Despre râs și simțire

on

      Nu, oamenii nu sunt egali. Poate doar în fața legii. Egalitatea e doar o amăgire. Oamenii se măsoară în trepte de înțelegere și simțire.

      O mamă se regăsește, după ani și ani,  lângă cei doi fii. Fiul ascultător, la casa lui, potențial scenarist de succes, și fiul rătăcitor, licheaua simpatică. Întoarsă dintr-o călătorie la capătul lumii, bătrâna își regăsește casa, lăsată în grija fiului ascultător, răvășită, iar pe cei doi fii într-o încleștare a destinelor visate și ratate cu talent, sub apăsarea unui trecut prăfuit ce amenință să sufoce prezentul și să anuleze viitorul. Într-o ultimă încercare de a-și salva iluzia familiei armonioase, mama pregătește masa celor doi fii. Asta face ea cel mai bine. Găsește câteva farfurii și câteva bucăți de pâine printre lucrurile aruncate în devălmășie peste tot  și le așază pe masă. Deschide frigiderul.  E gol. Un singur borcan cu magiun. Mama îl deschide și întinde cu sfințenie magiunul pe pâine. Fiii pun capăt pentru o clipă încleștării și i se alătură. Mânâncă toți trei. Magiun. Publicul râde. Publicul râde. Pentru că e  gol frigiderul. Poate pentru că mama se clatină și e pe punctul să cadă, în dezordinea generală.  Pentru că o grindă a tavanului apăsător o tot lovește, împiedicând-o să își vadă bine fiul. Pentru că i s-au ofilit toate florile cât a fost plecată. Pentru că șmecherașul le zice bine. Pentru că scenaristul e tare haios el așa, cu fața lui de tocilar ratat.

       Publicul râde. Doar de-asta a venit la teatru, să râdă.  Publicul nu știe să facă altceva. Nu poate să facă altceva. Poate îi e teamă să plângă. Sau poate nu simte lacrima. Nu o simte nici în urletele lugubre ale coioților, nici în aerul care otrăvește florile, nici în vuietul care surpă încetul cu încetul pereții locuinței părintești. Publicul nu percepe ideea degradării generale. Nu îi înțelege semnele. Nu știe să le citească. Publicul râde. Îl amuză la culme șuturile în fund, râgâielile și îndemânarea în a desface o sticlă de bere. Clișeele verbale. Îl distrează mai ales gesturile care îi amintesc de împreunare. Doar e mai, e primăvară. Deci râde. E viu, trăiește și râde. E tot ce știe să facă. Publicul râde. Publicul vine la teatru ca să râdă. Restul nici nu mai contează. Și dacă nu contează, nici nu există. Dragostea nu mai este astăzi la mare căutare.

       Nu, oamenii nu sunt egali. Poate doar în fața legii. Egalitatea e doar o amăgire. Oamenii se măsoară în trepte de înțelegere și simțire.

Reclame

4 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Uneori se mai măsoară şi-n ceea ce fac mai departe cu ceea ce au simţit sau înţeles.

    1. Irina spune:

      Că bine zici! Deja e un nivel superior, doar pentru inițiați. 😉

  2. sweet & salty spune:

    Nu. Oamenii nu sunt egali.

  3. Alex spune:

    Bine ai zis, dragă Irina! Oamenii nu sunt egali. Nici măcar în fața legii, unde inegalitatea este cea mai evidentă. Iar oamenii…. nu doar la teatru, ci și pe „scena vieții”, privesc și râd. Și cam atât.
    Toate cele bune îți doresc! 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s