Jurnal duminical (15)

Cotidiene, Mărturisiri

Jurnalul de astăzi este despre frig. Sau despre fericire, nu aceea cu majusculă, cealaltă fericire. Fericirea mea de azi este despre acasă, despre un acasă cald, despre un acasă al liniștii și al micilor bucurii.

Aș putea spune că frigul a fost inamicul copilăriei mele, zmeul care mi-a amenințat fiecare iarnă. Sunt născută iarna, dar nu am fost niciodată în relații amicale cu Marele Ger.  Cine a trăit la sat, mai ales într-un sat din Bărăgan, știe cum este să te trezești dimineața într-o cameră rece și să îți vâjâie vântul prin toate geamurile acoperite cu perne și pături. Iarna la sat nu înseamnă zăpadă de poveste și lemne trosnind în cămin decât pentru cei crescuți în cutiile suprapuse ale orașului. Iarna la sat înseamnă frig, mult frig. Noroi, polei, nămeți de zăpadă. Trezit în frig, spart lemne, aprins focul, încălzit apă, dezghețat canalul, cărat apă rece de la canal, mers la toaleta din curte, spălat pe bucăți sau doar în locurile esențiale. Dat zăpada din curte. Și a doua zi de la capăt. Ger. Mâini înghețate, picioare înghețate, tremurat continuu și cam atât. Așa au fost iernile copilăriei mele. Între timp, satul s-a mai modernizat, dar iernile din Bărăgan tot geroase au rămas. Poate nu am fost conștientă de acest disconfort atunci. Eram doar un copil, se sacrificau alții pentru mine, îmi plăcea să citesc povești cu spatele lipit de sobă, îmi plăcea mireasma de mere și dovleac copt, îmi plăcea să fug dimineața în pijamale, în odaia bunicilor, și să mă afund în pernele mari, privind pe fereastră pițigoii țopăind în ramurile gutuilor. Cu timpul, am început să simt doar frigul și atât.

Anii mei de școală s-au aflat, parcă predestinat, tot sub semnul frigului. Îmi amintesc cum, în primele clase, ne adunam toți lângă o sobiță veche, mirosind a motorină. Stăteam atât cât să ne dezghețăm mâinile, apoi ne întorceam în bănci. Îmi mișcam permanent degetele în ghete, zadarnic. Uneori mă dureau de frig, deși eram îmbrăcată ca un eschimos. Gimnaziul a fost chiar mai rău. Patru ani de navetă în comuna învecinată, în autobuze neîncălzite, șase ore de stat zilnic în același frig, lângă aceleași sobițe ineficiente și în același miros de motorină. Degete amorțite de frig. Am ajuns la liceu, în oraș. Situația s-a mai încălzit, dar nu suficient. Clasa noastră era situată la ultimul etaj, în capătul coloanei, așa că mai mereu erau probleme cu încălzirea. Nici la gazdele mele situația nu era cu mult mai bună. Încălzirea începea invariabil la 1 noiembrie și se încheia la 1 aprilie. Caloriferele se dezmorțeau cu program, asta în primii doi ani, pentru ca în următorii să nu mai fie căldură mai deloc. Apa caldă era un bun de lux. Oamenii aveau datorii, CET-ul era la un pas de faliment. Ne încălzeam cu gazul de la aragaz, apa curgea pe geamuri și pe pereți. Îmi cumpărasem un radiator, dar siguranțele se ardeau la câteva zile. Am fost la un pas de a da foc păturii de pe pat, încercând să mă încălzesc pe furiș cu un mic reșou găsit deasupra șifonierului gazdei.

Anii de facultate au schimbat însă peisajul. La Galați era altceva. Caloriferele erau fierbinți permanent, fără program, apa caldă curgea permanent la robinet. Puteai chiar să stai în mânecă scurtă iarna. Raiul mult visat! Asta doar în aparatmente, pentru că la facultate odiseea gerului a continuat. Facultatea de Litere era situată într-o clădire unde  instalația de încălzire avea ceva probleme, foarte veche fiind, în sensul că se încălzeau caloriferele, parțial, doar în una sau două săli de curs. Participam la cursuri cu mâinile înmănușate, cu fesul pe cap, mă străduiam să scriu așa. Profesorii glumeau că un spațiu mai modern nu ni s-ar fi potrivit, un artist trebuie să sufere, să trăiască în mizerie, altfel n-ar mai putea imagina.

