Am început lectura sub impresia ecranizării, care m-a impresionat. Cartea însă mi-a plăcut mai mult pentru stil și atmosferă decât pentru povestea în sine, oarecum atipică.
Florentino Ariza, un tânăr funcționar de 18 ani, se îndrăgostește la prima vedere de Fermina Daza, fiica adolescentă a unui negustor din oraș. După un îndelungat schimb de scrisori, cei doi se logodesc în taină, dar lucrurile nu se așază așa cum și-ar fi dorit. Viața îi desparte, ținându-i totuși aproape unul de altul, peste decenii.
Aș spune că Marquez creionează, de fapt, două povești romantice în antiteză, cu intenția vădită de a dejuca tiparele literaturii romantice clasice. Florentino nu este junele prim al literaturii romantice, prințul cuceritor, nici iubirea lui, mai răvășitoare decât holera, dar ”tratată” cu perseverență, timp de cinci decenii, nu e tocmai iubirea cu care ne-a obișnuit literatura de gen și pe care părea să o anunțe începutul romanului. Eu l-am perceput ca pe un Don Juan parodic, un desfrânat inocent, purificat însă de latura sa malefică și devenit simpatic cititorului pentru că face totul în numele iubirii: ,,un singuratic care cerșea iubire, cu o umilință de câine hăituit.” Asistăm mai degrabă la un periplu printre nenumăratele ipostaze ale iubirii și ale femeii (,,Inima are mai multe încăperi decât un bordel” ). O călătorie pentru descoperirea sinelui și a iubirii, totul sub semnul holerei, metaforă a erosului ca patimă transfiguratoare, simbol ce reapare în final. Călătoria finală pe apă, sub pavilion galben, fără o destinație precisă, nu este decât o ieșire din spațiu și timp, o încercare de a evada din moarte (,,nu moartea, cât viața e fără de margini”).
Mi-au plăcut elementele de realism magic, dar și abundența de sugestii olfactive, sonore, cromatice. Universul lui Marquez este unul al parfumurilor florale ce însoțesc erotismul, dar și al mirosurilor pestilențiale ale morții. Scriitura te cucerește, atmosfera exotică te acaparează. N-aș spune că e una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste de la Romeo și Julieta încoace, cum am mai citit, (poate sunt subiectivă, dar eu nu m-am putut identifica, nu e tocmai genul meu de ,,iubire” ficțională). O recomand totuși pentru stil și atmosferă, inconfundabile și fascinante.
De-ale Irinei 
Mă uit la ea, cum stă în bibiotecă, așteptând să o citesc. Sper să reușesc în vara asta. Mi-a plăcut cum ai povestit. Când citesc asemenea recomandări, asta mă face să doresc și mai mult să citesc acele cărți.
Numai bine, dragă Irina! 🙂
E o lectură plăcută, sper sa îți placă. Toate cele bune, Alex!
Am recitit-o și eu, anul trecut, în plină pandemie. Eu sunt vrăjita de carte, de scriitură, de autor. E o poveste, aproape neverosimilă, în America Latină, cu bune și rele (războiul, pandemia). Superbă, pentru gustul meu! Și tot anul trecut m-am vrăjit „Zuleiha deschide ochii”/ Iahina. Două romane superbe. 🙂
Și mie îmi place mult stilul scriitorului. Dar această poveste in particular mi-a trezit oarece antipatii. Subiective, cu siguranță. Nu pot asocia dragostea ideală pentru mine cu un anumit tip de comportament. Am altă definiție a fidelității. 😉 Deci criterii care nu au legătură cu artisticul, cum spuneam, ci mai degrabă cu acea identificare cu personajele. „Zuleiha deschide ochii” mi-a plăcut și mie foarte mult. Atmosferă, scriitură, personaje…Am început și „Copiii de pe Volga” de aceeași autoare, dar m-a dezamăgit. Un text mult mai superficial, infantil… Nu a fost pe gustul meu.
„Copiii de pe Volga” i-am citit după „Zuleiha..”, anul asta și am fost un pic mai dezamăgita și eu. Dar, una peste alta sunt mulțumită oricum. 🙂