Ray Bradbury – Fahrenheit 451

         Am ajuns la Fahrenheit 451 după ce citisem Noi și 1984, cu intenția unei lecturi comparative. Cartea însă, literar vorbind, nu m-a convins. O societate distopică, cu oameni înstrăinați, goliți de viață interioară, dependenți de droguri și de ecrane colorate. Eroii acestei lumi sunt pompierii, cei însărcinați cu arderea cărților, vestigii ale unei vechi civilizații ce ar putea pune în pericol iluzia fericirii universale, făcându-i pe oameni să gândească, să își pună întrebări. Protagonistul este Guy Montag, un pompier ce începe să se îndoiască de legitimitatea misiunii sale după ce o întâlnește pe Clarisse, o tânără de 17 ani, prezență luminoasă, diafană, atipică în peisajul dat. ,,Boala” lui Montag ia amploare după ce participă la incendierea unei bătrâne ce refuză să își părăsească biblioteca. Urmează revolta și evadarea din sistem.

          Dacă începutul pare unul promițător, al doilea capitol denotă un tezism accentuat. Stilul își pierde coerența, nu văd justificată apariția personajului Faber decât, poate, ca alter ego, un fel de voce care întreține conflictul interior. Dialogul pare însă artificial, forțat, la fel artificiile tehnice menite să susțină acțiunea.

          Finalul opune orașului, spațiu al pierzaniei, liniștea naturii, a sălbăticiei, într-o întoarcere la origini ce ar putea garanta un nou început, o renaștere din cenușă, asemenea păsării Phoenix.

         Mi-a atras atenția totuși asemănarea uimitoare între lumea de azi și cea imaginată de Bradbury cu șapte decenii în urmă: aceeași ,,nerăbdare generală”, aceeași lipsă de comunicare, deprecierea învățământului, tendința spre uniformizare, atenția exagerată acordată minorităților de orice fel tocmai pentru a mulțumi pe toată lumea și pentru a preveni eventualele conflicte, pentru a menține iluzia fericirii universale, scăderea calității producțiilor artistice (de la literatură la cinematografie sau emisiuni TV), promovarea distracțiilor ce stimulează simțurile. ,,Din ce în ce mai puțină hrană pentru minte.”

,,Trebuie să înțelegi că civilizația noastră e prea vastă ca să putem permite tulburări și nemulțumiri în rândul minorităților. Ți-ai pus, desigur, și tu întrebarea: Ce vrem noi mai presus de orice, în această țară? Oamenii vor să fie fericiți, nu-i așa? N-ai auzit asta toată viața ta? Oamenii spun: vrem să fim fericiți. Ei, și nu sunt? Nu-i ținem noi într-o veșnică agitație, nu le dăm destule distracții? Doar pentru asta trăiește omul, nu? Pentru plăceri, pentru stârnirea simțurilor. (…)
Oamenii de culoare nu pot să sufere povestea Micul negru Sambo. Pune-o pe foc! Albii sunt cam stânjeniți de Coliba unchiului Tom. Pune-o pe foc! S-a scris o carte despre influența tutunului asupra cancerului pulmonar? Plâng amatorii de țigări? Pune cartea pe foc! Seninătate, Montag. Scoate-ți zbuciumul afară. Și mai bine-ar fi să-l azvârli în crematoriu.”

Publicitate

George Orwell – 1984

          Am recitit 1984 după ce am terminat lectura romanului Noi (E. Zamiatin), încercând să stabilesc unele analogii. Dacă ”numerele” lui Zamiatin par a trăi într-o lume perfectă, luminoasă și transparentă, universul construit de Orwell este unul întunecat, mizer, apăsător. O civilizație în degradare, guvernată de trei legi:

,,Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.”

         În fruntea ierarhiei sociale se află Partidul, reprezentat prin figura emblematică a Fratelui cel Mare. Urmează membrii Partidului Interior și ai Partidului Exterior și prolii (clasa muncitoare), singurii indivizi care și-au păstrat o oarecare libertate.

,,Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc.”

