Sau despre cum să nu transformi o pasiune în supliciu
Încerc să îmi amintesc când a început pasiunea mea pentru fotografie. Nu reușesc să fixez momentul. Cert este că de mică mi-a plăcut să tot răsfoiesc colecția de cărți poștale și fotografiile de familie, păstrate de-a valma într-o cutie, pe undeva. Mi-am cumpărat primul aparat cu film în perioada liceului. După ani întregi în care m-a slujit credincios, i-a fost fatală baia de nămol de la Vulcanii Noroioși, în primul meu an de serviciu, vara lui 2007. A urmat un compact, singurul de care am fost foarte mulțumită (cele mai reușite fotografii macro le am din acea perioadă), dar a venit și momentul când s-a defectat. L-a urmat alt compact, destul de neprietenos și mai puțin talentat decât primul. Am tot fotografiat ani la rând, pentru plăcerea mea, toate florile găsite prin grădini și nu numai și toate gângăniile mai mult sau mai puțin prietenoase, plus fotografiile în interes de serviciu (la grădiniță trebuia să fotografiezi și praful de pe frunze, dacă se putea, nu cumva să ții beneficiarii indirecți neinformați).
Toate bune și frumoase. Până anul trecut când mi-a intrat în cap ideea diabolică năstrușnică de a trece la un alt nivel. Încurajată de un prieten și de operele de artă pe care le tot vedeam în grupurile de profil, mi-am cumpărat un DSLR. Partea bună e că nu am făcut imprudența să investesc într-unul nou (pentru cei care nu știu, îndrăznesc să spun că fotografia este una dintre cele mai costisitoare pasiuni, pe care poate doar pasiunea pentru mașini o poate întrece 😆 ). Partea proastă este că din acel moment pasiunea mea pentru fotografie s-a transformat în frustrare și chin. Nu numai că fotografiile făcute cu minunea de aparat profi nu erau ce văzusem eu în grupurile de fotografie, dar nici măcar nu se ridicau la nivelul celor pe care le făcusem ani la rând cu micuțul și prietenosul compact. Nu, aparatul nu făcea poze singur și nici eu nu dădeam semne că aș putea reuși să îl strunesc vreodată. După un an de încercări și de studiu și de străduință (sunt o persoană destul de perseverentă de fel, dar nu mă motivează în niciun caz nereușitele repetate, mai ales că în general învăț foarte ușor ce îmi propun), am ajuns la concluzia că nu voi putea niciodată excela în această direcție. De ce? Pentru că nu am vădit niciodată aptitudini tehnice prea dezvoltate, iar arta fotografică (cel puțin în accepția ei de astăzi) e mai mult tehnică decât artă. O întreagă enciclopedie de formule și de combinații de cifre și de parametri de tot felul. Și, mai ales, reguli, multe reguli. Acum, credeți ce vreți, dar după mine, regulile și calculele nu prea au ce căuta în artă. Pentru mine arta e simțire, vibrație, trăire. E spontaneitate. Nu îmi număr cuvintele când scriu un text, nici nu stau să contabilizez câte încep cu vocale. Nu apreciez o operă literară după structura morfologică sau sintactică. O vreme după ce am absolvit Litere aveam defectul profesional (de care tare mă bucur că am scăpat) de a căuta în orice text figurile de stil sau de a identifica perspectiva narativă, tipul de construcție, tipologia personajelor și alte elemente de teorie literară, neglijând impresia artistică globală. Altfel spus, nu prea mă mai sensibiliza nimic pentru că tot analizam și jurizam. Au trecut anii și m-am detașat. Nu apreciez o pictură după codul culorilor folosite, nici după dispunerea elementelor în treimea superioară sau inferioară, nici nu mă deranjează dacă linia orizontului nu e perfect dreaptă, dimpotrivă. Contează ce simt când o privesc, atât. Să stau să calculez distanțe focale, timpi de expunere, unghiuri și intensități luminoase, proporții cromatice și balans de alb și să fac n combinații de n parametri cu n trepte de variație poate fi o pasiune pentru un tehnician, pentru un matematician sau fizician, nu pentru mine. Asta ține de tehnică, nu de artă.
