Scrisoare

Mărturisiri

Te-am visat, Necunoscutule.

Mâinile noastre fără chip dansau un dans mut.

Era liniște în sângele nostru nevăzut.

Mâinile, singure, n-o auzeau. Se-mpleteau.

Degetele desenau arabescuri pe pielea-nsetată.

Liniile creșteau, se topeau, se-nălțau, într-o geometrie ondulată.

Cercuri, spirale, căușuri, niciun unghi ascuțit.

Apoi mâinile mele sau ale tale s-au poticnit.

Am deschis ochii. Lumina scârțâia, își scrijelea zorii cu sânge.

Mă durea.

Degetele-mi încremeniseră, aripă-nălțată spre tine.

Am strâns palma, să-nchid urma nemaitrăitului în mine.

Publicitate

Lecție de imaginație

Mărturisiri

         Ghid pentru cei care vor și nu pot. Din motive bine întemeiate. Despre care nu trebuie să dea socoteală nimănui, nu cumva să le strice optimiștilor fericiți buna dispoziție peste noapte. Nu cumva să-i încarce cu energii negative, pe ei, dragii de pozitivi și pozitive.

          Bun! Să-i lăsăm pe moraliști și să ne întoarcem la oile noastre. Acelea din zilele cele mai proaste. Zilele acelea când ai vrea să fii acolo, nu aici. Când nu te mai ascultă deloc afurisiții de pitici. Când ai vrea să îmbrățișezi pe un vârf de munte sau pe un țărm de mare pe știi tu cine. Până la urmă nici nu mai contează. Pe oricine. Zilele acelea când simți că explodezi dacă nu evadezi. Știți voi, neputincioșii, mai bine.

        Se ia o bucată dintr-o zi proastă. De preferat seara, înainte de culcare, ca să-ți poți prelungi în somn mult căutata evadare. Apoi închizi ochii binișor, te relaxezi (mă rog, dacă se poate), dai ,,căutare” în căpșor. Prima imagine ar trebui să fie grăitoare (asta de nu cumva îți amintești ultima gafă-ngrozitoare). Bun! Focalizezi toate simțurile pe imaginea dorită. Nici tu nu mai știi a câta oară retrăită. Asta poate să fie un chip, un munte, un castel, o floare, un sunet, un parfum, o senzație. Orice poate fi recreat (de ce nu, construit!?) în imaginație. Să spunem că eu îmi amintesc o pădure, focalizez pe un lac, apoi pe niște flori albastre, totul în triluri de păsări măiastre. Dacă ești suficient de concentrat, simți aerul de-atunci în nări. Ai evadat. Pentru o clipă, un ceas, o bucată de noapte. Așa, simplu de tot, întins pe spate. Nu e chiar tot ce ți-ai dorit, dar e mai mult decât nimic.

         Totul e să ai imaginație. Și răbdare. Și să tot exersezi așa până la ziua salvatoare.

Zile

Mărturisiri

         Sunt zile când ai vrea să te dematerializezi și să te strecori, celulă cu celulă, acolo unde îți este dorul. Pe neauzite și pe nevăzute, să auzi și să vezi. Și să simți. Să simți totul ca atunci. Atât. Când tot ce ți-a mai rămas sunt niște obiecte fără viață și un nume într-o agendă telefonică. Atât. Îl privești cu regularitate. Numele. De parcă ți-ar fi frică să nu îl uiți. Și te gândești. Oare…? Sau unde? Sau de ce? Fiecare secundă greșită pe cronometrul prezenței virtuale îți dă fiori. Încă, după ani de absență și de lecții nereușite de uitare. Ai avea multe de spus, de strigat, dar nu mai vrei să deranjezi. Ți-ai dat seama că voința și îndârjirea, chiar și iubirea, nu sunt bune de nimic când de cealaltă parte e doar nu. Un nu pe care încă nu-l poți accepta, oricât ai vrea. Pentru că în inima ta a fost și e doar da.

         Sunt zile în care îți recompui fericirea trecută ca într-un joc de puzzle incomplet. Piesă cu piesă, clipă după clipă. Uite un soare, uite un munte, uite o piatră, uite un nor! Toate colorate de același dor. Un dor verde, ce aduce  a floare de salcâm și sună a clopoței. Lipsește doar un dor. Celălalt dor, călător.

         Sunt zile când încă încerci să mai găsești cheia eșecului, a jocului absurd. De ce a trebuit să se întâmple așa? Se spune că din orice experiență trebuie să înveți ceva. Dar tot ce găsești e aceeași sentință pe dos. Unii oameni sunt de neînlocuit.  Da, unii oameni sunt de neînlocuit, oricât ai încerca să le găsești copii ieftine. Nechezol în loc de cafea.

