Despre frumusețea uitată a verii

Cotidiene, Mărturisiri

        Nu îmi place vara, o urăsc chiar. Mă dezgustă și aș scoate-o din calendar, dacă aș putea. Nu a fost întotdeauna așa. Vara copilăriei mele era zâna aceea cu spice în păr și cireșe la urechi pe care o așteptam tot anul. Doar vara scăpam de stresul școlii, al temelor și al lucrărilor de control (școala a fost cel mai mare factor de stres din viața mea). Vara mă jucam până seara târziu cu prietenele de la oraș. Vara făceam torturi din lut și le ornam cu petale colorate pe post de marțipan. Vara culegeam scaieți. Vara jucam ,,Flori, fete, filme sau băieți”. Vara citeam tot ce prindeam și dormeam cât de mult voiam. În anii de studenție, zânuța s-a cam demascat. Vara erau cele trei luni în care mă plictiseam de moarte la țară. Vara a început să însemne lipsa dușului, a televiziunii prin cablu, a evenimenteleor de orice fel. Singurătate, muște, țânțari, praf, zăpușeală. În ultimii zece ani vara a devenit un calvar. Câteva luni de nopți nedormite și zile chinuite, într-un apartament la ultimul etaj, cu toate proprietățile și calitățile unui cuptor, pe care nici măcar aerul condiționat nu îl poate face mai primitor.  Nici orașul nu e mai ispititor. Aceleași hoarde înțepătoare sau urlătoare, caldură sufocantă de cum răsare soarele, miros de baltă sau de gunoaie intrate în putrefacție, motoare ambalate în noapte, urlete.

       De o săptămână fac un exercițiu complicat, caut frumusețea verii. Așa mi-a spus cineva: ,,Fiecare anotimp are frumusețea sa.” Așa că o caut cu înverșunare. Se vede treaba că nu-i chiar o temă pentru orișicare. Până acum am găsit așa: aer irespirabil, duhnind a baltă și a vegetație în putrefacție, lumină orbitoare, căldură ce te lovește drept în creștet de cum ai pășit la soare, trotuare pline de dude strivite, muște, țânțari, țânțari, țânțari, țânțari (numărați câteva catralioane), furtuni, nopți de nesomn, transpirație, slăbiciune continuă, oboseală. Enterocolite estivale. Huruială de aer condiționat ziua și gât uscat, huruială de motoare noaptea și aer sufocant. Nu le-aș trece chiar la capitolul frumusețe, asta dacă nu cumva îmi propun să dezvolt vreo estetică baudelairiană.

        Pentru cineva care nu iubește soarele și marea, vara poate fi o mică teroristă cu bocanci și mitralieră. Și cu arme biologice prinse bine, la bandulieră. Dacă ai și rău de mașină, nu poți închide ochii în deplasare, nici măcar cu adormitoare, iar stomacul tău e certat cu 80 % dintre alimente, ți-ai luat la revedere și de la vreo evadare într-o zonă mai răcoroasă. Situația devine dezastruoasă. Nici măcar de plăcerea matinală a zilelor de concediu nu te mai poți bucura după o vârstă, când te trezești invariabil și ireparabil la cinci și jumătate, indiferent că e luni, joi, duminică, ploaie sau soare. Nu-ți rămâne decât să te înarmezi cu sticle de apă (fără lămâie), dopuri pentru urechi și multă răbdare.

Publicitate

E vremea magnoliilor

Florale, Mărturisiri

Plimbarea de azi  a avut, n-aș putea spune de ce, un parfum de nostalgie. Nostalgie după o primăvară a copilăriei, o primăvară netrăită, dar imaginată. O primăvară cuminte, cu soare blânduț, cu perechi blajine ținându-se de mână pe aleile unui parc bătrân. Cu prieteni vechi împărțind pentru a nu știu câta oară aceleași  jocuri sau poate amintiri. Cu magnolii îmbujorate pictând cu inocență seninul.

Spun magnolie și văd o floare rotunjoară pe ambalajul unei ciocolate micuțe.

-Mamă, ce floare este asta?

-E o magnolie.

Magnolie. Nu văzusem niciodată magnolii. Nu creșteau nici pe marginea drumurilor, nici la vie, nici printre dalii și cârciumărese, nici măcar în povești. Dar erau tare frumoase! Și sigur aveau un parfum pe măsură!

Mi-am apropiat fața și am mirosit magnolia. Ne-am atins obrajii fără teamă. Acum știu. Magnolia miroase a soare și a poveste. A copilărie și a mamă.

Dacă…

Mărturisiri

         Ca în fiecare dimineață, o sun pe mama.  Vorbim ce vorbim și nu știu ce o face să mă avertizeze că e 1 Aprilie. Probabil instinctul protector, matern. Știe ea ce știe. Aud vocea bunicii, o secondează: ,,Să aibă grijă, să nu o păcălească cineva!” Îi strig în telefon: ,,Am, mamaie, am, toată viața am avut și tot am mai pățit-o. Și nu doar de 1 Aprilie.” Închid telefonul, dar răul deja s-a infiltrat. Așa că fac bilanțul păcălelilor. Mă rog, al celor știute, că neștiute or mai fi destule.

