Jurnalul de sâmbătă (15)

      30 de grade în cameră. Înăbușitor. Măcar e liniște. Am scăpat de vuietul de pe stradă și de viermuiala din supermarket și autobuz. Să îți dea mamaia o măslinuță? Nu (bate din picior). Dar ce vrei să-ți dea mămăița?! Lasă, tătăiță, lasă că îl ceartă tataia pe tati. Lasă că ieșim noi cu bicicleta mai pe seară și ne plimbăm pe Bulevard. Nu, nuuuu, acum vreau (privire încruntată). Acum? Acum nu se poate (cu o voce de un calm fenomenal). Vrei să ieșim acum și să mergem așa, prin soare, cu sacoșele astea grele, până acasă? Lasă că ieșim și ne plimbăm, mămăiță, mai târziu. Cât vrei tu, până obosim.

      În casă e bine, e liniște. Și sunt, în sfârșit,  numai eu. Pornesc aerul condiționat. Până și foșnetul lui mă deranjează. Bine că nu vorbește măcar. Asta ar fi mai lipsit. Să mă întrebe și el de ce sunt singură acum, când am ajuns la ananghie. De ce nu m-am gândit, ha?! Să îmi spună și el că mai bine făceam atunci, cu băiatul ăla de treabă, un copil. De ce n-am rămas cu el? Ne stătea atât de bine!

       De ce sunt singuri oamenii singuri? De ce, după n eșecuri, fiecare din n cauze diferite, cei mai mulți tot nu își dau seama că, de fapt, cauza e una singură: incapacitatea lor de a iniția și mai ales de a menține o relație stabilă? Neputința lor de a tolera, de a suporta. Defecte fizice sau de altă natură. Alte obiceiuri decât ale lor, alt mod de a gândi, de a cheltui banii, de a se distra. Alt program de somn și de muncă. Poate chiar alt regim alimentar. Neputința lor de a suporta mediocritatea sau imbecilitatea. Ba chiar monotonia, rutina. Groaza de banal și de comun. Lipsa pasiunilor celor de lângă ei. Plictiseala. Da, înainte și mai grea decât toate plictiseala.  E o boală și asta, intoleranța la plictiseală. Un mare handicap.  Al tuturor celor singuri în comparație cu ceilalți, împerecheați. Iritarea pe care ți-o provoacă prezența celuilalt sau trăncăneala lui atunci cînd nu ai vrea decât să urmărești în liniște filmul sau să mergi prin parc, doar cu gândurile tale, fără să știi că alde X-ulescu au tăiat porcul (dragii de ei!) sau ce dracu` i s-a mai întâmplat amicului Y sau Z sau ce scor a obținut nu știu ce echipă de musculoși abrutizați.  Sila pentru mirosul de usturoi sau pentru duhoarea de bere, mortale dacă mai sunt și combinate. Oroarea pentru sforăit. Simțul tău exagerat al penibilului și afurisitul de perfecționsim , din cauza căruia nu te poți opri să nu privești cu ochi critic și să nu caricaturizezi până și momentele când ar trebui să vibrezi în extaz. Neputința de a tăcea, deși nu ești de acord. Ambiția de a avea mereu ultimul cuvânt.

       De ce sunt singuri oamenii singuri? De-ai dracului ce sunt! Din toate aceste motive și încă alte câteva. De ce încă mai umplu paginile site-urilor de matrimoniale, după ani de căutări? Mereu aceiași desperecheați cu sau fără speranță? De ce încă unii mai apelează la cunoștințe binevoitoare? De ce, vădit obosiți și exasperați,  încă își mai doresc un ultim început? De ce refuză să vadă evidențele și se tot mint că încă n-au găsit persoana potrivită? Că nu e vina lor? Aceea care i-ar purta pe valuri infinite de fericire și extaz? Pentru că tot ce le lipsește e toleranța, nesimțirea, altruismul sau cum veți vrea să-i spuneți. Capacitatea aceea de a suporta lângă tine un om pe o perioadă nedeterminată, din rațiuni utilitare și de ochii lumii, chiar dacă afectiv nu vă mai leagă nimic, nici afectiv, nici sexual, nici intelectual, nici…, nici…. (compatibilitatea asta pe care o căutați e doar o iluzie, altele sunt lucrurile importante în viață, nu-i așa?). Chiar dacă nu v-a legat mai nimic niciodată. Cu toate că sunteți complet diferiți și în ciuda a tot ce vă desparte. Îi admir pe acești oameni, tot respectul pentru răbdarea fără margini de care dau dovadă și pentru omenia și altruismul lor, puse în slujba perpetuării speciei umane, dar trebuie să recunosc că mie îmi lipsesc toate acestea și nici nu sunt șanse să le mai pot învăța vreodată.

