De Paști

Mărturisiri, Ungherul cu amintiri

       Paștele și-a pierdut pentru mine, încă din adolescență, semnificația religioasă. N-aș putea preciza momentul, poate pe la 16, poate pe la 18 sau 20 de ani. O vreme am continuat să mimez ritualurile, ca într-un joc. Îmi făcea plăcere să repet, în fiecare an, poveștile copilăriei mele. O retrăiam.

       Nu pot să așez în timp primele amintiri legate de Paști. Undeva după nouă-zece ani am început să merg la biserică. Nu îmi plăcea, mă plictiseam. Mă dureau picioarele îngrozitor și simțeam că amețesc. Abia așteptam momentele când toată lumea îngenunchea. Mă odihneam. În rest, priveam icoanele de pe pereți și construiam, în sinea mea, povești. Apoi, a început să îmi placă să merg la denii și la prohod. Era un mod de a socializa. De cântat, nu am cântat niciodată extraordinar. Dar mă străduiam. Îl urmăream în fiecare an pe Iisus din Nazaret la televizor. Îl adoram. Nu atât mistic, cât puberal. M-au atras mereu pletoșii. Un vis nematerializat. Altul era să ajung actriță și să joc rolul Fecioarei. Alt vis copilăresc uitat.

        Cel mai mult îmi plăcea să vopsesc ouăle. La noi, asta se întâmpla întotdeauna, contrar tradiției, sâmbăta. Mă trezeam cu noaptea în cap, nerăbdătoare, și porneam în expediție după frunze cu forme cât mai dantelate. Strădaniile mele reușeau să le scoată pe mama și pe bunica din minți de fiecare dată. Aveau atâtea de făcut, aragazul era unul singur, iar eu le încurcam cu jocurile mele de culoare. Dar nu mă lăsam, deși reușeam să înfurii gospodăria toată. Îmi împachetam frumușel ouăle cu frunze în ciorap. Apoi altele în foi de ceapă. Partea cea mai grea era să găsesc cinci-șase vase date la casare în care să le pot colora cu albastru și galben și verde și portocaliu și violet, în timp ce nervii celorlalte femei atingeau cote amenințătoare. Când treaba era terminată, spre seară, le lustruiam și le așezam, de cele mai multe ori nemulțumită de rezultat și după ce le răsuceam pe toate părțile, să nu se vadă imperfecțiunile, în coșulețe căptușite cu iarbă. Celelalte gospodine erau libere să facă acum ce voiau. Dacă mai puteau.

        De Paști, mergeam la casa părintească a tatălui, în județul Buzău. Tărâmul de basm al copilăriei mele. Era un fel de întoarcere la origini, pe care o așteptam tot anul. Mă fascinau acele meleaguri. Mă fascinează și acum, când nu le mai pot revedea. Un sat așezat pe dealuri, cu gârlă și pădure, cu ulițe înguste și întortocheate, străjuite de corcoduși înfloriți. Dar mai ales cu oameni primitori și buni. De Paști, toată  familia extinsă era adunată acolo, în fiecare an. Mamaia Vica avea casă cu etaj. Un fel de castel în miniatură pentru mine. Urcam scările și priveam de sus dealurile până hăt, departe. Ca să ajungi la mamaia Culina, trebuia să treci gârla, pe lângă pădure. Era ceva ce doar în cărți îmi fusese dat să mai trăiesc. Dar preferata mea era mamaia Sanda, mătușica înțeleaptă și sprintenă ca o furnicuță, cea mai vârstnică dintre ele. De Paști, venea și unchiul Costică de la Timișoara. Cu mamaia Mioara. Pentru ei aveam un respect aparte. Și rebela verișoară Stela din Germania. Cu figurine de marțipan, ouă de ciocolată uriașe, meșteșugit împachetate, și urși imenși de pluș. Și multă voie bună. Și multe povești spuse cu vervă, la masa pe care trona salata de boeuf decorată măiestrit, tot de ea, cu pești multicolori sau ciuperci pistruiate. Nu mă simțeam tocmai în largul meu printre verii și nepoții de vârsta mea, de la oraș.  Dar îmi plăcea să fim toți acolo, în acel ținut fabulos. Era ca un pelerinaj la locurile sfinte, pe care îl pregătești timp de un an.

        De Paști a murit bunicul. Prima pierdere umană din viața mea. A muri este omenește. Dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Era doar începutul. Rând pe rând, au plecat unchiul, mătușile, verișoara Stela cea veselă și neobosită. Tata.