         La menținerea ordinii veghează Poliția Gândirii și Spionii (copii educați de mici să își urmărească părinții și să declare orice faptă compromițătoare). Împotriva Partidului militează Frăția, organizație subversivă condusă de un anume Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului, ținta celor Două Minute de Ură zilnice, moment de isterie colectivă la care sunt obligați să participe toți membrii Partidului. Vina supremă este crimăgânditul, dar aceasta poate fi prevenită prin dublugândit, exercițiu pe care trebuie să îl facă permanent orice membru devotat Partidului (,,să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea”).

        Protagonistul, Winston Smith (nume generic), aparține Partidului Exterior, fiind funcționar la Ministerul Adevărului, care se ocupă de fapt de mistificări, așa cum Ministerul Păcii se ocupă de război, Ministerul Iubirii de menținerea ordinii și a disciplinei prin tortură, iar Ministerul Abundenței de înfometarea populației. Spre deosebire de personajul lui Zamiatin, Winston apare încă de la început în ipostaza de revoltat, dar își disimulează trăirile sub masca unui ,,optimism liniștit”, încercând să păcălească ochiul vigilent al Poliției Gândirii. El o cunoaște pe Julia, funcționară la același minister, secția Literatură, prezență feminină ce îi trezește la început o neliniște ciudată, amestec de teamă și dușmănie. Cei doi încep o relație clandestină, desfășurată inițial într-un decor campestru de poveste, apoi în mansarda unui magazin de antichități, enclave în care timpul pare să se oprească în loc. E doar o iluzie însă, nimic nu scapă ochiului vigilent al Fratelui cel Mare.

          Dincolo de imaginea tulburătoare creionată în jurul amenințării pe care o reprezintă orice regim totalitar, Orwell ridică o serie de probleme cum ar fi existența obiectivă a realității (,,realitatea se află numai sub țeastă”), sursele puterii (adevărata putere nu este cea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor, iar la aceasta se poate ajunge doar prin ură și suferință), natura adevărului (,,ceea ce se petrece în toate mințile în același timp – acela este adevărul”) și a libertății (,,să mori cu ura în suflet, asta înseamnă libertatea”).

         Finalul romanului se menține în aceeași tonalitate apăsătoare. Protagonistul e bine acum, lupta s-a sfârșit, s-a vindecat. Îl iubește pe Fratele cel Mare.

,,Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuiește-ți o cizmă zdrobind mutra unui om – și asta pentru vecie.”

Evgheni Zamiatin – Noi

           ”Noi”, roman distopic scris de Evgheni Zamiatin în 1920 și cenzurat în Rusia imediat după publicare, aduce în atenția cititorului o tematică de o surprinzătoare actualitate: problema libertății și a căutării fericirii sub un regim totalitar, tehnologizarea și industrializarea care conduc la depersonalizare și dezumanizare.

           Textul este construit sub forma unui jurnal, adevărat avertisment din viitor, naratorul declarând că și-a făcut o datorie din ,,a scrie fără a ascunde nimic”. Persoana întâi așadar și o autenticitate clamată a scriiturii. D-503 ne scrie nouă, oameni ai trecutului sau poate locuitori ai altor planete. El este Constructorul Integralului, vehicul spațial menit să convertească civilizațiile extraterestre la fericirea pe care Statul Unic pretinde că a descoperit-o.

           Personajul colectiv (,,noi”) îl reprezintă locuitorii Statului Unic, o lume a fericirii perfecte câștigată prin abolirea libertății, un univers armonios, organizat exclusiv pe baze raționale. Statul Unic se compune din Binefăcător, din Păzitorii săi, însărcinați să supravegheze și să controleze totul, și din locuitori identificați prin numere. Toată existența se organizează după Tablele Orare: milioane de numere execută aceleași gesturi simultan, într-o coregrafie absurdă, ca ,,un trup unic cu milioane de mâini”. În marea sa generozitate, Statul Unic acordă, până la găsirea unei alte soluții pentru umplerea acelui interval orar, Orele Personale, de două ori pe zi, de la șaisprezece la șaptesprezece și de la douăzeci și unu la douăzeci și două, ore în care fiecare este liber să facă ce vrea. Bineînțeles, cei care încalcă regulile sunt executați în cadrul unei ceremonii, Ziua Dreptății, când Mașina Binefăcătorului îl transformă pe infractor într-o masă lichidă. Acest tărâm al ”fericirii matematic-infailibile” este înconjurat și izolat de o barieră de sticlă, Zidul Verde, graniță între Haos și Ordine, în spatele căruia se găsesc Mefi, oameni liberi ce plănuiesc să răstoarne regimul instaurat după război. Între cele două tărâmuri, o poartă: Casa Antică, păzită de o bătrânică atemporală pe post de Cerber.

