Flori, fete, filme sau băieți

Mărturisiri

        La radio se difuzează Backstreet Boys. Everybody. Șterg praful și zâmbesc. Cu indulgență. Nu-mi amintesc de când nu i-am mai ascultat. Îmi plăceau la un moment dat. Nu știu dacă doar ei sau și ce cântau. Cred că eram la liceu. Îmi cumpărasem un radiocasetofon micuț care mergea și pe baterii. Ca să-l pot lua cu mine la gazdă. A doua mea plăcere permisă, după cărți. Bateriile nu deranjau pe nimeni, nu intrau la cheltuieli comune, vezi bine. Prima casetă cumpărată a fost una Backstret Boys. I-au urmat, nu neapărat în această ordine, Celine Dion, Julio Iglesias, George Enescu, Anotimpurile lui Vivaldi, Chopin, o compilație de muzică clasică românească și una sau două cu hituri internaționale de Crăciun. Paula Seling, Direcția 5. Parcă și colindele lui Hrușcă. Parcă și ceva muzică dance românească aflată în top. Anii ‘90. Gaz pe Foc, Genius, 3 Sud Est. Le ascultam în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, când mergeam acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, dansam. Mă maimuțăream. Nu știu de ce o făceam. Dansul modern îmi părea poate cea mai ridicolă activitate umană. Peste ani, topul a fost îmbogățit și diversificat. Dansam și eram penibilă așadar. Din fericire, doar eu știam. Sau așa credeam.

      N-am avut niciodată cultura muzicală a copiilor de oraș. Nici cultura lor cinematografică. Mă complexau. Nu m-am putut lansa niciodată în discuții despre trupe muzicale, filme sau actori. Mă pierdeam în nume, albume, roluri. Cred că nici nu prea mă interesau. Nu am fost niciodată ceea ce se poate numi un fan. Nu am colecționat postere, nu am urlat în extaz și nici n-am plâns la vederea vreunui idol, nici n-am putut să înțeleg vreodată fenomenul mulțimilor adunate pe stadioane.

       Televiziunea prin satelit a ajuns târziu la sat. Așa că ne delectam doar cu programele naționale. TVR 1 și, cu purici, TVR 2. Uneori televizorul se mai dădea și peste cap. Nu, nu se transforma în altceva. Îi dădeai o palmă în spate și își revenea. Dacă învârteai antena de afară conform indicațiilor strigate din interior, puricii dispăreau. Urmăream toate serialele difuzate la ore acceptabile, Robingo, Viața satului și Teleenciclopedia. La filmele artistice mă uitam mai rar. Era destul de jenant să asist la scene penibile cu părinții de față, așa că mă lipseam. Îmi plăceau actorii frumoși. Un fel de prinți din povești, însuflețiți de ecran. Copilă fiind, făcusem o pasiune pentru Adrian Pintea. Cred că îl văzusem în Pădureanca. Îmi plăceau ochii lui, poate și pletele eminesciene.  Au urmat Tom Cruise, Brad Pitt, Johnny Depp și Nicholas Rogers (cred că mai am și acum, în vreun caiet vechi de matematică, portretul lui în creion desenat de o colegă de liceu talentată). Acum, după douăzeci de ani, e în top Cavill. De fapt, The Witcher, nu Superman. N-am gusturi rele, trebuie să recunosc. Dar gusturile sunt diverse și nu se discută. Parcă așa spunea cineva.

       Peste ani, gusturile muzicale mi s-au mai schimbat. Ascult muzică rar, asta dacă nu pun la socoteală radioul care merge în fundal, străduindu-se să îmi facă suportabile scurtele șederi în bucătărie. Dansez și mai rar. Doar e una dintre cele mai penibile activități umane, iar eu nu sunt o penibilă, clar.

https://www.youtube.com/watch?v=6M6samPEMpM

Publicitate

Scrisoare

Mărturisiri

Te-am visat, Necunoscutule.

Mâinile noastre fără chip dansau un dans mut.

Era liniște în sângele nostru nevăzut.

Mâinile, singure, n-o auzeau. Se-mpleteau.

Degetele desenau arabescuri pe pielea-nsetată.

