Scrisoare

Mărturisiri

Ai îmbătrânit, Necunoscutule. Dar ai rămas la fel. Nu mă cunoști. Eu cred că te-am văzut de câteva ori. Sau poate doar mi s-a părut. Te știu atât de bine și totuși nu ne-am cunoscut. N-aș putea să-ți  recunosc chipul într-o fotografie. Nici numele, de mi-ai trimite o scrisoare într-o zi oarecare. Dar îți știu fiecare gând și mângâierile toate. Așa cred, cel puțin. Ai putea fi la fel de bine un personaj dintr-o carte. Te-am creionat cu grijă și migală. Îți țin portretul fără chip într-un vechi caiet prăfuit. Am vrut să-ți desenez ochii uneori, dar nu m-am putut hotărî. Atât de multe culori! Ți-aș fi schițat și-un zâmbet, dar nu mi-ar fi ieșit decât unul auster. Nu cred că te-ai fi mulțumit cu el. Recunosc, nu sunt o bună desenatoare. Mi-ar fi plăcut mai mult să fiu  pasăre cântătoare. Aș fi zburat și-aș fi tot zburat până te-aș fi aflat. Și-acolo, într-un ungher de poveste, cântecul meu ți-ar fi dat de veste. Despre mine, despre tine, despre noi. Și-am fi fost doi.

Cutia

Mărturisiri

Cum intri pe ușă, faci ușurel la stânga și cauți sub divan. Undeva, acolo, o iarnă la stânga sau două veri la dreapta, vei da peste ea. Cutia mea. Dacă ți-e frică de păianjeni, așteaptă-mă pe mine, nu te-apropia. E o cutie mică, mică, de lemn. A avut și o cheie, dar am pierdut-o, n-aș putea spune când, pe undeva. Se-ascund acolo vrute și nevrute, unele neștiute. Pietre de râu, sare din mare, frunze de-alun, doi melci bătrâni, așchii de soare, rugina toamnei, pare-mi-se că și-o floare. Una de munte, uscată. Sau poate doar decolorată. Caută bine, trebuie să fie acolo, e pusă bine, pe undeva. Mai sunt și unele nevăzute, doar pentru suflete căzute. Doruri scăldate în lapte de mac, aripi cusute pe pânză de sac, o mână ce nu-și mai găsește alintul, măiastra ce și-a uitat, într-o noapte, cântul. Le-ai găsit? Bun! Acum fii cu băgare de seamă, nu le-mprăștia! Ia ușurel primăvara pe care ți-am dat-o. Vezi, n-o speria! Așaz-o, cu băgare de seamă, printre celelalte. Și-nchide cu grijă cutia. Așa! Acum poți să pleci. Am eu grijă de ea.

Amintiri în chinuri, despre niște vaccinuri

Cotidiene, Mărturisiri

Stau de dimineață și urmăresc cum decurge vaccinarea. Cadre medicale emoționate, fiole în prim-plan, cadru strâns pe mâini înmănușate extrăgând serul. Jurnaliști curioși.

– A durut?

– Nu, n-a durut.

Acesta oare să ne fie primul gând la apariția unui vaccin? După un an de teamă, incertitudine, izolare? După un an în care viețile noastre și-au ieșit complet din făgaș? Și când spun asta, mă refer la cei informați și responsabili, nu la cei care au purtat masca de formă, de frica amenzii, iar în rest și-au văzut de obiceiurile lor și au sfidat orice recomandare, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta să ne fie îngrijorarea!? Dacă doare?!

Îmi vin în minte frânturi din prima copilărie. A fost o vreme când am cochetat cu antivaccinismul. Avant la lettre, cum s-ar spune. Probabil intuiam eu ceva efecte adverse iremediabile, vreo paralizie, vreun cip, vreo tehnologie 5G sau cine știe câte alte grozăvii. Pe atunci nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să te vaccinezi. Vă dați seama, nu se inventase cuvântul libertate. Nici de drepturile noastre nu prea eram noi conștienți pe atunci. Așa se face, pesemne, că nimeni nu se gândea măcar că un vaccin i-ar putea face rău. Începea campania și toată lumea se vaccina fără crâcnire și fără discuții inutile. Eram doar niște maimuțe fără minte, vezi bine. Atunci medicii erau medici, profesorii profesori, inginerii ingineri și fiecare își vedea frumușel de profesia lui și făcea ce știa el mai bine. Între timp, au apărut ”influenzerii”. Toată lumea știe de toate și mai nimic. Ne-am eliberat. Dar să revenim la vaccinurile noastre. Mi-aduc aminte că în clasa întâi mi s-au administrat vreo trei. Primul a fost cu mare cântec. A fost nevoie de trei adulți să mă țină. Ca să nu sperii ceilalți copii, m-au luat pe sus și m-au dus în cancelarie, unde am urlat și m-am zbătut ca un porc la tăiere. Unul subponderal. Într-un final, m-au imobilizat, m-au înțepat și circul s-a sfârșit. Nu, din moment ce vă scriu acum, nici n-am paralizat, nici n-am murit. La al doilea vaccin, m-am deșteptat. Cum am văzut medicul și asistenta intrând pe poarta școlii, am evadat. Mă rog, am încercat. Am fugit de mi-au scăpărat picioarele la mama, la grădiniță. Învățătoarea a trimis după mine doi băieți din clasa a treia, dar nu m-au putut prinde. Doctorul, în schimb, a fost mai iute de picior și, pe la jumătatea drumului, m-a înșfăcat. Și m-a adus frumușel în clasă, ca pe o legătură de lemne, la subraț. Prizonieră, tot nu m-am dat bătută și am făcut ce știam eu mai bine: m-am zbătut și am urlat. Învățătoarea a trimis după mama, numai că mama mea nu era o mamă informată, modernă și liberă așa cum sunt mamele de acum, așa că m-a repezit de nu m-am văzut, m-a ținut cu forța și m-a vaccinat. De data aceasta au fost și efecte secundare. Îmi amintesc că am avut febră și ditamai buba care tot ” cocea” și se spărgea de am rămas și acum cu o ditamai cicatrice pe braț. Dar n-am murit, nici în autism nu am dat. Nici eu, nici colegii mei. Doar ne-am imunizat. La al treilea vaccin, doar am lăcrimat puțin. Nu dădea bine să mă las așa ușor. Al treilea a fost la picior. Nu, nu merg în baston. Nu știu cum se face, dar am scăpat. Apoi parcă ne-au mai înțepat în clasa a opta și la liceu, dar n-am mai protestat. Primele trei îmi luaseră mințile deja, vezi bine. Sunt teleghidată acum. M-au cipat.