 

Desincronizare

Mărturisiri

Când ne-am întâlnit, sufletele noastre, flămândele,  s-au prins de mână.

Și-au alunecat așa, împreunate, zi după zi, săptămână după săptămână.

Ca un ceas perfect, bine reglat. Ca un tren neîntârziat. Ca un dans îndelung repetat.

Într-o zi oarecare, unul (poate al tău, poate al meu, nici nu mai contează)

S-a împiedicat.

Roțile au scrâșnit. Vioara a tăcut. Ora a-ntârziat.

A fost un lucru normal, comun aș putea zice, nimic extraordinar.

Un accident banal, previzibil, ca multe altele în calendar.

E o lege a firii. Orice început se sfârșește. Nimic nu durează.

Dar nu asta e important. Trebuie să trăim, bine sau rău, să câștigăm experiență.

A decretat sufletul (poate al meu, poate al tău, nici nu mai contează).

Numai bine! Iubire, fericire și tot ce-ți e pe plac!

Să-nceapă muzica! Punct și de la capăt. Tic-tac, tic-tac.

 

Viața merge-nainte. În marș colorat. Ca la paradă.

Sufletele noastre, flămândele, își amușină urmele la colțuri de stradă.

Atât

Mărturisiri

          E primăvară. Azi i-am simțit mirosul în aer. Prima de care mă tem. Prima care nu îmi aduce bucurie în gând și pe chip. Numai amintiri și dor și întrebări fără răspuns, atât. Un început care își ratează primii pași de teama sfârșitului pe care îl hrănește din sine. Oboseală. Blazare. Resemnare. Maturitate prematură. Sete de pentru totdeauna. Atât. Acel punct când îți vezi toate miturile demolate. Când te simți victima unei farse absurde, fără sfârșit.  Când la tot pasul dai peste semne că nu ești pe drumul cel bun. Că ai rămas în urmă. Ești anacronică, nu te potrivești vremurilor. Vremuri sub semnul instabilității și al trăirilor explozive. Focuri de paie și atât. Tu nu te poți încălzi la un foc de paie. Astea îți ard doar genele, îți pârlesc pletele și cam atât. În urmă-doar miros de carne arsă. Mizerie. Întrebări. Și cam atât.

Medicament

Mărturisiri

        Fericirea de-atunci am strâns-o în sticluțe mici. Înghit în fiecare seară câte-o unghie, înainte de culcare. Închid ochii și se face primăvară. Cerul e azur brodat cu alb înmiresmat. Norii își bronzează nepăsarea în fuioare. Miroase-a viață neîncepută, a iarbă și a soare. Clipa își împiedică zborul grăbit în urzeala păianjenului ațipit. Nucul își înmoaie frunzele domol în lumina colorată a poveste nemuritoare. Nopțile sunt calde, suntem doi, tu și eu, iubirea nu-i visare.

       Efectul ține câteva ore bune, poate cinci, șase, uneori zece, n-aș putea spune. Zorii-aduc durerea înapoi de fiecare dată. Uneori mai crâncenă, alteori doar încrâncenată. Mă ridic obosită și plec. Rătăcesc printre lucruri și oameni, râd, plâng, aștept. Pândesc întunericul cu-nfrigurare. Numai atunci are efect fiola mea de fericire salvatoare.

Gânduri frânte

Mărturisiri

       Zile la fel. Insipide. Fără rost, fără culoare, fără suflu. Alergare. Nici tu nu știi spre ce, de unde. Întrebări. Mereu aceleași, fără de răspuns. De ce nu-nveți odată jocul? Ce joc e ăsta, în care numai pierzi? De ce mai joci? Care e miza? Unde-ai greșit de ți s-a spulberat tot visul ce-ți fusese dat? De ce ți s-a mai dat? De ce-ai crezut? De ce a fost așa să fie?

        Doar oboseală. Și imunitate. Da, blestemata aia de imunitate de temut. În care nu credeai, dar ți-o doreai. La alte fețe, zâmbete, la alte flori, la alte vorbe. Goale. Și lipsă de idei. Și de trăiri. Doar dor. Durere crâncenă. Și amintiri ce nu mai tac odată. De ce? De ce? Simți că-ți pocnește capul. Să uiți. Atât mai vrei. Să nu fi fost vreodată. Să nu mai vină altă primăvară condamnată. Ba nu. Să fii din nou atunci, acolo. Măcar o clipă. Măcar în vis. Să mai trăiești o dată. Să-ntorci în urmă roata asta blestemată. Și s-o proptești de clipa câștigată , să nu mai plece niciodată.