       De mult nu mai vopsesc ouă de Paști. De ani de zile sărbătoarea primăverii mă găsește în singurătate. Mă întorc în amintire. Iar amintirile mele dau viață, vreme de un vis, celor care s-au dus. Oare cum se mai văd dealurile Buzăului, de acolo, de sus?

Publicitate

Pietre

Călătorii, Fotografii

TABĂRA DE SCULPTURĂ DE LA MĂGURA

      Am plecat spre Măgura fără așteptări prea mari, cârcotașă cum sunt. Vizitasem tabăra într-o excursie școlară, în urmă cu vreo opt ani. Îmi aminteam doar iarba uscată, soarele arzător, gălăgia și, mai presus de toate, plictiseala. Număram minutele și așteptam să se dea semnalul de plecare, dornică să ajung acasă, să mă spăl și să scap de pantalonii albi, mult prea lungi și largi pentru mine, împrumutați de la o colegă, după ce ai mei făcuseră o baie sănătoasă de nămol la Vulcani.

      De data aceasta, locurile m-au surprins mai mult decât plăcut. Drumul până acolo a fost o adevărată încântare. Pădure, aer curat, cântec de păsări, ochiuri de apă ascunse în umbra copacilor, verde viu întrecându-se cu seninul, nori de vată hârjonindu-se peste dealurile bătrâne.

      Tabăra în sine a fost o altă surpriză plăcută. Am descoperit că se întinde pe o suprafață mult mai mare decât credeam. Un loc plăcut ochiului, numai bun pentru relaxare.  Un peisaj bucolic, cu nuci și meri legănându-și frunza domol, în sunet de talangă. Ghid ne-a fost o cățelușă tare drăgălașă și jucăușă, care ne-a însoțit aproape tot drumul și pe care am răsplătit-o, la despărțire, cu tot felul de bunătăți. SAM_5884_Edited_Edited

         Mi-ar fi plăcut ca sculpturile să fie altfel etichetate, pentru o mai ușoară identificare. Sunt grupate pe ediții, iar plăcuțele de identificare precizează doar numărul și anul, numele și autorul regăsindu-se pe panourile mai mari aflate la intrarea în zona ce găzduiește ediția respectivă. Am reușit să vizităm doar câteva astfel de zone, tabăra întinzându-se pe o suprafață de 21 de ha. Din păcate, am reținut doar câteva nume ale exponatelor. Aș reveni oricând cu plăcere acolo, mai sunt atâtea de văzut, iar atmosfera a fost indiscutabil pe gustul meu. Liniște, curățenie, umbră, verdeață. Veșnicie.

 

Sărata-Monteoru

Călătorii

       Am pornit spre Monteoru pe la prânz, făcând în ciudă norilor ce amenințau încă de dimineață să nu se lase duși cu una, cu două de pe cer. Ploaia ne-a însoțit tot drumul, mărunțică, stăruitoare, întrecându-se cu parfumul copacilor în floare ce străjuiau intrarea în stațiune, retrăgându-se cu amabilitate atunci când era rost de vizitat și de fotografiat.

        Am admirat de la distanță, cu indignare,Vila Monteoru și parcul din împrejurimi, aflate în proprietate privată și închise publicului, de același regim bucurându-se și capela familiei Monteoru. Am furat câteva fotografii printre zăbrele, alungați de dulăii vigilenți și arțăgoși din spatele porților încuiate.

       Ne-am oprit la Izvorul nr. 6, cu apă de leac pentru bolile digestive. Aici e de mine, am zis. După o înghițitură timidă, am concluzionat că e prea sărată pentru papilele mele gustative, așa că m-aș lipsi de o așa cură tămăduitoare pentru o cană cu ceai de mentă cu aromă mult mai prietenoasă și îmbietoare pentru mine.

       Cum ploaia ațipise, am ales traseul spre Lacul Verde, traseu ce s-a dovedit impracticabil pe alocuri și descurajant de lung, așa că pe la jumătate am făcut cale întoarsă. Aerul pădurii, liniștea muzicală,  trilurile pe mai multe voci ale înaripatelor neobosite, explozia de verde și diversitatae florei spontane au meritat tot efortul.

       După o plimbare prin stațiune, am pornit spre vechea mină de petrol. Aici, aceeași surpriză: accesul interzis publicului, obiectivul aflându-se sub oblăduirea Petrom. Am admirat, de la distanță, sondele și am făcut câteva fotografii împrejurimilor înverzite.

       La întoarcere, printre picături, am admirat lanurile aurii de rapiță, una dintre puținele ocazii când am declarat cu toată inima că îmi place (și) galbenul, atât timp cât rămâne în natură, acolo unde își găsește cel mai bine locul.

SAM_5681_Edited