Jurnal duminical (15)

Cotidiene, Mărturisiri

Jurnalul de astăzi este despre frig. Sau despre fericire, nu aceea cu majusculă, cealaltă fericire. Fericirea mea de azi este despre acasă, despre un acasă cald, despre un acasă al liniștii și al micilor bucurii.

Aș putea spune că frigul a fost inamicul copilăriei mele, zmeul care mi-a amenințat fiecare iarnă. Sunt născută iarna, dar nu am fost niciodată în relații amicale cu Marele Ger.  Cine a trăit la sat, mai ales într-un sat din Bărăgan, știe cum este să te trezești dimineața într-o cameră rece și să îți vâjâie vântul prin toate geamurile acoperite cu perne și pături. Iarna la sat nu înseamnă zăpadă de poveste și lemne trosnind în cămin decât pentru cei crescuți în cutiile suprapuse ale orașului. Iarna la sat înseamnă frig, mult frig. Noroi, polei, nămeți de zăpadă. Trezit în frig, spart lemne, aprins focul, încălzit apă, dezghețat canalul, cărat apă rece de la canal, mers la toaleta din curte, spălat pe bucăți sau doar în locurile esențiale. Dat zăpada din curte. Și a doua zi de la capăt. Ger. Mâini înghețate, picioare înghețate, tremurat continuu și cam atât. Așa au fost iernile copilăriei mele. Între timp, satul s-a mai modernizat, dar iernile din Bărăgan tot geroase au rămas. Poate nu am fost conștientă de acest disconfort atunci. Eram doar un copil, se sacrificau alții pentru mine, îmi plăcea să citesc povești cu spatele lipit de sobă, îmi plăcea mireasma de mere și dovleac copt, îmi plăcea să fug dimineața în pijamale, în odaia bunicilor, și să mă afund în pernele mari, privind pe fereastră pițigoii țopăind în ramurile gutuilor. Cu timpul, am început să simt doar frigul și atât.

Anii mei de școală s-au aflat, parcă predestinat, tot sub semnul frigului. Îmi amintesc cum, în primele clase, ne adunam toți lângă o sobiță veche, mirosind a motorină. Stăteam atât cât să ne dezghețăm mâinile, apoi ne întorceam în bănci. Îmi mișcam permanent degetele în ghete, zadarnic. Uneori mă dureau de frig, deși eram îmbrăcată ca un eschimos. Gimnaziul a fost chiar mai rău. Patru ani de navetă în comuna învecinată, în autobuze neîncălzite, șase ore de stat zilnic în același frig, lângă aceleași sobițe ineficiente și în același miros de motorină. Degete amorțite de frig. Am ajuns la liceu, în oraș. Situația s-a mai încălzit, dar nu suficient. Clasa noastră era situată la ultimul etaj, în capătul coloanei, așa că mai mereu erau probleme cu încălzirea. Nici la gazdele mele situația nu era cu mult mai bună. Încălzirea începea invariabil la 1 noiembrie și se încheia la 1 aprilie. Caloriferele se dezmorțeau cu program, asta în primii doi ani, pentru ca în următorii să nu mai fie căldură mai deloc. Apa caldă era un bun de lux. Oamenii aveau datorii, CET-ul era la un pas de faliment. Ne încălzeam cu gazul de la aragaz, apa curgea pe geamuri și pe pereți. Îmi cumpărasem un radiator, dar siguranțele se ardeau la câteva zile. Am fost la un pas de a da foc păturii de pe pat, încercând să mă încălzesc pe furiș cu un mic reșou găsit deasupra șifonierului gazdei.