Dor

Mărturisiri

Mă sperie firul de iarbă crescut departe de tine,
Zvonul de primăvară găsindu-mă pe mine cu mine.

Mă doare gura furată de zâmbet, pleoapa ciupită de sare,
Dorul de viață hrănit din căldura brațelor tale.

Mi-s gândurile păsări atinse de dor, ce-au uitat drumul spre casă.
Carnea-mi bolnavă din sine prin sine se zbate să iasă.

Căile toate-s ascunse sub spuza urmelor tale,
Iele zălude acoperă urmele, cu tălpile goale.

Mi-e dor de noi, legănând visuri domol, sub boltă de floare.
Mi-e dor și mă doare.

 

Poveste de verde

Mărturisiri

Mi s-a cuibărit sub pleoape Poveste de verde

Un zâmbet rebel.

Îmi trezește diminețile

Cu alinturi de ghiocel.

Se-nalță-n lumină,

Soarbe picuri de dor,

Miez de mugure dalb,

Zămislit într-un vis călător.

Descântec mi-e basmul

Ce se-ngână, candid, la ureche.

Poveste de verde,

Izvodită din dor de pereche.

 

Sursa imaginii

Radiografia unei iubiri

Mărturisiri

Radiografie

Îți vâjâie capul. Ai pierdut măsura secundelor și a trăirilor. Ai senzația că așa a fost mereu, un plâns fără oprire, întrerupt doar de ticăitul neobosit al unui ceas invizibil. Pereții te strâng, aerul nu-ți mai ajunge. Aluneci din pat și te târăști spre fereastra deschisă. Râsete stridente aruncate în noapte, un câine luând mirosul unor pași rătăciți. O lumină bolnavă îți trimite o rază, în bătaie de joc. Ochii te ustură îngrozitor, obosiți să caute în întuneric. Închizi pleoapele și aștepți. Nici tu nu știi ce.

Nu ai crezut niciodată că va fi așa. Boala asta ciudată ți-a tot dat târcoale de cum ai lăsat în urmă fereastra cu gutui a copilăriei.  Ai fugit mereu. Nu, nu se poate. Nu e pentru tine. Tu nu ești făcută pentru așa ceva. Apoi ai început să ți-o dorești. Îți intrase cu mârșăvie în sânge. Otrava dulce a iluziilor atâtor chipuri rătăcind printre file. A fost secretul tău cel mai mare. Aproape că nici ție nu îți era ușor să îi vorbești. O făceai doar în serile când nimeni nu putea să-ți vadă sclipirea ascunsă sub pleoapele fremătânde. A venit cu lacrimi. Multe. Și cu dor. El nu știa și nu avea să afle niciodată. Ar fi fost în zadar. Va trece, cum trec toate. În timp. Și a trecut.

A doua oară te-a învăluit când te credeai mai puternică. Cu și mai multă îndrăzneală. De data aceasta ai primit-o ca pe o prietenă veche, căreia îi place să te tachineze din când în când. Ați crezut că amândouă veți birui. Ai adunat atâta speranță încât ai fi putut să o împletești și să urci pe ea până la cer și înapoi. Cerul nu ți-a grăit atunci, nici părintește, nici amenințător. Ți-a trimis vorbă cu glas omenesc că așa e voia lui, acolo știu toți ce e  mai bine pentru tine, deci trebuie să te supui. Tu știai că nu asta vrei. Tu îl voiai pe el.  Ți-ai fi vândut și sufletul ca să fie al tău. Măcar de-ar fi știut de toată frâmântarea ta. Dar semnul trebuia să vină nu de la tine, de la el. Așa știai tu din bătrâni. Așa că ai semnat pactul cu cel rău. Un pact fără hârtie și cerneală. Un pact mincinos. Se pare că erai prea neînsemnată pentru mai marii universului. Sau poate doar strigai în van, când singura care putea să te audă erai chiar tu. Ai realizat asta când el era departe și de negăsit. Ai plâns. Ani. Apoi a trecut.