Liniile creșteau, se topeau, se-nălțau, într-o geometrie ondulată.

Cercuri, spirale, căușuri, niciun unghi ascuțit.

Apoi mâinile mele sau ale tale s-au poticnit.

Am deschis ochii. Lumina scârțâia, își scrijelea zorii cu sânge.

Mă durea.

Degetele-mi încremeniseră, aripă-nălțată spre tine.

Am strâns palma, să-nchid urma nemaitrăitului în mine.

Despre vise și dans

Cotidiene

       Sau despre dans și vise. Nu dansez. Nu am mai dansat pe bune din copilărie. Când spun ,,pe bune” mă refer la dans ca activitate relaxantă, descătușantă, în orice caz plăcută. De pe vremea când mergeam la nunțile rurale de la Căminul Cultural și nu mă puteam abține să nu țopăi caraghios pe margine, în ciuda avertismentelor mamei că nu știe ce-mi va face dacă aude că iar am dansat, cum nu se cădea pentru o domnișoară bine educată și la locul ei, fiica singurului cadru didactic din sat. Cu timpul, țopăiala mea și a altora a luat în ochii mei contururi atât de caraghioase încât a devenit doar un comportament de observat, analizat și evaluat, cu un simț critic accentuat.  Acum nu aș mai dansa nici dacă de asta ar depinde viața mea. Și nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că jena și senzația de penibil ar fi atât de mare, încât nici măcar nu aș putea să dau din picioare. Mi s-a spus că nu am toate țiglele pe casă sau că nu știu să-mi fac viața frumoasă, că nu știu să profit de a mea feminitate sau că sunt prea ciudată, peste poate. De curând m-am abonat la o pagină despre introvertiți care m-a mai liniștit. Nu suntem nebuni, suntem tot oameni ca voi, dar mai liniștiți, mai tăcuți și mai analiști, într-o lume gălăgioasă, veșnic grăbită și în mișcare, de extravertiți.

      Ei, dar să lăsăm discursurile deoparte și să trecem la fapte. Acum două zile am fost invitată la o petrecere de pensionare la care chiar am mers cu toată inima, pentru că era vorba despre o Doamnă a învățământului brăilean care mi-a fost mentor, exemplu de omenie și de moralitate și prietenă de nădejde totodată. Un Om din speța acelora pe care îi întâlnești foarte rar. Atmosferă caldă, relaxată, oameni dragi, poate regrete, amintiri plăcute. Și, cum altfel nici nu se putea, cântec, dans și voie bună. Deja colectivul mă cunoștea, se străduiseră ani la rând, fără succes, să mă acomodeze cu petrecerile dansante. Așa elevă refractară oricărui efort nici că se putea. Așa că am stat eu foarte relaxată și liniștită și am privit spectacolul, cu ochi critic, ca de obicei, din spate. Se aduce tortul, se aprind artificiile, toată lumea cântă ,,La mulți ani!”. Și hai c-o horă strămoșească, toată lumea să trăiască. Vai, văleu și văleleu! Ce mă fac? Sunt prinsă pe ringul de dans, nu la locul meu! Dau să fac o mișcare de evadare. Da’ de unde! Toată suflarea, exclusiv feminină de altfel, e în picioare! Hora nu vrea să se închidă, ba două mâini se întind rugătoare spre mine, mai-mai să mă prindă. Dau înapoi, îndrug câteva cuvinte fără sens. Nicio șansă! Roșie toată și transpirată, cedez. În acel moment îmi urăsc bietele picioare, care se încăpățânează să nu facă nicio mișcare, și nenorocitul de exacerbat autocontrol, care mi-a fost toată viața de mare ajutor. După eforturi de voință supraomenești, bălmăjesc câțiva pași, cu ochii numai la picioare și cu senzația insuportabilă că mă urmăresc douăzeci de mii de ochi curioși și pretențioși. Nicio plăcere, nicio descătușare, doar senzație de penibil și încordare.  După câteva minute care mi-au părut interminabile, hora s-a sfârșit și odată cu ea și experimentul meu nereușit. Fug repede la scaunul salvator și mă așez picior peste picior, reluându-mi rolul pe care îl joc cel mai bine, cel de observator. Așa că nu-mi mai spuneți mie că dansul e viață, când mie nu-mi produce decât palpitații și … greață.

