Preafrumoasa Vasilisa

– Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta.

           Îmi plăceau poveștile rusești. Preafrumoasa Vasilisa era preferata mea. O fată frumoasă rătăcind prin pădure, cu o torță dintr-un craniu de om. O casă mișcătoare, cocoțată pe picioare de găină. O babă posomorâtă înfiptă într-o piuă, cu părul alb fluturând în noapte.

            Învățasem să citesc pe la cinci ani. Stăteam la fereastra din odaia bunicilor și silabiseam. A fost prima victorie din viața mea. Cred că era o carte bilingvă. Băiețelul chinez dezordonat îmi fusese ghid. Îmi amintesc radiera necăjită și rigla ciobită din bietul penar și semnele de neînțeles ce le însoțeau. Mama spunea că așa scriu chinezii. Pesemne le era tare greu să învețe să scrie așa. Aveam în casă și câteva reviste chinezești, unele fără copertă. Cu foi fine și imagini mari, colorate. Ca în Neckermann. Văzusem unul în vizită la cineva. Noi aveam doar Femeia și Săteanca. Și câteva almanahuri Cinema.

            Îmi plăcea să citesc. Cărțile erau jucăriile mele preferate. Abia așteptam să aud mașina claxonând. Tata se întorcea de la ședința din oraș. Căutam cu nerăbdare în servieta maro, cu catarame mari. Știam că trebuie să fie acolo și câteva cărți pentru mine. Niciodată nu mă înșelam.

            Pentru că nu aveam o bibliotecă adevărată, cărțile noastre stăteau în vitrina micuță de la șifonier. Nu știam pe atunci că așa i se spunea. Cărți roșii, toate la fel. Și cărți albastre. Cărți cu povești pentru cei mari. Cărțile mele stăteau, așezate frumos, în cutii. Din când în când, le inventariam. Erau acolo Finist Șoimanul și Marea Morevna. Și pinguinul Apolodor. Moș Bărbuță și Doctorul Aumădoare. Și o carte veche cu pisici, într-o casă mare. O poveste cu pițigoi colorați, așa cum veneau iarna și pe la noi. Cărți de colorat și cărți de povești. Și mai era un dicționar. O carte mare și grea. Îi știam imaginile pe de rost, dar nu mă plictiseam niciodată. Pasărea-liră și struțul. Aparatul digestiv și circulator. Mânătarca și buretele muștelor.

            Tata avea cărțile lui, așezate deoparte. Cărți groase, cu plante și gândaci, cu mere de aur, prune cât pumnul și pere cu miez sângeriu. Știați că există așa ceva ? Și mai avea o carte mare de tot, cu multe numere ordonate în șiruri. Aceea nu prea îmi plăcea.

           -Bunico, vrei să ți-o citesc pe Preafrumoasa Vasilisa? Și bunica mă asculta. Nu se speria.

           Mă ruga apoi să îi înnod broboada la spate cu mâinile mele micuțe și pleca. Se ducea într-o altă poveste, cu un motan bălțat, un măr domnesc și păsările mari, cu ochi de foc, ce-l străjuiau.

Sursa imaginii

Publicitate

Rabih Alameddine – Femeia de hârtie

         Femeia de hârtie nu este o carte pentru optimiști. Le va amenința dispoziția de la primele pagini și, speriați, o vor abandona. Nici pentru romanticii incurabili. Nici pentru tradiționaliști. Este o carte despre singurătate, despre puterea de a fi altfel și despre a-ți asuma asta, despre a trăi dincolo de convenții sociale, chiar dincolo de ororile istoriei, deși la un zid distanță de ele. La fel de bine poate fi o carte despre prietenie sau o carte despre război, dar și o carte despre o existență anostă ce ascunde o viață interioară senzațională. Înainte de toate, Femeia de hârtie este însă o carte despre literatură, despre artă ca joc secund, despre scriitori și traducători, dar și despre pictori sau compozitori, despre cărți, despre muzică, despre arta scrisului sau a traducerii, despre personaje și poveștile lor. Despre tot atâtea vieți și călătorii mijlocite de artă, în toate formele ei.

 

          Aaliya, o septuagenară asocială ce locuiește la Beirut, își rememorează frânturi din viață, presărate cu numeroase referințe literare și nu doar literare. După o copilărie lipsită de afecțiune într-o familie numeroasă, i se aranjează o căsătorie la vârsta de șaisprezece ani cu un bărbat mediocru și impotent. Este obligată să își abandoneze studiile, dar își dedică viața cărților. Divorțează, lucrează toată viața într-o librărie și timp de cincizeci de ani traduce cărți pe care nu le publică, ci le strânge în lăzi nenumărate, depozitate cu grijă în apartament. Asta până într-o dimineață, când o banală inundație la etajul superior amenință să pună capăt vieții ei de până atunci.

 

        Finalul, o reiterare a potopului biblic, oferă o șansă la supraviețuire și celui ,,desperecheat sau dezabilitat”. Femeia de hârtie  este și o carte despre puterea de a o lua din nou de la capăt când urzeala lumii tale pare să se fi destrămat.