        N-o să stau să înșir acum toate farsele copilăriei și adolescenței, care mi-au cauzat adevărate drame la momentul respectiv, dar nu m-au omorât, poate m-au făcut doar mai circumspectă și mai puțin iubitoare de oameni. Nu pot trece cu vederea însă cele două mari păcăleli de ordin sentimental și profesional sau profesional și sentimental care nu doar m-au șifonat iremediabil, dar m-au făcut să îmi pierd până și încrederea în mine însămi și în capacitățile mele de selecție și decizie. Iar asta e grav, cel mai grav. N-am să insist prea mult nici asupra farsei profesionale, nu acum.  E prea proaspăt evenimentul, n-aș putea fi obiectivă. N-am făcut încă o analiză completă a cauzelor și efectelor, deși asta n-ar rezolva nimic până la urmă.

       De la farsele sentimentale s-a scurs însă destulă apă pe Dunăre încât să pot trage niște concluzii, aș zice eu, pertinente. Una ar fi că m-am păcălit în adevăratul sens al cuvântului o singură dată. Dar a fost suficient. Celelalte au fost doar compromisuri, păcăleli asumate în încercarea de a mă adapta societății, comunității, familiei extinse, tradițiilor seculare. Cum s-ar spune, am știut că nu e ce trebuie, dar am pariat, după exemplul și la sfatul celorlați, în ideea că mă voi căli. Nu s-a întâmplat. Recunosc că, după ani buni, uneori stau și mă întreb oare cum ar fi fost acum dacă…

         … dacă aș fi suportat un adept înflăcărat al medicinei naturist-homeopate. Eu m-aș fi îmbolnăvit de COVID, iar el, având o imunitate de invidiat, mi-ar fi administrat rafturi de suplimente și uleiuri esențiale. Mi-ar fi interzis să merg la medic, să mă vaccinez și mi-ar fi ars măștile, amenințând cu divorțul pentru respectarea restricțiilor naționale. Între timp, cât eu aș fi trebăluit prin bucătărie, ca orice femeie de casă, ar fi ieșit la un mic protest cu vuvuzele pe Bulevard sau ar fi scris injurii fără cratimă pe site-urile de socializare. Nu, mai bine nu, oroare!

        … dacă aș fi tolerat un credincios împătimit, vajnic apărător al ortodoxiei naționale. Aș fi mers în pelerinaj forțat la toate mănăstirile din țară, ba și de peste hotare. Aș fi devenit expertă în Viețile Sfinților, masluri, parastase, dezlegări la pește și alte tradiții milenare. Aș fi ținut cu sfințenie toate posturile din calendar. M-aș fi îmbrăcat în costum popular. M-aș fi minunat citind cum Sf. Filofteia (sau Varvara, de ce nu chiar Sf. Vineri sau Duminică) a atins cu o creangă de alun un munte și acesta s-a despicat în două, făcându-i loc să treacă, închizându-se apoi în fața prigonitorilor. Cum, nu credeți așa ceva? Ba eu cred, cum te văd și cum mă vezi, e cât se poate de adevărat! Și, bineînțeles, nici cu acesta nu m-aș fi vaccinat.

       …dacă m-aș fi acomodat cu vreun iubitor de sport și mișcare. Aș fi ținut-o într-o alergare.  Neapărat fără implicare. Sănătate curată, nu m-aș fi mai îmbolnăvit, respectiv vaccinat, niciodată! După gimnastica de înviorare, printre icneli și gâfâieli, aș fi mai strecurat câte o carte. Seara, el ar fi mers cu băieții la o bere sau pe stadion, iar eu aș fi dezbătut, la telefon, cărțile citite pe furiș sau filmele cu vreun amic intelectual de … bonton.

      …dacă aș fi acceptat un … scârțar. Am fi făcut economie la apă și electricitate. M-ar fi urmărit pas cu pas și s-ar fi asigurat că n-am lăsat niciun bec aprins și niciun foc nestins. Ar fi numărat și adunat toate picăturile risipite la robinet. S-ar fi asigurat că avem cea mai ieftină viteză de internet. Ar fi colindat magazinele calculând prețul produselor la suta de grame. Și am fi interzis oferirea de cadouri intra sau interfamilial, din motive de … stres finaciar.

       …dacă aș fi plăcut un gospodar. Aș fi avut acum casa lună. Gresie și faianță în balcon, încălzire prin pardoseală, plafoane false, rulouri exterioare, totul făcut cu mânuțele lui fine. Ar fi mers totul strună! Unde mai pui că și domeniul de la țară ar fi fost ceva de nedescris! Sere gemând de răsaduri, sisteme de picurare, garduri impunătoare, orătănii forfotind prin ogradă, aer curat, praf, muște, soare… Nu trebuia decât să petrec mai mult timp, jumulind câte o găină de țară, în fața televizorului din bucătărie. Ce să mai vorbim, o feerie! Dacă stau să mă gândesc mai bine, asta ar fi fost varianta cea mai adecvată. Ehei! Și fericirea mea, unde aș fi aflat-o, dacă…?

