După Noi (E. Zamiatin), 1984 (G. Orwell) și Fahrenheit 451 (R. Bradbury), am continuat seria lecturilor distopice, într-o ordine pur întâmplătoare, cu Minunata lume nouă a lui A. Huxley. Scrisă în 1932, distopia lui Huxley este situată într-o Londră a viitorului, una dintre metropolele Statelor Unite ale Lumii, în anul 632 al Erei Ford. În prim-plan apare Centrul de Incubație și Condiționare, o clădire ,,cenușie”, având ca deviză ,,Comunitate, Identitate, Stabilitate”. Aici, în acest centru al fertilității (un nou Eden perfecționat), scăldat într-o lumină ,,înghețată, moartă, fantomatică”, în eprubete și incubatoare, după principiile producției în masă, sunt decantați și condiționați oamenii lui Huxley, instrumentele stabilității sociale.
Bărbați standardizați, femei standardizate, în loturi uniforme. (…) Ființe Gama standardizate, ființe Delta invariabile, ființe Epsilon uniforme. Milioane de gemeni identici.
Bătrânețea și suferința au fost eradicate, iar noțiunile de familie, mamă sau tată sunt considerate obscenități. Indivizii trăiesc netulburați așa cum au fost condiționați încă din faza de embrion, prin hipnopedie (educația în somn), conform castei căreia îi aparțin. Nicio neplăcere nu îi tulbură, pentru că au mereu la îndemână soma, drogul perfect, având ,,toate avantajele creștinismului și ale alcoolului, fără dezavantajele lor”. Nimeni nu cunoaște mai mult decât îi este necesar pentru sarcinile pe care le execută. Într-o societate ce încurajează consumul fără limite, cărțile vechi și alte forme de cultivare a spiritului au fost interzise (,,Dacă stai și citești, nu cheltuiești, nu poți să consumi destul”). Comunicarea se reduce la o serie de lozinci memorate în urma ședințelor nenumărate de educație în somn:
Toți suntem ai tuturor celorlați.
Aruncatu-i mai bun ca reparatul.
Un centimetru cub (de soma) alungă orice sentiment sumbru.
În era noastră înnoită, toată lumea-i fericită.
Nicicând pe mâine nu lăsa prilejul de a te distra!
În acest sistem aparent perfect, de cetățeni fericiți, muncitori și buni consumatori, se strecoară totuși unele erori. Așa sunt Bernard Marx, un Alfa Plus ce lucrează la Biroul de Psihologie, și Helmholtz Watson, un Inginer al Emoțiilor. Bernard Marx este inadaptatul, un tip pirpiriu, al cărui fizic nu e cu nimic mai arătos decât al unui Gama de rând, ceea ce îl face ținta ironiilor colegilor săi. Timid și permanent nefericit, Bernard se simte un outsider, se însingurează și atrage astfel suspiciunea superiorilor, fiind admonestat și amenințat cu exilul pentru comportament nesănătos, imoral. Celălalt este individul Alfa perfect, adulat de femei, dotat cu un exces de inteligență, dar pe care viața comună nu îl mai mulțumește, făcându-l să își pună fel de fel de întrebări.
Printr-un noroc nesperat, Bernard reușește să o invite pe populara Lenina Crowne, o tipă Beta extrem de ,,pneumatică”, într-o vacanță în Rezervația de Sălbatici din New Mexico. Aici vor cunoaște viața simplă, aproape de natură, de-a dreptul dezgustătoare în ochii Leninei, dar și pe Sălbaticul John, fiul neștiut al directorului lui Bernard. Sălbaticul este adus în lumea nouă, în scop experimental (de fapt, Bernard dorește să se răzbune și să se sustragă exilului). În ciuda popularității pe care o câștigă datorită Sălbaticului, Bernard și prietenul său, Helmholtz, sfârșesc totuși prin a fi deportați, pentru că au atentat la fericirea universală. Finalul nu este unul optimist. Sistemul nu admite erori. Din minunata lume nouă nu poți scăpa decât prin moarte.
Am rămas oarecum dezamăgită după lectura cărții. Mă așteptam la un univers mai coerent, la o construcție mai riguroasă. Am avut, în schimb, impresia că, odată cu vacanța în Rezervația de Sălbatici, totul se cam precipită. Detalii senzaționale, artificii de construcție supărătoare, personaje insuficient dezvoltate. Dacă protagonistul părea să fie Bernard Marx, acesta cedează locul Sălbaticului, un instrument menit să demaște neajunsurile lumii noi, după motivul străinului ajuns pe târâmuri nebănuite (vezi și Gulliver al lui Swift). Spre final se remarcă și o atitudine tezistă, dialogurile Sălbaticului cu Marele Controlor par forțate, explicative. Început bun, final forțat, artificial. Mi-a plăcut mai mult ecranizarea inspirată de carte, parcă universul e mai coerent și mai bine construit, personajele mai complexe.
De-ale Irinei 
Pare interesantă, dar m-ar dezamăgi şi pe mine un aşa final grăbit.
Cartea începe foarte bine, coerent, personajele sunt promițătoare. Dintre toate distopiile menționate, am senzația că aceasta se apropie cel mai mult de direcția spre care ne îndreptăm acum. Lumea imaginată este una coerentă în sine, credibilă, convingătoare. Apoi protagonistul dezamăgește, parcă totul intră în disoluție. Apare acest Sălbatic (până și acest nume, generic, îmi pare un element de construcție prea evident). Nu știu dacă e grăbit neapărat finalul, dar de pe la jumătatea cărții e o ruptură de ritm. La fel am sesizat și in Fahrenheit 451. De parcă autorul ar vrea cu tot dinadinsul să se asigure că am înțeles ideea, așa că ne explică școlărește. 🙂 Poate am citit sub impresia ecranizării, fidelă cărții doar în punctele de plecare.
„Aruncatu-i mai bun ca reparatul.” este foarte actual..
Da, societatea imaginată de Huxley seamănă destul de mult cu ceea ce trăim acum 🙂 . Aș spune că e cea mai actuală dintre distopiile citite.
Atunci când au fost scrise aceste cărți, păreau doar o literatură SF. Pentru noi, cei de azi, sunt realități cu care ne obișnuim, doar mimând revolta față de un asemenea tip de societate. De fapt acceptăm orbește toate schimbările care dau peste cap tot ceea ce știam noi despre lume și viață… Vom vedea pe pielea noastră cât de „minunată” va fi această lume nouă…
Numai bine, dragă Irina! 🙂
Uneori mă întreb dacă nu cumva tocmai acești autori de distopii sau de literatură de anticipație au influențat calea progresului, furnizând ideea, scânteia. 🙂 Toate cele bune, Alex!