M-am întors la Brăila, dar situația nu se ameliorase deloc. Datoriile nu se plătiseră, CET-ul ne dădea căldură tot cu măsură spre deloc. Am petrecut cinci ierni într-o garsonieră igrasioasă, încălzindu-mă noaptea cu bidoane de apă fiartă pe aragaz. La scurt timp, CET-ul a dat faliment și fiecare a fost pus în situația de a se descurca. M-am mutat într-un apartament dotat cu centrală termică și chinul meu a luat sfârșit. Nu îmi venea să cred că se poate și așa. Dar experiența cu frigul tot nu s-a încheiat. Au urmat încă patru ani de facultate tot în clădiri neîncălzite sau încălzite insuficient, alte patru ierni de scris cu mănușile în mâini, alte patru ierni cu degetele de la picioare amorțite în ghete îmblănite.

Astăzi locuiesc în același apartament, care a devenit al meu între timp. În sfârșit, am centrala mea. La sat merg iarna doar în vizite scurte, de ani buni. Nu călătoresc iarna, prefer muntele în culori estivale, reduc la minim ieșirile din casă până la primele semne de primăvară. Dar, când să zic ,,am scăpat” de ger, iată că n-a fost chiar așa. Noul serviciu presupune ceva contacte cu temperaturile extreme (despre canicula de Bărăgan poate într-un alt jurnal duminical, estival).

Dar azi sunt bucuroasă. N-aș putea spune recunoscătoare. Nu aș putea spune cui. Sunt bucuroasă că pot sta, la orice oră din zi și din noapte,  pe scăunelul meu, cu spatele lipit de caloriferul fierbinte, cu o cană de ceai cald pe masă și cu o pătură peste picioare, rezolvând cuvinte încrucișate, citind o carte bună, ascultând muzică sau croșetând ceva.

SAM_0003-2

10 gânduri despre &8222;Jurnal duminical (15)&8221;

  1. Acum si eu as putea vorbi de internatul din timpul liceului cand ingheta apa in caldare in dormitor. De chirurgia facuta in paltoane in facultate, de sora mea tinuta intre sticle cu apa calda si de multe multe altele dar iarna la tara nu mi s-a parut urata chiar daca este cum spui legata de mult frig!

    1. Nici eu nu am perceput-o atunci urâtă. Asta pentru că eu nu făceam nimic neplăcut, tot greul cădea pe bunici și părinți. Iarna la țară e cruntă pentru oameni care nu mai sunt zdraveni, în putere. Eu am fost un copil bolnăvicios, am suferit toată copilăria mea din cauza frigului. Părinții mei locuiesc acum tot acolo, în aceleași condiții. Nu s-au „modernizat”, nu vor să vină la oraș. După o vârstă, e foarte greu să mai poți face față ritualului: spart lemne, aprins focul, cărat apă din curte, stat în frig. Iar eu nu aș mai putea trăi acolo în condițiile actuale. Până și când merg in vizită îmi pare foarte frig, stau numai lângă sobă, nu reușesc să mă mai încălzesc toată ziua. Viața la țară e trudă continuă și e doar pentru oameni sănătoși, în putere.

      1. Eu am copilarit la oraș, taran am devenit dupa 18 ani de buna voie si cu bucurie! E adevarat viata la tara e f. grea daca o compari cu cea de la oras. Cea din Romania cu cea din Germania.Daca insa nu o faci nu mai pare asa! Pe de alta parte am vazut cum s-au stins taranii mei in Germania de atata bine!
        Vezi Irina uneori simplitate, greul iti ofera niste bucurii care nu se pot compara cu nimic. Am avut multe bucurii in viata dar parca nici o satisfactie ca cea cand iti vedeai recolta la adapost, lemnele acasa, samd

  2. Eu nu am crescut la țară, ci în Bucureștiul cu multe cutii de chibrituri comuniste în care era un frig inimaginabil.Igrasie pe pereți, apă călâie la baie, frig și iar frig.
    Nici mai târziu, studentă fiind și la casa mea, dar într-un apartament pe colț, am tras niște friguri cumplite!
    Urăsc iarna și frigul, ies cât mai puțin din casă iarna, dar în casă azi am cald și bine, nu mai sufăr de frig deloc. Plătesc scump acest confort, însă niciun ban din lumea asta nu se compară cu a te scula dimineața în căldură!