Vine o zi

Mărturisiri

Vine o zi când îți dai seama că visul trăit nu este visul visat. Că ești limitat într-un fel sau altul, iar voința sau ambiția nu sunt suficiente pentru a-ți depăși limitele.

Vine o zi când realizezi că ești predestinat. Da, predestinat. Nu de vreun zeu atotputernic care împarte binecuvântările și blestemele după propriul plac. Ești sclavul propriului ADN. Zeul microscopic din tine. Așa se face că ești închis într-un corp prea strâmt sau prea firav sau prea bolnav sau prea diform pentru ceea ce ți-ai dori. Ești și acel corp neconform, fie că-ți place sau nu. Și trebuie să te împaci cu asta.

Vine o zi când nu ai de ales. Când ți s-au terminat dorințele, dar trebuie să mergi înainte. Atunci pui în balanță pierderile și alegi răul cel mai mic. Îți recunoști înfrângerea  și te accepți așa cum ești. Nici nu știi dacă e o înfrângere sau o victorie. Doar te-ai învins tu pe tine.

Despre scrieri, traduceri și lecturi

Mărturisiri

       Am fost, de când mă știu, un șoarece de bibliotecă. Mă rog, o șoricuță. Mereu curioasă și nerăbdătoare, la un moment dat m-am cam săturat să mă tot rog de cei mari și mereu ocupați să îmi citească, așa că am învățat să citesc singură pe la cinci ani. Nu o să uit niciodată cartea chinezească despre băiețelul care se purta urât cu obiectele din penar, așa că acestea l-au părăsit într-o bună zi. Aceasta a fost primul meu abecedar. Au urmat cărțile rusești, lucioase și impresionant ilustrate, despre Vasilisa cea Înțeleaptă și Marea Morevna, apoi le-am cam pierdut numărul. Dacă alți copii așteptau să primească în dar jucării sau dulciuri, eu așteptam cărți. Iar ai mei nu uitau niciodată să îmi aducă, la întoarcerea din oraș, câteva. Cum intra tata pe ușă, îl și căutam în servieta de piele maro cu două catarame mari, scoteam triumfătoare cărțile și mă retrăgeam să le descopăr în tihnă printre pernele mari din odaia bunicii.

       Anii au trecut, dar eu am tot citit de plăcere până pe la douăzeci și ceva de ani. Momentul când a trebuit să mă pun în slujba societății și să devin om serios. Nu mi-a luat mult să aflu că profesia de dascăl îți cam ocupă tot timpul și că până și noaptea sau în weekend tot dascăl ești. Așa că lectura de plăcere a devenit un lux dedicat vacanțelor mari. Duceam dorul călătoriilor mele imaginare și tot speram că la un moment dat voi avea din nou timp pentru a evada. Însă lucrurile nu păreau deloc să meargă în direcția aceasta. Ultimii ani la catedră m-au convins că setea mea pentru lectură nu va putea fi  ostoită până la pensie decât pe chat-ul de WhatsApp. Așa că m-am reprofilat. Acum am un loc de muncă mai prietenos, care nu amenință să mi se instaleze și acasă. Timpul de după program și toate weekendurile sunt doar ale mele. Mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu așa răsfăț, dar mă descurc, n-am de ce să mă plâng, nu mă plictisesc. Așa că am reînceput să cumpăr și să citesc cărți. Multe. Poate prea multe. Mai multe decât reușesc să parcurg, din dorința de a recupera cumva tot ce am pierdut mai bine de zece ani. Beletristică, antropologie, istorie, istoria culturii și civilizației. Pandemia, cu toate relele ei, m-a ajutat puțin. Profitând de oferta atractivă a unei edituri, am comandat anul trecut un pachet de 24 de cărți la un preț mai mult decât convenabil. Beletristică. Autori mai puțin cunoscuți, cel puțin pentru mine, dar care m-au surprins în mod plăcut. Am reușit să lecturez abia jumătate dintre titluri, dar mă declar mulțumită. Printre acestea, am mai strecurat și lucrări de istorie, antropologie sau istoria culturii și civilizației, o altă pasiune mai veche.

      Ei, dar, cum spuneam, setea mea de lectură a fost neostoită atât de mult timp, încât nu mă pot opri să nu îmi fac provizii. Așa că mai descarc și cărți scanate de mare succes actual (bestseller-uri) dintr-un grup de profil (știu, să-mi fie rușine, vă rog să nu mă spuneți!). Ken Follett, Diana Gabaldon (seria Outlander), Gregory David Roberts (Shantaram) ș.a. Acum nu știu dacă eu am o problemă sau cărțile de mare succes, dar pe mine majoritatea nu au reușit să mă impresioneze, așa că le-am abandonat după primele 50-100 de pagini. Să fie de vină scriitura originală? Să fie de vină traducătorul? Am în mod repetat, încă de la primele pagini, aceeași senzație de artificial, de traducere mot-à-mot cu Google translate. Texte de o stângăcie deranjantă, necizelate, incoerente sub aspectul registrului utilizat. Pasaje care ar vrea să redea frământările sau gândurile personajului în stil indirect liber în cu totul alt registru decât limbajul personajului respectiv. Nu poți să fii un zidar din Evul Mediu, dar să dialoghezi și să gândești cu vocabularul unui arhitect contemporan. Explicații în text ale unor cuvinte, de parcă am avea de-a face cu un dicționar (personajul sculptează lemnul cu ,,o sulă, acel mic obiect ascuțit de metal ”.) Descrieri de natură sau de atmosferă în stil școlăresc. Figuri de stil explicate în text. Pronume personale  repetate la fiecare început de frază. (El a zis, dar el știa. Noi am plecat acolo. Apoi noi ne-am întors.) Uitând că limba română are subiectul inclus sau subînțeles. Și multe alte stângăcii deranjante de-a dreptul. Asta dacă mă refer doar la scriitură (traducere), lăsând la o parte subiectele previzibile (li se văd ațele, cum spun eu), finalurile forțate sau cu iz moralizator, tezismul, simplismul, senzaționalul ieftin.