Sfaturi pentru un pasionat amator de fotografie:
-Înainte de a achiziționa un DSLR, asigură-te că ai răbdarea necesară și aptitudinile tehnice pentru a-l folosi. Și că ai destul timp liber la dispoziție să investești în asta. Dacă vrei să faci fotografii cu el doar pe modul automat, poți la fel de bine să îți cumperi un telefon performant. Cum îl scoți de pe Auto lucrurile se complică simțitor, ba chiar devin frustrante. O să constați, dacă nu cumva ai o înclinație pentru calcule și artificii tehnice, că efectiv nu știi ce să îi mai faci, deși ți-ai dat toată silința și ai aplicat toate regulile, că toate fotografiile îți sunt blurate sau defocalizate, că nu au lumina necesară, că nu e în focus ce ai vrut tu să focalizezi etc. Privești fotografiile pe ecranul calculatorului și vezi că ai abia 5-6 cât de cât reușite din 100. Apoi începe partea a doua, editarea. Deloc ușoară nici asta.
-Gândește-te că achiziționarea unui DSLR e doar primul pas într-un șir de cheltuieli nesfârșite, după principiul bulgărelui de zăpadă. Vei avea nevoie de o serie de alte n accesorii (filtre, parasolar, blitz-uri, obiective etc), îți vei dori altceva mai bun când vei vedea ce scule au ceilalți pasionați. Diferențele sunt mai mult decât evidente, nu e ca și când ai scrie o poezie cu pixul sau cu stiloul sau în format digital, rezultatul fiind același, e ca și când te-ai înscrie într-o cursă auto cu o Dacia veche hodorogită, în timp ce alții au nu știu ce mașină de mare performanță (nu mă pricep la mașini).
-Nu te lansa de la început în competiții sau în provocări pe numeroasele grupuri create în acest sens. Asta dacă nu cumva ești masochist și îți place să constați zilnic cât de mărunt ești. Nu vei învăța mare lucru, nu stă nimeni să îți explice acolo ce și cum a făcut. O să îți atragă atenția eventual asupra a ceea ce ai greșit, de pe piedestalul pe care s-au urcat. În cel mai bun caz, o să te ignore. Mai mult, vei constata că și aici nu doar calitatea fotografiilor e unicul criteriu de promovare. Mai sunt și altele care țin de abilitățile de socializare. Cel mai bine vei învăța pe lângă un alt fotograf, în teren. Nu cred că această meserie se poate ,,fura”. Trebuie să ai norocul să cunoști un om cu vocație didactică și dispus să îți dezvăluie secretele fotografiei, fără teama că i-ai putea fura pâinea de la gură, cum se spune.
-Gândește-te ce ramură a fotografiei îți place sau dacă te vezi făcând fotografie de eveniment. Dacă vrei să trăiești din fotografie în România, cam asta este direcția care îți va asigura succesul. Și fotografia de portret. În ceea ce mă privește, nu mă văd făcând asta, nu îmi place să fotografiez oameni, nici nu aș putea să scot ceva bun pe partea asta. Dacă nu îți place subiectul, nu poți să scoți ce este mai bun din el. Pe de altă parte, ca fotograf de plăcere, ar fi indicat să călătorești destul de mult. În caz contrar, vei cam epuiza subiectele la un moment dat. Publicul nu prea este impresionat de fire de iarbă, gândaci, buturugi uscate sau flori. Un simplu experiment este edificator în acest sens: postează o fotografie cu o frunză și una cu o figură umană (sau mai multe), la fel de bune calitativ. A doua va aduna rapid un număr însemnat de aprecieri (poate să fie și slabă calitativ), prima abia câteva sau deloc.
În concluzie, voi continua să fotografiez cum am făcut-o ani buni până acum. Pentru mine. Pentru și de plăcere. Pentru subiect, formă și culoare. Și ca formă de exprimare a stării de moment. Fără calcule matematice și artificii tehnice. Fără cheltuieli astronomice. Fără ore de studiu care ar transforma plăcerea, spontanul, în chin sau frustrare. Pentru că frunza aceea pătată și fluturele acela cu aripile frânte înseamnă mai mult pentru mine decât o aglomerare de megapixeli sau un calcul de distanțe focale.
Apreciază:
Apreciere Încarc...