O vreme părea că a uitat de tine. Se împrietenise cu alții, pesemne, care o așteptaseră răbdători. Îi binecuvânta să crească și să se înmulțească, sub ochii ei mulțumiți. Nu îi duceai dorul, ba chiar sperai să nu îți mai dea de urmă vreodată. Te aruncaseși în  lume, strângând în pumn cheile propriului destin. Nimeni nu îți va dărui nimic. Nu vei mai aștepta. Dacă nu a fost cum ai vrut tu, nu va fi nici cum ar vrea ei. Vei merge în răspăr. Le vei face în ciudă tuturor. Le vei arăta tu că se poate. De data asta, da. Totul depinde de tine și doar de tine. Și atunci a apărut El.

Ai crezut că e doar o capcană. Așa că ți-a fost teamă. Din nou. Dar nu, nu se putea să fie tot așa. Era altfel. De data asta, era altceva. Acum puteai să-i vorbești, puteai să-i simți răsuflarea pe umăr sub teii parfumați ai înserării, puteai să-i strângi brațul care n-ar fi lăsat pe nimeni să-ți facă vreun rău. Ai primit boala în căușul palmelor tremurânde și ți-ai întins-o pe tot trupul, ca pe-un leac mult căutat. Și ai fost fericită. Cum nu credeai că ai putea să fii vreodată. Uitaseși gustul lacrimilor, toți îți spuneau că ești altcum, așa cum nu te văzuseră niciodată. Ai fi strigat de fericire până la cerul mut. Ți-ai fi aruncat râsetul până la stele, în roiuri de lumini. Și o făceai, dar hohotul se prăvălea în mii de cioburi. Zadarnic îți acopereai fața, pe buze simțeai gustul sărat al lacrimilor de demult. Ție nu îți hărăzise nimeni așa ceva. Iubirea ta nu îl făcea fericit. Se simțea ca într-o cușcă fără ieșire. Iar el nu își dorea să simtă strânsoarea rece a lanțului pe piele. Doar îți spusese de la început. A vrut o prietenie și atât. Iar tu îi erai o foarte bună prietenă, ar fi trebuit să îți fie de ajuns. Doar cu nimeni nu își mai găsea cuvintele atât de bine, nimeni nu îl înțelegea așa cum doar tu puteai. Iubire, însă, nu. Cereai prea mult, iar el nu mai știa să îți răspundă în același grai.  Cunoscuse boala demult și, printr-un act inexplicabil de voință, devenise imun. A încercat să-ți vândă leacul, dar la tine n-a funcționat. Era prea târziu, boala se instalase bine, nu-ți mai puteai deosebi mădularele de ale ei. Ai crezut că apropierea ta îl va molipsi, pe nesimțite. Asta nu s-a întâmplat, deși au trecut toamne cu iz de iarbă putredă și primăveri cu verde în priviri. Era complet liber. Pe deplin vindecat. Dovadă că pleca și se întorcea odată cu stolurile negre din zare, mereu cu acea lumină azurie în priviri. Iar tu îl așteptai mereu. Îi căutai atingerea în fiecare mână care încerca să îți aline lacrimile și îi ascundeai numele, cu sfială, în orice alt nume rostit cu jumătate de glas. Apoi îți întorceai chipul și plângeai.

Ochii te ustură îngrozitor. Nici nu mai știi de când ești aici, lângă fereastră, cu pleoapele mângâiate doar de atingerea temătoare a nopții. Plângi. Și iubești. Cât pentru doi. Și nu mai vrei asta. Nu, niciodată. Să scapi, să îți scoată cineva veninul ăsta din sânge, să îți aduci aminte cine ești. Să îți injecteze cineva un antidot.

Înflorire

Mărturisiri

Pașii tăi au trezit pasărea Inflorire
ațipită pe-un nor.
Își cântă, din nou, primăvăratic,
teama și dorința de zbor.
Degetele tale au zămislit muguri
pe brațele uscate de-așteptări.
Diminețile își înalță, tânjind, începutul
în lumina sfielnică din depărtări.
Ochiul tău verde a străpuns tina,
într-o iarnă târzie.
Rana-mi zâmbește, obraznic,
bolnavă de bucurie.
Copilul își aruncă-n albastru
cântecele de mult uitate.
Pe umeri i-au mijit, în joacă,
magnolii albe, înaripate.

Dimineață

Mărturisiri

Am avut un vis nevisat: Dimineață

Se făcea că tu m-ai chemat.

Ți-am auzit strigătul,

Zbor sonor.

L-au adus zorii,

Risipit într-un nor.

Am deschis ochii,

L-am adunat,

Palmele mi-am închis,

Timpul l-am descântat.

Razele au surâs,

Norul s-a-mprăștiat.

Privesc în lumină.

Invoc, timp neîmplinit,

Un sfârșit de vară

Fără sfârșit.

Sursa foto