       Nu am tradus niciodată nimic serios, deși studiile m-ar putea îndreptăți să fac asta. Am considerat că nu stăpânesc atât de bine toate nuanțele și registrele unei limbi străine încât să pot face traduceri literare de calitate, dar uneori sunt tentată să cred că mă subestimez. Citesc și reformulez frazele, încerc să le dau curgerea firească (repet, nu știu dacă stângăcia e a scriitorului sau a traducătorului), înlocuiesc termenii savanți sau prea moderni, rupți din context, cu sinonime care să corespundă culorii locale. La fel și când urmăresc un film cu subtitrarea în română. Mă gândesc totuși că, traducând, aș fi fost tentată să modific prea mult scriitura, să o rescriu atunci când ceva nu mi-ar fi plăcut. Și nu știu cât bine aș fi făcut.

        Revenind la oile noastre, cum spune francezul, să vă destăinui și motivul acestei poate mult prea lungi confesiuni. Aș dori câteva recomandări de lectură (autori contemporani) care să atragă nu doar prin subiect, ci și prin scriitură (traducere). Să fie un tot bine închegat. Cu un subiect și personaje verosimile în universul creat. Să nu fie ceva artificial, cu ațele la vedere, forțat. A nu se înțelege că vreau texte siropoase sau bogate în înflorituri. Nici cărți motivaționale. Prefer o scriitură sobră, tăioasă, fermă, austeră, dar adecvată întregului. 

        Las mai jos pachetul cumpărat de mine acum un an. M-au impresionat în mod deosebit, inclusiv sub aspectul scriiturii, romanele lui Yan Lianke (de un lirism cutremurător), apoi Ciocârlia și Djamilia, dar și celelalte pe care am reușit să le parcurg sunt plăcute (Departe de Kensington, Cum se educă fetele în Boemia, Portretul unui bărbat imatur, Jim Crace- Recolta și mai puțin Casa molimei). Tiago Rebelo și al său Timp al iubirilor imperfecte nu e altceva decât un scenariu de telenovelă în decor african. Despre celelalte nu mă pot încă pronunța, dar până acum, sub aspect literar, sunt mult peste bestseller-urile încercate și abandonate, asta e clar. 🙂

 

Scrisoare

Mărturisiri

Ai îmbătrânit, Necunoscutule. Dar ai rămas la fel. Nu mă cunoști. Eu cred că te-am văzut de câteva ori. Sau poate doar mi s-a părut. Te știu atât de bine și totuși nu ne-am cunoscut. N-aș putea să-ți  recunosc chipul într-o fotografie. Nici numele, de mi-ai trimite o scrisoare într-o zi oarecare. Dar îți știu fiecare gând și mângâierile toate. Așa cred, cel puțin. Ai putea fi la fel de bine un personaj dintr-o carte. Te-am creionat cu grijă și migală. Îți țin portretul fără chip într-un vechi caiet prăfuit. Am vrut să-ți desenez ochii uneori, dar nu m-am putut hotărî. Atât de multe culori! Ți-aș fi schițat și-un zâmbet, dar nu mi-ar fi ieșit decât unul auster. Nu cred că te-ai fi mulțumit cu el. Recunosc, nu sunt o bună desenatoare. Mi-ar fi plăcut mai mult să fiu  pasăre cântătoare. Aș fi zburat și-aș fi tot zburat până te-aș fi aflat. Și-acolo, într-un ungher de poveste, cântecul meu ți-ar fi dat de veste. Despre mine, despre tine, despre noi. Și-am fi fost doi.

Cutia

Mărturisiri

Cum intri pe ușă, faci ușurel la stânga și cauți sub divan. Undeva, acolo, o iarnă la stânga sau două veri la dreapta, vei da peste ea. Cutia mea. Dacă ți-e frică de păianjeni, așteaptă-mă pe mine, nu te-apropia. E o cutie mică, mică, de lemn. A avut și o cheie, dar am pierdut-o, n-aș putea spune când, pe undeva. Se-ascund acolo vrute și nevrute, unele neștiute. Pietre de râu, sare din mare, frunze de-alun, doi melci bătrâni, așchii de soare, rugina toamnei, pare-mi-se că și-o floare. Una de munte, uscată. Sau poate doar decolorată. Caută bine, trebuie să fie acolo, e pusă bine, pe undeva. Mai sunt și unele nevăzute, doar pentru suflete căzute. Doruri scăldate în lapte de mac, aripi cusute pe pânză de sac, o mână ce nu-și mai găsește alintul, măiastra ce și-a uitat, într-o noapte, cântul. Le-ai găsit? Bun! Acum fii cu băgare de seamă, nu le-mprăștia! Ia ușurel primăvara pe care ți-am dat-o. Vezi, n-o speria! Așaz-o, cu băgare de seamă, printre celelalte. Și-nchide cu grijă cutia. Așa! Acum poți să pleci. Am eu grijă de ea.

