Îi binecuvânta să crească și să se înmulțească, sub ochii ei mulțumiți. Nu îi duceai dorul, ba chiar sperai să nu îți mai dea de urmă vreodată. Te aruncaseși în lume, strângând în pumn cheile propriului destin. Nimeni nu îți va dărui nimic. Nu vei mai aștepta. Dacă nu a fost cum ai vrut tu, nu va fi nici cum ar vrea ei. Vei merge în răspăr. Le vei face în ciudă tuturor. Le vei arăta tu că se poate. De data asta, da. Totul depinde de tine și doar de tine. Și atunci a apărut El.
Ai crezut că e doar o capcană. Așa că ți-a fost teamă. Din nou. Dar nu, nu se putea să fie tot așa. Era altfel. De data asta, era altceva. Acum puteai să-i vorbești, puteai să-i simți răsuflarea pe umăr sub teii parfumați ai înserării, puteai să-i strângi brațul care n-ar fi lăsat pe nimeni să-ți facă vreun rău. Ai primit boala în căușul palmelor tremurânde și ți-ai întins-o pe tot trupul, ca pe-un leac mult căutat. Și ai fost fericită. Cum nu credeai că ai putea să fii vreodată. Uitaseși gustul lacrimilor, toți îți spuneau că ești altcum, așa cum nu te văzuseră niciodată. Ai fi strigat de fericire până la cerul mut. Ți-ai fi aruncat râsetul până la stele, în roiuri de lumini. Și o făceai, dar hohotul se prăvălea în mii de cioburi. Zadarnic îți acopereai fața, pe buze simțeai gustul sărat al lacrimilor de demult. Ție nu îți hărăzise nimeni așa ceva. Iubirea ta nu îl făcea fericit. Se simțea ca într-o cușcă fără ieșire. Iar el nu își dorea să simtă strânsoarea rece a lanțului pe piele. Doar îți spusese de la început. A vrut o prietenie și atât. Iar tu îi erai o foarte bună prietenă, ar fi trebuit să îți fie de ajuns. Doar cu nimeni nu își mai găsea cuvintele atât de bine, nimeni nu îl înțelegea așa cum doar tu puteai. Iubire, însă, nu. Cereai prea mult, iar el nu mai știa să îți răspundă în același grai. Cunoscuse boala demult și, printr-un act inexplicabil de voință, devenise imun. A încercat să-ți vândă leacul, dar la tine n-a funcționat. Era prea târziu, boala se instalase bine, nu-ți mai puteai deosebi mădularele de ale ei. Ai crezut că apropierea ta îl va molipsi, pe nesimțite. Asta nu s-a întâmplat, deși au trecut toamne cu iz de iarbă putredă și primăveri cu verde în priviri. Era complet liber. Pe deplin vindecat. Dovadă că pleca și se întorcea odată cu stolurile negre din zare, mereu cu acea lumină azurie în priviri. Iar tu îl așteptai mereu. Îi căutai atingerea în fiecare mână care încerca să îți aline lacrimile și îi ascundeai numele, cu sfială, în orice alt nume rostit cu jumătate de glas. Apoi îți întorceai chipul și plângeai.
Ochii te ustură îngrozitor. Nici nu mai știi de când ești aici, lângă fereastră, cu pleoapele mângâiate doar de atingerea temătoare a nopții. Plângi. Și iubești. Cât pentru doi. Și nu mai vrei asta. Nu, niciodată. Să scapi, să îți scoată cineva veninul ăsta din sânge, să îți aduci aminte cine ești. Să îți injecteze cineva un antidot.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
De-ale Irinei 