Anii de facultate au schimbat însă peisajul. La Galați era altceva. Caloriferele erau fierbinți permanent, fără program, apa caldă curgea permanent la robinet. Puteai chiar să stai în mânecă scurtă iarna. Raiul mult visat! Asta doar în aparatmente, pentru că la facultate odiseea gerului a continuat. Facultatea de Litere era situată într-o clădire unde  instalația de încălzire avea ceva probleme, foarte veche fiind, în sensul că se încălzeau caloriferele, parțial, doar în una sau două săli de curs. Participam la cursuri cu mâinile înmănușate, cu fesul pe cap, mă străduiam să scriu așa. Profesorii glumeau că un spațiu mai modern nu ni s-ar fi potrivit, un artist trebuie să sufere, să trăiască în mizerie, altfel n-ar mai putea imagina.

M-am întors la Brăila, dar situația nu se ameliorase deloc. Datoriile nu se plătiseră, CET-ul ne dădea căldură tot cu măsură spre deloc. Am petrecut cinci ierni într-o garsonieră igrasioasă, încălzindu-mă noaptea cu bidoane de apă fiartă pe aragaz. La scurt timp, CET-ul a dat faliment și fiecare a fost pus în situația de a se descurca. M-am mutat într-un apartament dotat cu centrală termică și chinul meu a luat sfârșit. Nu îmi venea să cred că se poate și așa. Dar experiența cu frigul tot nu s-a încheiat. Au urmat încă patru ani de facultate tot în clădiri neîncălzite sau încălzite insuficient, alte patru ierni de scris cu mănușile în mâini, alte patru ierni cu degetele de la picioare amorțite în ghete îmblănite.

Astăzi locuiesc în același apartament, care a devenit al meu între timp. În sfârșit, am centrala mea. La sat merg iarna doar în vizite scurte, de ani buni. Nu călătoresc iarna, prefer muntele în culori estivale, reduc la minim ieșirile din casă până la primele semne de primăvară. Dar, când să zic ,,am scăpat” de ger, iată că n-a fost chiar așa. Noul serviciu presupune ceva contacte cu temperaturile extreme (despre canicula de Bărăgan poate într-un alt jurnal duminical, estival).

Dar azi sunt bucuroasă. N-aș putea spune recunoscătoare. Nu aș putea spune cui. Sunt bucuroasă că pot sta, la orice oră din zi și din noapte,  pe scăunelul meu, cu spatele lipit de caloriferul fierbinte, cu o cană de ceai cald pe masă și cu o pătură peste picioare, rezolvând cuvinte încrucișate, citind o carte bună, ascultând muzică sau croșetând ceva.

SAM_0003-2

Fericirea de azi

Autumnale, Cotidiene, Fotografii, Mărturisiri, Pereche

Sunt zile în care nu ți se întâmplă nimic deosebit. Zile anoste, prăfuite, purtând uniforma roasă pe la coate a cotidianului. Zile în care îți lipsesc marile bucurii, fluturii din stomac, freamătul, fericirea cea mare. Pâinea ta cea de toate zilele. Drogul de care ești privat. În astfel de zile cauți înlocuitori. Îți măsori bucuriile în unități infinitezimale. Le cauți în cele mai banale unghere și le savurezi așa cum savurai în copilărie crema de nucă din cozonac. Aroma ceaiului amar de sunătoare cu pesmet. Ora ta de film din fiecare seară. Cartea de pe noptieră. Foșnetul ploii pe acoperiș. Un melc încremenit pe obrazul ridat al unui copac. O castană țepoasă rătăcită pe aleea din fața blocului. Zgomotul propriilor pași răscolind frunzele jilave. Mirosul de pământ reavăn. O pisică ce te privește de sus, străjuind o grădină cu trandafiri ofiliți. O tufă de măceș aplecându-se peste un gard părăsit.

Fericirea mea de azi: un copac arămiu privit prin geamul murdar al unui tramvai.

Despre fotografie

Mărturisiri

Sau despre cum să nu transformi o pasiune în supliciu

         Încerc să îmi amintesc când a început pasiunea mea pentru fotografie. Nu reușesc să fixez momentul. Cert este că de mică mi-a plăcut să tot răsfoiesc colecția de cărți poștale și fotografiile de familie, păstrate de-a valma într-o cutie, pe undeva. Mi-am cumpărat primul aparat cu film în perioada liceului. După ani întregi în care m-a slujit credincios, i-a fost fatală baia de nămol de la Vulcanii Noroioși, în primul meu an de serviciu, vara lui 2007. A urmat un compact, singurul de care am fost foarte mulțumită (cele mai reușite fotografii macro le am din acea perioadă), dar a venit și momentul când s-a defectat. L-a urmat alt compact, destul de neprietenos și mai puțin talentat decât primul. Am tot fotografiat ani la rând, pentru plăcerea mea, toate florile găsite prin grădini și nu numai și toate gângăniile mai mult sau mai puțin prietenoase, plus fotografiile în interes de serviciu (la grădiniță trebuia să fotografiezi și praful de pe frunze, dacă se putea, nu cumva să ții beneficiarii indirecți neinformați).