Amintiri în chinuri, despre niște vaccinuri

Cotidiene, Mărturisiri

Stau de dimineață și urmăresc cum decurge vaccinarea. Cadre medicale emoționate, fiole în prim-plan, cadru strâns pe mâini înmănușate extrăgând serul. Jurnaliști curioși.

– A durut?

– Nu, n-a durut.

Acesta oare să ne fie primul gând la apariția unui vaccin? După un an de teamă, incertitudine, izolare? După un an în care viețile noastre și-au ieșit complet din făgaș? Și când spun asta, mă refer la cei informați și responsabili, nu la cei care au purtat masca de formă, de frica amenzii, iar în rest și-au văzut de obiceiurile lor și au sfidat orice recomandare, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta să ne fie îngrijorarea!? Dacă doare?!

Îmi vin în minte frânturi din prima copilărie. A fost o vreme când am cochetat cu antivaccinismul. Avant la lettre, cum s-ar spune. Probabil intuiam eu ceva efecte adverse iremediabile, vreo paralizie, vreun cip, vreo tehnologie 5G sau cine știe câte alte grozăvii. Pe atunci nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să te vaccinezi. Vă dați seama, nu se inventase cuvântul libertate. Nici de drepturile noastre nu prea eram noi conștienți pe atunci. Așa se face, pesemne, că nimeni nu se gândea măcar că un vaccin i-ar putea face rău. Începea campania și toată lumea se vaccina fără crâcnire și fără discuții inutile. Eram doar niște maimuțe fără minte, vezi bine. Atunci medicii erau medici, profesorii profesori, inginerii ingineri și fiecare își vedea frumușel de profesia lui și făcea ce știa el mai bine. Între timp, au apărut ”influenzerii”. Toată lumea știe de toate și mai nimic. Ne-am eliberat. Dar să revenim la vaccinurile noastre. Mi-aduc aminte că în clasa întâi mi s-au administrat vreo trei. Primul a fost cu mare cântec. A fost nevoie de trei adulți să mă țină. Ca să nu sperii ceilalți copii, m-au luat pe sus și m-au dus în cancelarie, unde am urlat și m-am zbătut ca un porc la tăiere. Unul subponderal. Într-un final, m-au imobilizat, m-au înțepat și circul s-a sfârșit. Nu, din moment ce vă scriu acum, nici n-am paralizat, nici n-am murit. La al doilea vaccin, m-am deșteptat. Cum am văzut medicul și asistenta intrând pe poarta școlii, am evadat. Mă rog, am încercat. Am fugit de mi-au scăpărat picioarele la mama, la grădiniță. Învățătoarea a trimis după mine doi băieți din clasa a treia, dar nu m-au putut prinde. Doctorul, în schimb, a fost mai iute de picior și, pe la jumătatea drumului, m-a înșfăcat. Și m-a adus frumușel în clasă, ca pe o legătură de lemne, la subraț. Prizonieră, tot nu m-am dat bătută și am făcut ce știam eu mai bine: m-am zbătut și am urlat. Învățătoarea a trimis după mama, numai că mama mea nu era o mamă informată, modernă și liberă așa cum sunt mamele de acum, așa că m-a repezit de nu m-am văzut, m-a ținut cu forța și m-a vaccinat. De data aceasta au fost și efecte secundare. Îmi amintesc că am avut febră și ditamai buba care tot ” cocea” și se spărgea de am rămas și acum cu o ditamai cicatrice pe braț. Dar n-am murit, nici în autism nu am dat. Nici eu, nici colegii mei. Doar ne-am imunizat. La al treilea vaccin, doar am lăcrimat puțin. Nu dădea bine să mă las așa ușor. Al treilea a fost la picior. Nu, nu merg în baston. Nu știu cum se face, dar am scăpat. Apoi parcă ne-au mai înțepat în clasa a opta și la liceu, dar n-am mai protestat. Primele trei îmi luaseră mințile deja, vezi bine. Sunt teleghidată acum. M-au cipat.

Jurnal duminical (15)

Cotidiene, Mărturisiri

Jurnalul de astăzi este despre frig. Sau despre fericire, nu aceea cu majusculă, cealaltă fericire. Fericirea mea de azi este despre acasă, despre un acasă cald, despre un acasă al liniștii și al micilor bucurii.

