Cutia

Mărturisiri

Cum intri pe ușă, faci ușurel la stânga și cauți sub divan. Undeva, acolo, o iarnă la stânga sau două veri la dreapta, vei da peste ea. Cutia mea. Dacă ți-e frică de păianjeni, așteaptă-mă pe mine, nu te-apropia. E o cutie mică, mică, de lemn. A avut și o cheie, dar am pierdut-o, n-aș putea spune când, pe undeva. Se-ascund acolo vrute și nevrute, unele neștiute. Pietre de râu, sare din mare, frunze de-alun, doi melci bătrâni, așchii de soare, rugina toamnei, pare-mi-se că și-o floare. Una de munte, uscată. Sau poate doar decolorată. Caută bine, trebuie să fie acolo, e pusă bine, pe undeva. Mai sunt și unele nevăzute, doar pentru suflete căzute. Doruri scăldate în lapte de mac, aripi cusute pe pânză de sac, o mână ce nu-și mai găsește alintul, măiastra ce și-a uitat, într-o noapte, cântul. Le-ai găsit? Bun! Acum fii cu băgare de seamă, nu le-mprăștia! Ia ușurel primăvara pe care ți-am dat-o. Vezi, n-o speria! Așaz-o, cu băgare de seamă, printre celelalte. Și-nchide cu grijă cutia. Așa! Acum poți să pleci. Am eu grijă de ea.

Publicitate