         Toate bune și frumoase. Până anul trecut când mi-a intrat în cap ideea diabolică năstrușnică de a trece la un alt nivel. Încurajată de un prieten și de operele de artă pe care le tot vedeam în grupurile de profil, mi-am cumpărat un DSLR. Partea bună e că nu am făcut imprudența să investesc într-unul nou (pentru cei care nu știu, îndrăznesc să spun că fotografia este una dintre cele mai costisitoare pasiuni, pe care poate doar pasiunea pentru mașini o poate întrece 😆 ). Partea proastă este că din acel moment pasiunea mea pentru fotografie s-a transformat în frustrare și chin. Nu numai că fotografiile făcute cu minunea de aparat profi nu erau ce văzusem eu în grupurile de fotografie, dar nici măcar nu se ridicau la nivelul celor pe care le făcusem ani la rând cu micuțul și prietenosul compact. Nu, aparatul nu făcea poze singur și nici eu nu dădeam semne că aș putea reuși să îl strunesc vreodată. După un an de încercări și de studiu și de străduință (sunt o persoană destul de perseverentă de fel, dar nu mă motivează în niciun caz nereușitele repetate, mai ales că în general învăț foarte ușor ce îmi propun), am ajuns la concluzia că nu voi putea niciodată excela în această direcție. De ce? Pentru că nu am vădit niciodată aptitudini tehnice prea dezvoltate, iar arta fotografică (cel puțin în accepția ei de astăzi) e mai  mult tehnică decât artă.  O întreagă enciclopedie de formule și de combinații de cifre și de parametri de tot felul. Și, mai ales, reguli, multe reguli. Acum, credeți ce vreți, dar după mine, regulile și calculele nu prea au ce căuta în artă. Pentru mine arta e simțire, vibrație, trăire. E spontaneitate. Nu îmi număr cuvintele când scriu un text, nici nu stau să contabilizez câte încep cu vocale. Nu apreciez o operă literară după structura morfologică sau sintactică. O vreme după ce am absolvit Litere aveam defectul profesional (de care tare mă bucur că am scăpat) de a căuta în orice text figurile de stil sau de a identifica perspectiva narativă, tipul de construcție, tipologia personajelor și alte elemente de teorie literară, neglijând impresia artistică globală.  Altfel spus, nu prea mă mai sensibiliza nimic pentru că tot analizam și jurizam. Au trecut anii și m-am detașat. Nu apreciez o pictură după codul culorilor folosite, nici după dispunerea elementelor în treimea superioară sau inferioară, nici nu mă deranjează dacă linia orizontului nu e perfect dreaptă, dimpotrivă. Contează ce simt când o privesc, atât.  Să stau să calculez distanțe focale, timpi de expunere, unghiuri și intensități luminoase, proporții cromatice și balans de alb și să fac n combinații de n parametri cu n trepte de variație poate fi o pasiune pentru un tehnician, pentru un matematician sau fizician, nu pentru mine. Asta ține de tehnică, nu de artă.

        Sfaturi pentru un pasionat amator de fotografie:

-Înainte de a achiziționa un DSLR, asigură-te că ai răbdarea necesară și aptitudinile tehnice pentru a-l folosi. Și că ai destul timp liber la dispoziție să investești în asta. Dacă vrei să faci fotografii cu el doar pe modul automat, poți la fel de bine să îți cumperi un telefon performant. Cum îl scoți de pe Auto lucrurile se complică simțitor, ba chiar devin frustrante. O să constați, dacă nu cumva ai o înclinație pentru calcule și artificii tehnice, că efectiv nu știi ce să îi mai faci, deși ți-ai dat toată silința și ai aplicat toate regulile, că toate fotografiile îți sunt blurate sau defocalizate, că nu au lumina necesară, că nu e în focus ce ai vrut tu să focalizezi etc. Privești fotografiile pe ecranul calculatorului și vezi că ai abia 5-6 cât de cât reușite din 100. Apoi începe partea a doua, editarea. Deloc ușoară nici asta.

-Gândește-te că achiziționarea unui DSLR e doar primul pas într-un șir de cheltuieli nesfârșite, după principiul bulgărelui de zăpadă. Vei avea nevoie de o serie de alte n accesorii (filtre, parasolar, blitz-uri, obiective etc), îți vei dori altceva mai bun când vei vedea ce scule au ceilalți pasionați. Diferențele sunt mai mult decât evidente, nu e ca și când ai scrie o poezie cu pixul sau cu stiloul sau în format digital, rezultatul fiind același, e ca și când te-ai înscrie într-o cursă auto cu o Dacia veche hodorogită, în timp ce alții au nu știu ce mașină de mare performanță (nu mă pricep la mașini).

-Nu te lansa de la început în competiții sau în provocări pe numeroasele grupuri create în acest sens. Asta dacă nu cumva ești masochist și îți place să constați zilnic cât de mărunt ești. Nu vei învăța mare lucru, nu stă nimeni să îți explice acolo ce și cum a făcut. O să îți atragă atenția eventual asupra a ceea ce ai greșit, de pe piedestalul pe care s-au urcat.  În cel mai bun caz, o să te ignore. Mai mult, vei constata că și aici nu doar calitatea fotografiilor e unicul criteriu de promovare. Mai sunt și altele care țin de abilitățile de socializare. Cel mai bine vei învăța pe lângă un alt fotograf, în teren. Nu cred că această meserie se poate ,,fura”. Trebuie să ai norocul să cunoști un om cu vocație didactică și dispus să îți dezvăluie secretele fotografiei, fără teama că i-ai putea fura pâinea de la gură, cum se spune.