Aș putea spune că frigul a fost inamicul copilăriei mele, zmeul care mi-a amenințat fiecare iarnă. Sunt născută iarna, dar nu am fost niciodată în relații amicale cu Marele Ger.  Cine a trăit la sat, mai ales într-un sat din Bărăgan, știe cum este să te trezești dimineața într-o cameră rece și să îți vâjâie vântul prin toate geamurile acoperite cu perne și pături. Iarna la sat nu înseamnă zăpadă de poveste și lemne trosnind în cămin decât pentru cei crescuți în cutiile suprapuse ale orașului. Iarna la sat înseamnă frig, mult frig. Noroi, polei, nămeți de zăpadă. Trezit în frig, spart lemne, aprins focul, încălzit apă, dezghețat canalul, cărat apă rece de la canal, mers la toaleta din curte, spălat pe bucăți sau doar în locurile esențiale. Dat zăpada din curte. Și a doua zi de la capăt. Ger. Mâini înghețate, picioare înghețate, tremurat continuu și cam atât. Așa au fost iernile copilăriei mele. Între timp, satul s-a mai modernizat, dar iernile din Bărăgan tot geroase au rămas. Poate nu am fost conștientă de acest disconfort atunci. Eram doar un copil, se sacrificau alții pentru mine, îmi plăcea să citesc povești cu spatele lipit de sobă, îmi plăcea mireasma de mere și dovleac copt, îmi plăcea să fug dimineața în pijamale, în odaia bunicilor, și să mă afund în pernele mari, privind pe fereastră pițigoii țopăind în ramurile gutuilor. Cu timpul, am început să simt doar frigul și atât.

Anii mei de școală s-au aflat, parcă predestinat, tot sub semnul frigului. Îmi amintesc cum, în primele clase, ne adunam toți lângă o sobiță veche, mirosind a motorină. Stăteam atât cât să ne dezghețăm mâinile, apoi ne întorceam în bănci. Îmi mișcam permanent degetele în ghete, zadarnic. Uneori mă dureau de frig, deși eram îmbrăcată ca un eschimos. Gimnaziul a fost chiar mai rău. Patru ani de navetă în comuna învecinată, în autobuze neîncălzite, șase ore de stat zilnic în același frig, lângă aceleași sobițe ineficiente și în același miros de motorină. Degete amorțite de frig. Am ajuns la liceu, în oraș. Situația s-a mai încălzit, dar nu suficient. Clasa noastră era situată la ultimul etaj, în capătul coloanei, așa că mai mereu erau probleme cu încălzirea. Nici la gazdele mele situația nu era cu mult mai bună. Încălzirea începea invariabil la 1 noiembrie și se încheia la 1 aprilie. Caloriferele se dezmorțeau cu program, asta în primii doi ani, pentru ca în următorii să nu mai fie căldură mai deloc. Apa caldă era un bun de lux. Oamenii aveau datorii, CET-ul era la un pas de faliment. Ne încălzeam cu gazul de la aragaz, apa curgea pe geamuri și pe pereți. Îmi cumpărasem un radiator, dar siguranțele se ardeau la câteva zile. Am fost la un pas de a da foc păturii de pe pat, încercând să mă încălzesc pe furiș cu un mic reșou găsit deasupra șifonierului gazdei.

Anii de facultate au schimbat însă peisajul. La Galați era altceva. Caloriferele erau fierbinți permanent, fără program, apa caldă curgea permanent la robinet. Puteai chiar să stai în mânecă scurtă iarna. Raiul mult visat! Asta doar în aparatmente, pentru că la facultate odiseea gerului a continuat. Facultatea de Litere era situată într-o clădire unde  instalația de încălzire avea ceva probleme, foarte veche fiind, în sensul că se încălzeau caloriferele, parțial, doar în una sau două săli de curs. Participam la cursuri cu mâinile înmănușate, cu fesul pe cap, mă străduiam să scriu așa. Profesorii glumeau că un spațiu mai modern nu ni s-ar fi potrivit, un artist trebuie să sufere, să trăiască în mizerie, altfel n-ar mai putea imagina.

M-am întors la Brăila, dar situația nu se ameliorase deloc. Datoriile nu se plătiseră, CET-ul ne dădea căldură tot cu măsură spre deloc. Am petrecut cinci ierni într-o garsonieră igrasioasă, încălzindu-mă noaptea cu bidoane de apă fiartă pe aragaz. La scurt timp, CET-ul a dat faliment și fiecare a fost pus în situația de a se descurca. M-am mutat într-un apartament dotat cu centrală termică și chinul meu a luat sfârșit. Nu îmi venea să cred că se poate și așa. Dar experiența cu frigul tot nu s-a încheiat. Au urmat încă patru ani de facultate tot în clădiri neîncălzite sau încălzite insuficient, alte patru ierni de scris cu mănușile în mâini, alte patru ierni cu degetele de la picioare amorțite în ghete îmblănite.

Astăzi locuiesc în același apartament, care a devenit al meu între timp. În sfârșit, am centrala mea. La sat merg iarna doar în vizite scurte, de ani buni. Nu călătoresc iarna, prefer muntele în culori estivale, reduc la minim ieșirile din casă până la primele semne de primăvară. Dar, când să zic ,,am scăpat” de ger, iată că n-a fost chiar așa. Noul serviciu presupune ceva contacte cu temperaturile extreme (despre canicula de Bărăgan poate într-un alt jurnal duminical, estival).

