Am recitit 1984 după ce am terminat lectura romanului Noi (E. Zamiatin), încercând să stabilesc unele analogii. Dacă ”numerele” lui Zamiatin par a trăi într-o lume perfectă, luminoasă și transparentă, universul construit de Orwell este unul întunecat, mizer, apăsător. O civilizație în degradare, guvernată de trei legi:
,,Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere.”
În fruntea ierarhiei sociale se află Partidul, reprezentat prin figura emblematică a Fratelui cel Mare. Urmează membrii Partidului Interior și ai Partidului Exterior și prolii (clasa muncitoare), singurii indivizi care și-au păstrat o oarecare libertate.
,,Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc.”
La menținerea ordinii veghează Poliția Gândirii și Spionii (copii educați de mici să își urmărească părinții și să declare orice faptă compromițătoare). Împotriva Partidului militează Frăția, organizație subversivă condusă de un anume Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului, ținta celor Două Minute de Ură zilnice, moment de isterie colectivă la care sunt obligați să participe toți membrii Partidului. Vina supremă este crimăgânditul, dar aceasta poate fi prevenită prin dublugândit, exercițiu pe care trebuie să îl facă permanent orice membru devotat Partidului (,,să spui minciuni sfruntate și totuși să le crezi cu toată sinceritatea”).
Protagonistul, Winston Smith (nume generic), aparține Partidului Exterior, fiind funcționar la Ministerul Adevărului, care se ocupă de fapt de mistificări, așa cum Ministerul Păcii se ocupă de război, Ministerul Iubirii de menținerea ordinii și a disciplinei prin tortură, iar Ministerul Abundenței de înfometarea populației. Spre deosebire de personajul lui Zamiatin, Winston apare încă de la început în ipostaza de revoltat, dar își disimulează trăirile sub masca unui ,,optimism liniștit”, încercând să păcălească ochiul vigilent al Poliției Gândirii. El o cunoaște pe Julia, funcționară la același minister, secția Literatură, prezență feminină ce îi trezește la început o neliniște ciudată, amestec de teamă și dușmănie. Cei doi încep o relație clandestină, desfășurată inițial într-un decor campestru de poveste, apoi în mansarda unui magazin de antichități, enclave în care timpul pare să se oprească în loc. E doar o iluzie însă, nimic nu scapă ochiului vigilent al Fratelui cel Mare.
Dincolo de imaginea tulburătoare creionată în jurul amenințării pe care o reprezintă orice regim totalitar, Orwell ridică o serie de probleme cum ar fi existența obiectivă a realității (,,realitatea se află numai sub țeastă”), sursele puterii (adevărata putere nu este cea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor, iar la aceasta se poate ajunge doar prin ură și suferință), natura adevărului (,,ceea ce se petrece în toate mințile în același timp – acela este adevărul”) și a libertății (,,să mori cu ura în suflet, asta înseamnă libertatea”).
Finalul romanului se menține în aceeași tonalitate apăsătoare. Protagonistul e bine acum, lupta s-a sfârșit, s-a vindecat. Îl iubește pe Fratele cel Mare.
,,Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuiește-ți o cizmă zdrobind mutra unui om – și asta pentru vecie.”
De-ale Irinei 
Chiar mă gândeam zilele trecute, citind în altă parte despre asta, încă nu am reuşit să ajung la o concluzie: oare cum stau lucrurile în cazurile astea? E vorba despre viziune, despre o minte bolnavă care încearcă să pună în aplicare ce-a citit sau despre noi, că vrem să găsim similarităţi?
Mă refer aici, desigur, la cei care spun că se întâmplă fix, dar fix, ca în carte.
Cred că undeva la mijloc. 🙂 Orice act artistic de calitate trebuie să reflecte trăiri/realități general valabile pentru a se bucura de succes. Orwell, Zamiatin și ceilalți autori de distopii au avut ca punct de plecare anumite realități istorice (regimurile totalitare, în speță), apoi au construit o altă realitate, exagerând contururile. Cum istoria se repetă, cum o formă de opresiune este înlocuită cu o alta, distopiile par mereu actuale. Și da, cred că este și viziune, nu neapărat la modul mistic. Adică au anticipat destul de bine progresul tehnic, înlocuirea oamenilor cu mașinile, “răcirea” relațiilor interumane etc. Pe de altă parte, și noi căutăm asemănări. E la fel ca la horoscop: orice ne-ar spune, avem senzația că ni se potrivește, deși o explicație științifică nu găsim. 🙂
Da, cred că e puţin din fiecare.
Mulţumesc, Irina!