-Gândește-te ce ramură a fotografiei îți place sau dacă te vezi făcând fotografie de eveniment. Dacă vrei să trăiești din fotografie în România, cam asta este direcția care îți va asigura succesul. Și fotografia de portret. În ceea ce mă privește, nu mă văd făcând asta, nu îmi place să fotografiez oameni, nici nu aș putea să scot ceva bun pe partea asta. Dacă nu îți place subiectul, nu poți să scoți ce este mai bun din el. Pe de altă parte, ca fotograf de plăcere, ar fi indicat să călătorești destul de mult. În caz contrar, vei cam epuiza subiectele la un moment dat. Publicul nu prea este impresionat de fire de iarbă, gândaci, buturugi uscate sau flori. Un simplu experiment este edificator în acest sens: postează o fotografie cu o frunză și una cu o figură umană (sau mai multe), la fel de bune calitativ. A doua va aduna rapid un număr însemnat de aprecieri (poate să fie și slabă calitativ), prima abia câteva sau deloc.

În concluzie, voi continua să fotografiez cum am făcut-o ani buni până acum. Pentru mine. Pentru și de plăcere. Pentru subiect, formă și culoare. Și ca formă de exprimare a stării de moment. Fără calcule matematice și artificii tehnice. Fără cheltuieli astronomice. Fără ore de studiu care ar transforma plăcerea, spontanul, în chin sau frustrare. Pentru că frunza aceea pătată și fluturele acela cu aripile frânte înseamnă mai mult pentru mine decât o aglomerare de megapixeli sau un calcul de distanțe focale.

 

Boala

Fotografii, Mărturisiri

Soarele își varsă,

picătură cu picătură,

sângele pe pământ.

Înaltul este-n comă de gri

și deficit de cânt.

Copacii anemici își plâng

verdele

risipit la ruletă.

Zboruri îndoliate poartă-n zare

zvon de vendetă.

O aripă zdrențuită-și scaldă

catifeaua-n țărână.

Oameni istoviți

își trec zilele

din mână în mână.

Jurnal de septembrie

Fotografii, Jurnalul de sâmbătă, Mărturisiri

        Un septembrie al schimbărilor. Poate cea mai importantă a fost schimbarea locului de muncă și totodată a domeniului, însoțită de confirmarea bănuielii că 13 ani am făcut ceva complet greșit și nepotrivit. Greșit și nepotrivit față de mine, față de înclinațiile mele native, față de ceea ce îmi datoram mie însămi pentru starea mea de bine. Din comoditate la început, din nevoia de siguranță, din teama de a schimba ceva. Schimbarea (curajoasă, după unii, complet irațională după alții) mi-a arătat că se poate și altfel. Că locul de muncă nu trebuie să fie un fel de Bau-Bau. Că poți să aștepți ziua de luni și fără un fel de fior apocaliptic. Că se poate să fii angajat  fără să fii la dispoziția sistemului 24 de ore din 24. Că există timp liber după programul de lucru. Că poți să trăiești  fără ca jobul să-ți acapareze și casa. Că se poate comunica și lucra fără grup de WhatsApp. Că poți să îți duci la îndeplinire sarcinile de serviciu și fără să fii ținta unor controale sau amenințări periodice. După 20 de ani de contact permanent cu școala, fie ca învățăcel, fie ca profesor, am rămas doar cu teamă și repulsie. Școala românească s-a aflat și se află încă sub semnul terorii, al termenelor de respectat,  al controalelor permanente și al notelor, al priorităților imbecile și complet nejustificate. O tensiune continuă creată și hrănită din interiorul sistemului, un fel de boală profesională care îți otrăvește sângele de te face să crezi că nebunia asta e normalitate și nu altfel. Nu știu exact ce voi face în următorii ani, dar un lucru îl știu cu certitudine: nu îmi doresc să mai revin vreodată în sistem. Cedez cu plăcere locul celor care îmi condamnă decizia, neînțelegând, în înțelepciunea lor fără margini, cum de am putut eu lăsa atât bănet și așa concedii generoase și așa program scurt, vezi bine, că doar greu nu era.

        În altă ordine de idei, dar tot pe linia schimbării, m-am înscris la un curs de artă fotografică (știu, asta era tot ce îmi mai lipsea). Pe deplin conștientă de lipsa timpului liber, dar nedorind să pierd oportunitatea ivită de a învăța de la cei mai renumiți fotografi ai urbei.  Decizie cu urmări destul de frustrante, de altfel.  Întrevederile, agreabile, nimic de zis,  mi-au confirmat că pasiunea pentru fotografie este una destul de cronofagă și costisitoare, mai ales dacă nu îți câștigi existența din asta, că nimic din ce am făcut de ani buni pe această linie nu era tocmai ce ar fi trebuit să fac, conform legilor scrise și nescrise ale fotografiei. Că am foarte mult de asimilat pentru a-mi perfecționa tehnica sau arta de a fotografia. Că ar trebui să călătoresc mai mult, să am mai mult timp liber pentru studiu și hoinăreală, dar mai ales acea relaxare a simțurilor și a gândurilor care să permită intrarea în starea de grație, ca să îi spun așa. Că este foarte greu, dacă nu imposibil,  să faci totul bine atunci când ești implicat în mai multe lucruri simultan. Că este un drum foarte lung de străbătut până la a te număra printre profesionișii domeniului. Tot ce pot să sper este ca la un moment dat să am timpul, dispoziția și veniturile necesare pentru a mă dedica așa cum se cuvine acestei pasiuni. Pe termen scurt, sper doar să pot ajunge săptămânal la curs.