Dar azi sunt bucuroasă. N-aș putea spune recunoscătoare. Nu aș putea spune cui. Sunt bucuroasă că pot sta, la orice oră din zi și din noapte,  pe scăunelul meu, cu spatele lipit de caloriferul fierbinte, cu o cană de ceai cald pe masă și cu o pătură peste picioare, rezolvând cuvinte încrucișate, citind o carte bună, ascultând muzică sau croșetând ceva.

SAM_0003-2

Fericirea de azi

Autumnale, Cotidiene, Fotografii, Mărturisiri, Pereche

Sunt zile în care nu ți se întâmplă nimic deosebit. Zile anoste, prăfuite, purtând uniforma roasă pe la coate a cotidianului. Zile în care îți lipsesc marile bucurii, fluturii din stomac, freamătul, fericirea cea mare. Pâinea ta cea de toate zilele. Drogul de care ești privat. În astfel de zile cauți înlocuitori. Îți măsori bucuriile în unități infinitezimale. Le cauți în cele mai banale unghere și le savurezi așa cum savurai în copilărie crema de nucă din cozonac. Aroma ceaiului amar de sunătoare cu pesmet. Ora ta de film din fiecare seară. Cartea de pe noptieră. Foșnetul ploii pe acoperiș. Un melc încremenit pe obrazul ridat al unui copac. O castană țepoasă rătăcită pe aleea din fața blocului. Zgomotul propriilor pași răscolind frunzele jilave. Mirosul de pământ reavăn. O pisică ce te privește de sus, străjuind o grădină cu trandafiri ofiliți. O tufă de măceș aplecându-se peste un gard părăsit.

Fericirea mea de azi: un copac arămiu privit prin geamul murdar al unui tramvai.

Despre fotografie

Mărturisiri

Sau despre cum să nu transformi o pasiune în supliciu

         Încerc să îmi amintesc când a început pasiunea mea pentru fotografie. Nu reușesc să fixez momentul. Cert este că de mică mi-a plăcut să tot răsfoiesc colecția de cărți poștale și fotografiile de familie, păstrate de-a valma într-o cutie, pe undeva. Mi-am cumpărat primul aparat cu film în perioada liceului. După ani întregi în care m-a slujit credincios, i-a fost fatală baia de nămol de la Vulcanii Noroioși, în primul meu an de serviciu, vara lui 2007. A urmat un compact, singurul de care am fost foarte mulțumită (cele mai reușite fotografii macro le am din acea perioadă), dar a venit și momentul când s-a defectat. L-a urmat alt compact, destul de neprietenos și mai puțin talentat decât primul. Am tot fotografiat ani la rând, pentru plăcerea mea, toate florile găsite prin grădini și nu numai și toate gângăniile mai mult sau mai puțin prietenoase, plus fotografiile în interes de serviciu (la grădiniță trebuia să fotografiezi și praful de pe frunze, dacă se putea, nu cumva să ții beneficiarii indirecți neinformați).

         Toate bune și frumoase. Până anul trecut când mi-a intrat în cap ideea diabolică năstrușnică de a trece la un alt nivel. Încurajată de un prieten și de operele de artă pe care le tot vedeam în grupurile de profil, mi-am cumpărat un DSLR. Partea bună e că nu am făcut imprudența să investesc într-unul nou (pentru cei care nu știu, îndrăznesc să spun că fotografia este una dintre cele mai costisitoare pasiuni, pe care poate doar pasiunea pentru mașini o poate întrece 😆 ). Partea proastă este că din acel moment pasiunea mea pentru fotografie s-a transformat în frustrare și chin. Nu numai că fotografiile făcute cu minunea de aparat profi nu erau ce văzusem eu în grupurile de fotografie, dar nici măcar nu se ridicau la nivelul celor pe care le făcusem ani la rând cu micuțul și prietenosul compact. Nu, aparatul nu făcea poze singur și nici eu nu dădeam semne că aș putea reuși să îl strunesc vreodată. După un an de încercări și de studiu și de străduință (sunt o persoană destul de perseverentă de fel, dar nu mă motivează în niciun caz nereușitele repetate, mai ales că în general învăț foarte ușor ce îmi propun), am ajuns la concluzia că nu voi putea niciodată excela în această direcție. De ce? Pentru că nu am vădit niciodată aptitudini tehnice prea dezvoltate, iar arta fotografică (cel puțin în accepția ei de astăzi) e mai  mult tehnică decât artă.  O întreagă enciclopedie de formule și de combinații de cifre și de parametri de tot felul. Și, mai ales, reguli, multe reguli. Acum, credeți ce vreți, dar după mine, regulile și calculele nu prea au ce căuta în artă. Pentru mine arta e simțire, vibrație, trăire. E spontaneitate. Nu îmi număr cuvintele când scriu un text, nici nu stau să contabilizez câte încep cu vocale. Nu apreciez o operă literară după structura morfologică sau sintactică. O vreme după ce am absolvit Litere aveam defectul profesional (de care tare mă bucur că am scăpat) de a căuta în orice text figurile de stil sau de a identifica perspectiva narativă, tipul de construcție, tipologia personajelor și alte elemente de teorie literară, neglijând impresia artistică globală.  Altfel spus, nu prea mă mai sensibiliza nimic pentru că tot analizam și jurizam. Au trecut anii și m-am detașat. Nu apreciez o pictură după codul culorilor folosite, nici după dispunerea elementelor în treimea superioară sau inferioară, nici nu mă deranjează dacă linia orizontului nu e perfect dreaptă, dimpotrivă. Contează ce simt când o privesc, atât.  Să stau să calculez distanțe focale, timpi de expunere, unghiuri și intensități luminoase, proporții cromatice și balans de alb și să fac n combinații de n parametri cu n trepte de variație poate fi o pasiune pentru un tehnician, pentru un matematician sau fizician, nu pentru mine. Asta ține de tehnică, nu de artă.