          D-503 este un număr devotat trup și suflet Statului Unic, dar întâlnirea cu I-330, o femeie misterioasă ce îi acordă tot mai multă atenție, îi va bulversa viața. Atras și respins totodată de personalitatea fascinantă a femeii și de senzualitatea sa, D-503 se lasă antrenat în plăceri interzise. Nașterea sufletului sau, mai bine spus, redescoperirea acestuia este percepută ca o boală incurabilă. Conflictul interior, înfruntarea celor două euri, cel vechi, rațional, fără pată, și cel nou, ,,oglindă care nu reflectă, ci absoarbe”, este redată stilistic prin intruziunea pasajelor lirice, aparent incoerente, decompuse, în registrul sobru, riguros, tehnic-matematic de până atunci. Lupta este susținută și cromatic, albastrului pur și fără pată al Statului Unic opunându-i-se galbenul sau verdele (simboluri ale fertilității, ale renașterii, dar și ale arderii interioare).

          Dualitatea ce însoțește întreg universul romanesc marchează și conceptele de fericire sau libertate. Dacă pentru cetățenii disciplinați și interșanjabili ai Statului Unic libertatea este ,, o stare primitivă neorganizată”, iar fericirea este ,,nonlibertatea ideală”, ceilalți trăiesc dincolo de Zid într-o lume de culoare și sunet, de parfum și mișcare spontană: ,,pân-la piept în iarbă, cu cozile-n vânt, trecea în galop o herghelie de cai maronii, iar pe spinările cailor – ăia, murgi, albi, negri ca pana corbului…”. Contrastul este surprins elocvent de I-330:

,,Cu voi e mai rău, voi v-ați acoperit de cifre, cifrele mișună pe voi ca păduchii. Trebuie să se smulgă de pe voi totul și goi să fiți izgoniți în păduri. Să învețe fiecare să tremure de frică, de bucurie, de furie turbată, de frig, să se roage la foc.”

          Boala ce a pus stăpânire pe protagonist atinge treptat și alte numere. Haosul amenință Ordinea, dar Statul Unic găsește soluția finală: Marea Operație de extirpare a imaginației, la care vor fi supuse toate numerele. Finalul rămâne totuși deschis, războiul nu s-a terminat.

”Ultima revoluție nu există, revoluțiile sunt nesfârșite.”

         Aluzia politică și socială este evidentă, ca în oricare utopie, de altfel. Romanul zamiatian avertizează asupra pericolului pe care îl reprezintă statul totalitar, în speță cel comunist, cu instituțiile sale, atrăgând totodată atenția și asupra tendințelor de înstrăinare ale omului modern. Indivizii sunt supuși unei adevărate politici de spălare a creierului, nimeni nu are dorințe personale, nevoile sunt reduse la minimum, lipsesc invidia și egoismul, toți se consideră egali, societatea în care trăiesc le apare perfectă.

          Romanul are și o evidentă latură metatextuală, fiind un discurs despre literatură și despre discursul utopic:

,,Și asemenea copiilor – veți înghiți fără să țipați tot conținutul amar pe care o să vi-l dau numai dacă-l voi acoperi meticulos cu un sirop gros de aventuri…”.

         La intersecția dintre filosofie, teorie politică și literatură, romanul zamiatian este un text cu funcții multiple, lumea imaginată conținând semne de întrebare în legătură cu destinul condiției umane și al literaturii totodată.