       Tot la capitolul timp liber, septembrie mi-a oferit ocazia să hoinăresc. Festivalul Florilor de Toamnă, Festivalul Peștelui, vizita Bricului Mircea la Brăila, Festivalul de Carte. Mi-aș fi dorit să dau o fugă din nou până la munte, dar nu a mai fost timp. De ce să nu recunosc, și diminețile răcoroase m-au cam speriat.

        Septembrie mi-a amintit și că viața e o certitudine de care nu putem fi niciodată siguri. O realitate de o fragilitate înfiorătoare. Acum e, în clipa următoare a trecut. Ca o frunză desprinsă de pe ram. Am pierdut un coleg, un Om deosebit, cum puțini sunt, un tânăr la început de drum. Într-un accident complet stupid. Nu am putut să rostesc nici măcar din complezență tradiționalul ,,Dumnezeu să-l ierte!”. Oare câte ar trebui să-i ierte oamenii acestui dumnezeu atotputernic, drept și milostiv, dacă el, nevăzutul, ar muri într-o zi?!

Condamnare

Mărturisiri

      Timpul nu vindecă rănile, nu șterge amintirile. E doar o formulă-descântec pe care oamenii în suferință și-o repetă până ajung să o și creadă. Frânturi de zile, trăiri, gânduri, cuvinte se acumulează și se suprapun asemenea ridurilor. Odată cu ele. Pe palimpsestul memoriei. Ai vrea să uiți, să te lovească o amnezie selectivă. Elimini toate dovezile palpabile, materiale, concrete ale acelor clipe. Le distrugi cu disperarea criminalului care își spală frenetic mâinile cu săpun, crezând că altfel își va spăla și vina. Dar amintirea lor afectivă rămâne. Chinuitoare.

       Cel mai tare  doare nu trădarea, nici minciuna. Cel mai tare doare propria slăbiciune în fața acestora. Neputința de a citi dincolo de mască și de rol.  Faptul că ți-ai permis pentru o clipă să crezi. Să speri. Te-ai înșelat pe tine însuți. Te-ai trădat. Și acum nu mai știi cum să repari asta. Știi doar că nu vrei să se mai repete. Nici măcar pe jumătate. Nici măcar pe sfert. Nici măcar pe  a o mia parte. Așa că nu mai poți să crezi nimic. Și nu mai poți să speri.

      Suferința nu aduce nimic bun. Un alt mit creștin uzitat. Suferința doar te face mai suspicios, mai crud, mai vulnerabil, mai nesigur pe propriile forțe. Suferința te transformă cu încetul din victimă în călău.

     Ar trebui să înființeze cineva un tribunal al delictelor afective, sentimentale. Să păgubești de încredere pe cineva, zic eu, e o crimă îngrozitoare. E tot un fel de moarte. Pe picioare.

Dorințe la început de an

Mărturisiri

Ia să vedem, ia să vedem…cam ce mi-aș mai putea eu dori, ca tot omul, că acuș, acuș începe un nou an! Ce își dorește orice om normal? Sănătate, iubire, belșug și bucurie. Să le luăm pe puncte, ca la carte.

  1. Sănătate

Dorința asta e cam de prisos, am tot repetat-o în fiecare an și n-a funcționat neam. N-am fost niciodată vreun munte de sănătate, ba chiar aș putea să iau un premiu pentru vulnerabilitate. Tot ce pot să îmi doresc e doar, de bine, de rău, să mai trăiesc, că de vigoare și de roșu în obraji nu voi avea în veci parte, sunt condamnată de ereditate.

2. Iubire

Aaa, asta a fost dorința mea preferată! De când eram la mama fată. Nici nu știu cum să încep. Bref! Să tot fi avut vreo 14-15 ani când am început să îmi doresc de una singură să nu îmbătrânesc. Visuri și vise, rugi fierbinți la ceas de seară, lumânări aprinse pe la icoane, fel de fel de strategii și de ritualuri de seducție mai mult sau mai puțin imaginare. Rezultatul scontat: să câștig iubirea cea mare. Rezultatul obținut: am rămas cu ochii în soare. Jumătățile mele alese, dorite și imaginate, sunt bine, mersi, la casa lor, însurate. Între timp, iluziile s-au spulberat în mediocritate, speranțele au sucombat într-o baie de realitate. Am aflat că iubirea cea mare vine la pachet cu niște efecte adverse nu mai puțin năucitoare și că se transformă, cu anii, într-o conviețuire în cel mai fericit caz plictisitoare, de cele mai multe ori solicitantă și obositoare. Ce mâncăm azi, pui? Pui. Ce-o mai fi pe la televizor? Muzică de jale și de dor. Alde Popescu a (sic!) tăiat azi porcul. Cică are (ei) și un vin bun, de la țară. Mergem și noi la ei de Revelion, ce zici? Ne ducem așa, mai pe seară. Eu aș zice să ne cățărăm pe o scară invizibilă până sus, sus de tot, la Steaua Polară

3. Belșug

Asta, nu știu cum se face, nu mi-am dorit niciodată. Poate pentru că mi-a ajuns mereu ce-am avut, poate pentru că am știut să mă chivernisesc, poate m-am mulțumit cu puțin. Poate … au fost alte lipsuri, pentru mine mai însemnate.