        Sfaturi pentru un pasionat amator de fotografie:

-Înainte de a achiziționa un DSLR, asigură-te că ai răbdarea necesară și aptitudinile tehnice pentru a-l folosi. Și că ai destul timp liber la dispoziție să investești în asta. Dacă vrei să faci fotografii cu el doar pe modul automat, poți la fel de bine să îți cumperi un telefon performant. Cum îl scoți de pe Auto lucrurile se complică simțitor, ba chiar devin frustrante. O să constați, dacă nu cumva ai o înclinație pentru calcule și artificii tehnice, că efectiv nu știi ce să îi mai faci, deși ți-ai dat toată silința și ai aplicat toate regulile, că toate fotografiile îți sunt blurate sau defocalizate, că nu au lumina necesară, că nu e în focus ce ai vrut tu să focalizezi etc. Privești fotografiile pe ecranul calculatorului și vezi că ai abia 5-6 cât de cât reușite din 100. Apoi începe partea a doua, editarea. Deloc ușoară nici asta.

-Gândește-te că achiziționarea unui DSLR e doar primul pas într-un șir de cheltuieli nesfârșite, după principiul bulgărelui de zăpadă. Vei avea nevoie de o serie de alte n accesorii (filtre, parasolar, blitz-uri, obiective etc), îți vei dori altceva mai bun când vei vedea ce scule au ceilalți pasionați. Diferențele sunt mai mult decât evidente, nu e ca și când ai scrie o poezie cu pixul sau cu stiloul sau în format digital, rezultatul fiind același, e ca și când te-ai înscrie într-o cursă auto cu o Dacia veche hodorogită, în timp ce alții au nu știu ce mașină de mare performanță (nu mă pricep la mașini).

-Nu te lansa de la început în competiții sau în provocări pe numeroasele grupuri create în acest sens. Asta dacă nu cumva ești masochist și îți place să constați zilnic cât de mărunt ești. Nu vei învăța mare lucru, nu stă nimeni să îți explice acolo ce și cum a făcut. O să îți atragă atenția eventual asupra a ceea ce ai greșit, de pe piedestalul pe care s-au urcat.  În cel mai bun caz, o să te ignore. Mai mult, vei constata că și aici nu doar calitatea fotografiilor e unicul criteriu de promovare. Mai sunt și altele care țin de abilitățile de socializare. Cel mai bine vei învăța pe lângă un alt fotograf, în teren. Nu cred că această meserie se poate ,,fura”. Trebuie să ai norocul să cunoști un om cu vocație didactică și dispus să îți dezvăluie secretele fotografiei, fără teama că i-ai putea fura pâinea de la gură, cum se spune.

-Gândește-te ce ramură a fotografiei îți place sau dacă te vezi făcând fotografie de eveniment. Dacă vrei să trăiești din fotografie în România, cam asta este direcția care îți va asigura succesul. Și fotografia de portret. În ceea ce mă privește, nu mă văd făcând asta, nu îmi place să fotografiez oameni, nici nu aș putea să scot ceva bun pe partea asta. Dacă nu îți place subiectul, nu poți să scoți ce este mai bun din el. Pe de altă parte, ca fotograf de plăcere, ar fi indicat să călătorești destul de mult. În caz contrar, vei cam epuiza subiectele la un moment dat. Publicul nu prea este impresionat de fire de iarbă, gândaci, buturugi uscate sau flori. Un simplu experiment este edificator în acest sens: postează o fotografie cu o frunză și una cu o figură umană (sau mai multe), la fel de bune calitativ. A doua va aduna rapid un număr însemnat de aprecieri (poate să fie și slabă calitativ), prima abia câteva sau deloc.

În concluzie, voi continua să fotografiez cum am făcut-o ani buni până acum. Pentru mine. Pentru și de plăcere. Pentru subiect, formă și culoare. Și ca formă de exprimare a stării de moment. Fără calcule matematice și artificii tehnice. Fără cheltuieli astronomice. Fără ore de studiu care ar transforma plăcerea, spontanul, în chin sau frustrare. Pentru că frunza aceea pătată și fluturele acela cu aripile frânte înseamnă mai mult pentru mine decât o aglomerare de megapixeli sau un calcul de distanțe focale.