Te-am visat, Necunoscutule.
Mâinile noastre fără chip dansau un dans mut.
Era liniște în sângele nostru nevăzut.
Mâinile, singure, n-o auzeau. Se-mpleteau.
Degetele desenau arabescuri pe pielea-nsetată.
Liniile creșteau, se topeau, se-nălțau, într-o geometrie ondulată.
Cercuri, spirale, căușuri, niciun unghi ascuțit.
Apoi mâinile mele sau ale tale s-au poticnit.
Am deschis ochii. Lumina scârțâia, își scrijelea zorii cu sânge.
Mă durea.
Degetele-mi încremeniseră, aripă-nălțată spre tine.
Am strâns palma, să-nchid urma nemaitrăitului în mine.
De-ale Irinei 
Geniala aceasta metaforica „Scrisoare”, pierduta-n timp, si care doar în vise mai apare. Felicitari sincere !
O saptamâna sublima, învesmântata în pace bucurie si Lumina !
Nu e amintirea a ceva ce a fost, sunt doar…visuri, dorințe, așteptări. Mulțumesc. Toate cele bune!
Stiu, draga Irina ! Cu drag ! Încrede-te doar în Dumnezeu si El sa ti le îndeplineasca pe toate nazuintele…visurile, dorintele si asteptarile !
Minunate versuri! Mulțumesc, dragă Irina, pentru momentul de sensibilitate! 🙂
Mulțumesc și eu, Alex!