Dorințele comune fiind așadar epuizate, să le înșir acum pe cele mai …extravagante.

1. Pe primul și pe primul loc, anul în curs să fie ultimul ca educatoare. Nu mai poooot! M-am săturat de gălăgia continuă și de mofturi din toate direcțiile, de la mici și mari, și de zâmbete forțate și de discursuri frumos ambalate și nimicuri poleite și de hipersuprafestivism în toate. Nu mă mai regăsesc în tot acest sistem absolut deloc. Și nici vreun semn că se va schimba ceva în bine (din punctul meu de vedere) nu se întrevede ioc. Asta e, ți se poate întâmpla la un moment dat să nu te mai potrivești deloc profesiei pe care ți-ai ales-o (de bunăvoie sau nu) la început de drum. Sănătate și drum bun! Dorință la fel de irealizabilă ca toate celelalte. Oricât de rebelă și de puțin pretențioasă aș fi în ale belșugului, nu-mi pot permite să trăiesc doar cu aer și basme nemuritoare. Așa că îmi doresc (de vreo cinci ani încoace, de când preafrumosul și râvnitul meu job a devenit insuportabil), doar răbdare. Încă puțintică, puțintică de tot, răbdare!

2. Să renovez odată pentru totdeauna bucătăria dotată cu mobilă de epocă, de când era bunica fată. Dorința asta e deja în al treilea an de amânare și nu cred nici în 2019 să aibă vreo șansă de realizare. Cauza: nu găsesc un om care să se ocupe cap-coadă de toată partea de proiectare, negociere, organizare, realizare, finisare :D. Eu nu mai am timp pentru așa ceva și nici răbdare.

3. Să ningă sau să plouă, să văd lucerna semănată și răsărită, altfel o încurc rău de tot și voi fi nevoită să găsesc o soluție disperată (de frică nici rimele nu-mi mai ies, fată!)

4. Să stârpesc tripșii, păduchii lânoși și alte gângănii și boli nesuferite care mi-au atacat, în marea lor ticăloșie, plantele mele (din balcon) iubite (:D) .

5. Să fac un curs de artă fotografică. Această dorință cred ca va suporta amânare până la terminarea facultății, dată fiind situația extrem de solicitantă și obositoare.

6. Să am mai mult timp liber pe care să mi-l petrec după bunul meu plac. Iarăși o doleanță imposibilă, din cauzele mai sus menționate. Bine, aș putea aplica o soluție complet rebelă și năucitoare și aș rezolva dintr-o lovitură și prima dorință, adică m-aș lepăda și de rolul de educatoare. Mă mai gândesc până la toamnă. Rămâne în așteptare.

Măi, eu aici mă cam opresc, cum spuneam, sunt modestă. Nu-mi doresc mare lucru în viață. Nici măcar nu-mi doresc ce își doresc toți ceilalți, deci ar trebui să fie pentru bietele mele dorințe rezerve destul de mulțumitoare. Poate ați observat că nu am făcut referire la viață lungă pentru mine și cei dragi, mulți ani înainte, mult noroc, fericire și alte basme de-astea nemuritoare. Sunt complet în afara controlului personal, iar eu nu cred în ființe supranaturale, deci nu are rost să ocup spațiul și timpul cu vorbe goale 🙂 .

37

Mărturisiri

            Deziluzionare. Momentul acela când îți dai seama că tot ce ți se întâmplă, absolut tot, este rezultatul hazardului, al purei întâmplări. Întâmplare care e și nu prea e întâmplătoare, fiind determinată de n alte circumstanțe înlănțuite, constrângătoare. Că nu ești stăpân pe nimic, că nu poți controla nimic, poate doar lucruri complet insignifiante cum ar fi meniul sau culoarea rochiei pe care o vei purta la cină. Nu e nimic dramatic, romantic, supranatural, nici măcar înduioșător în asta. Ni se întâmplă tuturor, de când lumea și pământul, cum ar spune un om simplu de la țară. Unii, cei cărora le plac cuvintele mari,  ar spune că suntem artizanii destinului nostru. Poate i-aș aproba dacă nu mi-aș fi dat seama că nu pot alege când sau de ce să mă îmbolnăvesc , nici nu-mi pot educa vreun talent artistic inexistent, dar la care visez de-o viață, nu pot alege nici când și de cine să mă îndrăgostesc, să iubesc sau să nu iubesc. Nu pot alege mai nimic sau, optimist vorbind, pot alege foarte puține lucruri în limita posibilităților de care dispun, majoritatea complet insignifiante.