        Dar să revenim la titlu, am cam divagat. De ce vise și dans? Păi în noaptea care a urmat petrecerii am tot visat. Visez mult de obicei, adevărate romane. Mult și colorat. Se făcea așadar că eram la un conac. Unul bântuit, ca orice conac care se respectă. Ei, nu știu ce căutam pe acolo, probabil o făceam pe detectivul, în orice caz nu eram nici în vis vreo nobilă cochetă. Eram îmbrăcată de iarnă și îmi căutam o pereche de ghete, dispărute fără urmă, de parcă intraseră în perete. Și caut eu, și caut eu, nimic. Hai să merg la a doua intrate, poate, poate. Ca să ajung acolo, trebuia să străbat conacul în lung și în lat, dar în așa fel încât pe la camerele bântuite din spate să nu mă abat. Bun! Și mă aventurez, nimeresc traseul, caut ghetele, ioc! Hai înapoi iar, la primul loc! Numai că nici nu pășesc bine în camera de la intrare că văd două siluete ciudate în salonul cel mare. Un băiețel cu un aparat de fotografiat demodat și un bătrânel cu o cămașă în carouri, târându-și piciorul amputat. Să nu îmi văd de treabă și să tac?! Nuuuu! Îi iau și pe aștia, ca de obicei,  la puricat. Hei, ce căutați aici?! Ia ștergeți-o de unde ați venit! (Din camerele bântuite, vezi bine!) Ei, și atunci cei doi încep să alerge spre mine. Constat că am încremenit. Nu mai pot să înaintez niciun pic. Inima îmi bate din piept să îmi iasă. Trebuie să ajung neapărat în cealaltă parte de casă. Întind gâtul, capul, nimic, tălpile-mi sunt lipite de podea. Cei doi sunt în spatele meu, văleleu! Cu eforturi supraomenești, reușesc să mă desprind, trec pragul și le trântesc ușa în nas. Mă trezesc într-o încăpere cu multe uși. Fac un pas. Pe care să o deschid, care o fi ușa salvatoare?! Deschid una, nimeresc într-o sală de dans.  Doamne cu rochii de voal mă invită la un vals magistral. Închid ușa și fug speriată. Altă cameră. Alte uși.  Aceeași muzică de-altădată. Cum de nimeresc numai camerele bântuite?! Ăsta să-mi fie sfârșitul?!  Sunt deja moartă? Din fericire, ultima ușă deschisă îmi înfățișează privirii maiestuoasele scări înzăpezite ale mărețului conac. Răsuflu ușurată: am scăpat!

        Deschid ochii. Am visat. Mi-e frig și inima îmi bate ca nebuna. Pe cer încă se vede luna. ( 😉 ) . Oare care să fie legătura între vis și dans? Poate într-o viață anterioară mi s-a tras moartea de la un vals?! 😆

Desincronizare

Mărturisiri

Când ne-am întâlnit, sufletele noastre, flămândele,  s-au prins de mână.

Și-au alunecat așa, împreunate, zi după zi, săptămână după săptămână.

Ca un ceas perfect, bine reglat. Ca un tren neîntârziat. Ca un dans îndelung repetat.

Într-o zi oarecare, unul (poate al tău, poate al meu, nici nu mai contează)

S-a împiedicat.

Roțile au scrâșnit. Vioara a tăcut. Ora a-ntârziat.

A fost un lucru normal, comun aș putea zice, nimic extraordinar.

Un accident banal, previzibil, ca multe altele în calendar.

E o lege a firii. Orice început se sfârșește. Nimic nu durează.

Dar nu asta e important. Trebuie să trăim, bine sau rău, să câștigăm experiență.

A decretat sufletul (poate al meu, poate al tău, nici nu mai contează).

Numai bine! Iubire, fericire și tot ce-ți e pe plac!

Să-nceapă muzica! Punct și de la capăt. Tic-tac, tic-tac.

 

Viața merge-nainte. În marș colorat. Ca la paradă.

Sufletele noastre, flămândele, își amușină urmele la colțuri de stradă.