    1. Exact! Unii ar spune că sunt o răsfățată sau o leneșă, dar eu am preferat întotdeauna confortul, atât cât a ținut de mine. Nu sunt adepta suferinței care ne face mai puternici. In cazul meu, nu a avut acest efect. Cred că ar fi trebuit să mă nasc într-o țară cu o climă mai blândă.

      1. Eu cred ca fiecare percepem lucrurile diferit. Ceea ce pentru noi, iubitorii de caldura, pare îngrozitor iarna, pentru cei care nu sufera de frig si le place,pare idilic.
        Eu nici acum nu găsesc nicio frumusețe in acest anotimp, mi se pare sumbru. Niciodată nu mi-a plăcut zăpada, zloata, frigul si zilele cernite. Totdeauna am iubit caldura, natura vie si colorata, activitățile din anotimpurile calde.
        Nu cred ca tine de răsfăț, ci de personalitatea fiecăruia!

  3. Te înţeleg perfect şi îţi dau dreptate. Dincolo de toată „poezia” cu statul la ţară, cu iernile de poveste, e muncă dincolo de puterile multora şi e efort mare pentru un strop de confort. Da, e frumos să stai lângă sobă să te uiţi pe geam la ninsoare. Dar pentru soba aia încălzită munceşti de pici.
    Mă gândesc de multe ori la vacanţele de iarnă pe care le petreceam la bunici, rar, e drept. De multe ori, nu se putea intra cu maşina decât până la prima casă din sat şi de acolo, numai pe jos. Gheaţă, zăpadă mare, abia se mergea. Şi cum ai zis tu, copil fiind, eram scutită de orice fel de muncă. Dar acum nu aş putea.

    1. Da, eu îi consider pe ai mei martiri. Dar ei doar așa au trăit, nu au termen de comparație.Mama și-a dorit să trăiască în oraș, dar nu a fost să fie. Adesea îi spun că, dacă ar locui în oraș măcar o săptămână, să vadă cum rotești robinetul și îți curge apa fierbinte, nu trebuie să schimbi butelia în toiul gătitului, nu trebuie să tai lemne sau să te trezești în frig, programezi centrala cum vrei, merge singură, magazine la doi pași, cu tot ce îți trebuie, ai timp pentru citit, filme sau alte pasiuni…intelectuale. Asemenea ție, nici eu nu am muncit la țară, ai mei nu mă lăsau să fac nimic, nu am simțit greul decât poate așa, caloric sau ca disconfort igienic. După ce am văzut cum e la oraș, nici nu mi-am mai dorit să trăiesc vreodată la țară. Adult fiind, constat că nu pot rezista acolo. Nu aș putea nici să gătesc o simplă mâncare (cărat apă, curățat zarzavaturi, spălat legume sau carne cu apă rece, pentru că uneori nu mai dovedești să încălzești atât cât ar trebui, apoi spălat vasele tot așa), cărat lemne, așteptat până se încălzesc pereții…Eu mă duc doar în vizită și tot îmi îngheață picioarele și mâinile de nu pot să spun și , invariabil, îmi curge nasul câteva zile după. Viața la țară este pentru cei rezistenți, sănătoși și cărora le place munca fizică. Punct. 🙂

  4. Ai dreptate, Irina. Viața la țară este grea. Și era și mai grea cu ani în urmă, când oamenii de acolo nici nu visau la modernizările care azi sunt posibile, chiar și în mediul rural. Am copilărit într-un sat din Bărăgan (cred că destul de aproape de tine, la granița dintre județele Brăila și Ialomița) și știu ce înseamnă iernile grele, viscolele crunte, geruri cumplite. Copii fiind, nici nu ne dădeam seama de toate acestea și ne jucam pe afară, până încremeneam de frig. Mănușile parcă erau de tablă, așa de tare înghețau. Picioarele erau bocnă de înghețate, nasul era roșu ca o pătlăgică, dar nu ne înduram să plecăm în casă, de la jocurile noastre printre troiene uriașe. De multe ori drumurile erau blocate pentru mai multe zile. Izolare totală!
    În căldura apartamentului, e minunat. Nu-ți mai vine să te întorci la condițiile grele de la țară… Dar nu uităm toate acestea, pentru că le-am trăit și le știm..
    Toate cele bune, cu drag! 🙂

    1. Așa este! Cu toate aceste greutăți, am avut o copilărie frumoasă. Nu aș putea nici să mă rup complet de acele locuri. Sper să reușesc în timp să îmi creez și acolo un minim confort și să îmi petrec mai mult timp măcar în perioada caldă a anului.
      Numai bine, Alexandru!

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s