          Ce am învățat până la această vârstă? Nimic nou sub soare. Cum cea mai eficientă metodă este cea a încercărilor și a erorilor, deci experiența personală, am aplicat-o și eu cu vârf și îndesat și am ajuns la următoarele concluzii, mai mult sau mai puțin încurajatoare:

  • Să nu ai încredere în nimeni, nici măcar în tine. Dispoziția și principiile, oricât de solide le-ai crede, ți se pot schimba când te aștepți mai puțin, din cauze care îți scapă controlului. Niciodată să nu spui niciodată. Cât despre ceilalți, oricât de buni prieteni ți-ar fi, te vor trăda cu prima ocazie în care le vor fi puse în pericol interesele. Și asta se întâmplă destul de frecvent, mai ales în mediul profesional. Foarte, foarte puțini au curajul să se mențină pe poziție, indiferent de circumstanțe, cei mai mulți sunt lași. Iar lașitatea este ceva normal, omenesc. Ai grijă ce spui și cui spui, orice se poate întoarce împotriva ta la un moment dat. Pereții au ochi și urechi. Iar lumea e plină de măști.
  • Viața îți face surprize când te aștepți mai puțin, așa că nu îți face planuri pe termen lung. Poți afla, când te simți mai în formă, că suferi de o boală incurabilă, fatală, sau poți pierde așa, din senin, pe cineva drag, fără de care nu vezi cum ai putea merge mai departe. Dacă în primul caz nu prea ai ce să mai faci , doar să te dai cu capul de toți pereții, să urli și să îți pui n întrebări, apoi să te resemnezi, în al doilea caz vei uita la un moment dat, te vei vindeca, oricât de dureroasă ar fi pierderea suferită. Și o vei lua de la capăt și vei suferi și tot așa, vei trece prin câteva cicluri de-astea până când se va termina tot adezivul, vei deveni imun și nu te vei mai putea atașa. Poate îți va fi mai bine sau poate nu, așa.
  • Nu există fericire. Nu aceea promovată de literatura sau cinematografia cu happy-end.  Există doar clipe plăcute, mai mult sau mai puțin intense. Ponderea acestora în raport cu celelalte, pe care le percepi ca neplăcute, îți poate crea o stare tonică sau dimpotrivă. Nu întotdeauna poți controla aceste momente. De cele mai multe ori ele nu îți vor pica din cer. Tot ce poți să faci este să descoperi ce îți place și să îți facilitezi momente în care să te bucuri de micile tale plăceri: o carte bună, un film, o excursie la munte, o plimbare, o prăjitură. Orice altceva îți face plăcere și îți este accesibil. Aaa, era să uit, există și lucruri care ne-ar face plăcere, dar ne sunt inaccesibile, din n motive, cum ar fi să savurezi un măr sau o felie de pepene roșu când suferi de probleme digestive pe viață sau să faci plajă când tu faci insolație  sau îți crește tensiunea de la primele raze de soare.
  • ”Iubirea” (a se citi atracția) e un drept al tuturor oamenilor, la care nu toți au dreptul. De ce? Pur și simplu pentru că și în cazul oamenilor, ca la toate celelalte viețuitoare, funcționează selecția naturală. Nu poți alege pe cine să placi (dacă alegi, deja e altceva), nu poți alege cine să te placă. Instinctele naturale sunt, de cele mai multe ori, desincronizate, neconcordante. Degeaba te atrag doar masculii  sau femelele alfa, dacă tu nu ai calitățile necesare. Și încă ceva: șansele să îți găsești un partener cât de cât compatibil sunt minime, dacă nu zero, pe site-urile de matrimoniale. Nici prin cunoștințe șansele nu sunt mai încurajatoare. Nu pentru că ți-ar fi dat cineva argintul viu sau pentru că ai avea cununiile legate. Astea-s baliverne de speriat copiii, frate! Pur și simplu, dacă până la o vârstă înaintată și după mai multe încercări nu ai reușit să menții o relație stabilă, funcțională, înseamnă că nu ai abilitățile necesare.  În special toleranță, deschidere la compromis și răbdare.  Optimismul e cam de prisos în toată povestea asta instinctual-sentimentală. Acum poți să alegi totuși ceva în toată chestiunea asta, nu ești chiar legat cu totul de mâini și de picioare. Poți să alegi să o duci mult și bine tot într-o încercare și într-o frustrare sau să te consolezi și să îți canalizezi energiile și timpul spre alte aspecte ale vieții mai puțin frustrante, unde ai putea obține rezultate mai mulțumitoare.
  • Nu încerca să îi convingi pe alții de dreptatea ta, nici să le insufli principiile tale.  Nu vei face decât să îți obosești gura de pomană și să te enervezi, lansându-te în polemici fără de sfârșit. Evită subiectele politice, religioase, rasiale, mai nou homofobe. Nu știi pe cine jignești sau superi, involuntar. Oamenii nu sunt, de cele mai multe ori, ceea ce par. S-ar putea să ai surprize dintre cele mai năucitoare.
  • Pune-te pe tine înaintea tuturor. Nu te sacrifica pentru nimeni. Nici pentru așa-zișii prieteni, nici pentru job, nici pentru gura lumii. Fă ce simți că trebuie făcut pe moment. Primul impuls e întotdeauna cel mai bun. Ce nu ai trăit la timp (știu că nu am spus-o eu, dar am simțit-o cu vârf și îndesat), nu vei mai trăi niciodată.