Zâtul – Tatiana Tolstaia

De mult nu am mai citit o carte atât de bună. ,,Zâtul” este o distopie, dar nu una sumbră, ci una amintind de basmele rusești, cu făpturi fabuloase și peisaje bucolice. În orașul Fiodor-Kuzminsk, o societate postapocaliptică construită pe locul fostei Moscove (Prăpădul – aluzie la catastrofa de la Cernobîl), oamenii se împart în ”guguștiuci” și ”degenerați”. Degenerații sunt făpturi semiumane folosite pentru tracțiune și povară, în locul animalelor. Majoritatea guguștiucilor trăiesc la limita subzistenței, în izbe sărăcăcioase, se hrănesc cu șoareci și beau ruginț (drogul universal). Moneda de schimb este șoarecele. Dacă reușești să prinzi mai mulți, îi poți schimba la târg pe câțiva foculeandri, adevărate delicatese (un fel de fructe radioactive), sau pe câte o broșurică scrisă pe scoarță de mesteacăn, pentru că hârtia încă nu a fost (re)inventată. Există și o clasă superioară, privilegiată, mârzacii, în frunte cu Mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, lăudat fie-i numele, ,,Secletar, Academist și Erou, Navigator și Tâmplar”, așa cum se autointitulează.
Protagonistul, Benedikt, este un biet scrib, un funcționar care copiază pe scoarță de mesteacăn cărțile scrise de Mârzacul Suprem, de fapt fragmente reproduse din adevăratele cărți, interzise după Prăpăd și accesibile doar clasei superioare, Sanitarilor. Oamenii se tem de Sanitari și de săniile lor roșii. Și se mai tem de Zât. Nimeni nu l-a văzut și nimeni nu știe cum arată. Dar toată lumea știe că bântuie pădurile din nord, iar când te simți golit pe dinăuntru și te atinge ,,felosofia”, e semn că Zâtul îți suflă în ceafă și trebuie să fugi cât de repede poți, dacă mai poți să scapi.
El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării cu dinţii — hârşti! — şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi, nici ochii nu-i mai sunt la fel şi merge la întâmplare, fără să ştie încotro, de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii, cu mâinile întinse, mişcându-şi degetele: dorm, dar în acelaşi timp merg.
Benedikt, băiat frumușel și fără ,,urmări” (mutații), dacă nu punem la socoteală coada ascunsă în pantaloni, o ia în căsătorie pe Olenka, fiica Sanitarului Șef, și viața lui se schimbă cum nici nu ar fi bănuit. Descoperă adevăratele cărți în biblioteca imensă a socrului, e cuprins de patima cititului și ajunge să omoare pentru a pune mâna pe o nouă carte, ba chiar să-l detroneze pe Mârzacul Suprem. O dictatură o înlocuiește pe alta, ciclicitate pe care doar focul o mai poate întrerupe, măcar temporar.
O carte complexă, despre istorie și avatarurile ei, dar și despre artă/literatură, despre rostul cărților, al cuvintelor, despre diferitele niveluri de lectură, despre categoriile de cititori. Nu în ultimul rând, o carte despre viața sub teroare și în ignoranță, dar scrisă cu umor. O carte care te cucerește de la primele pagini, iar la final te invită să o relecturezi.

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s