        De ce nu am făcut un copil? Cred că nu mi-ar ajunge vreo două volume să vă expun pe larg motivele principale și secundare. Iar cei care îmi tot pun această întrebare oricum nu ar înțelege. Și nici nu m-ar crede că nu mi-am dorit niciodată. Pentru că ei știu mai bine decât mine, e și normal, ce gândesc eu și ce simt. Și pentru că tot așa, în atotînțelepciunea lor, ei știu mai bine decât mine ce este bine pentru mine. Și pentru că așa trebuie. Și pentru că așa face toată lumea.  Deci altfel nu se poate.

        Pentru că nu am avut niciodată, până la venerabila vârstă pe care o am, de femeie matură (se presupune), instinct matern. Uite-așa, mi-a lipsit din naștere. Nu mi-am dorit și gata, oricât am încercat la un moment dat să mă autosugestionez. Ba mai mult, m-a speriat teribil. Pentru că eu nu fac nimic doar pentru că așa trebuie sau pentru că așa spune lumea. Pentru că nu am vrut să îi transmit unui urmaș minunata mea zestre genetică. Sau modestele capacități intelectuale ale unui posibil tată. Nu am vrut să îl văd suferind și prin spitale. Nu am vrut să asist neputincioasă la drama unui puber sau adolescent care să-mi semene fizic. A unui adolescent care să își găsească desenată caricatura pe tablă și al cărui nume să fie înlocuit cu porecle.  Pentru că nu aș fi suportat să nu îi pot oferi copilului meu tot, dar absolut tot ce ar fi putut să vadă la toți ceilalți. Pentru că nu aș fi suportat să îl văd îmbrăcat sărăcuț și pentru că nu aș fi suportat să nu îi pot cumpăra o jucărie scumpă.  Pentru că nu mă simt în stare să îngrijesc pe altcineva. Pentru că nu voi putea renunța niciodată la independența mea și la timpul meu liber. Pentru că nu mă văd mâncând filme și romane pe pâine, nici săgetând demoni prin pădurile elfilor cu un copil trăgându-mă de fustă.  Pentru că nu mă văd cu niciun chip stând toată ziua în bucătărie, gătind brioșe, supică și piure, apoi pierzând nopți întregi lângă o ființă minusculă și complet neputincioasă, cu febră. Pentru că ador liniștea și nu aș putea prelungi atmosfera de la serviciu și acasă. Casa mea este și va rămâne mereu o oază de liniște și un loc unde fac ce vreau și când vreau. Pentru că, în marele meu egoism fără pereche, dragilor și înțelepților, nu mi-aș dori să fiu la bătrânețe o povară pe capul unui tânăr care abia pășește în viață și care numai de grija unui bătrân bolnav nu are nevoie (parcă de-asta înțelesesem că sunt buni copiii, să aibă cine  să îți dea o cană de apă la bătrânețe). Și pentru că… și pentru că…. . Deși așa se cade, așa e dat de Sus și cu toate că asta e menirea omului pe acest pământ, nu m-am achitat, în marea mea nerecunoștință de această datorie.

        De ce simt nevoia, la intervale regulate,  familiștii  realizați și fericiți să le țină lecții de viață celor singuri și nefericiți? Deși pe ei nu îi afectează cu absolut nimic nefericirea și nerealizarea lor? Nu aș putea răspunde pentru că nu știu cum este, gândirea și experiența mea în acest domeniu (matematic) al vieții fiind extrem de limitate. Poate pentru că doar ei dețin adevărul unic. Cu siguranță pentru că sunt altruiști, buni la suflet, omenoși, înțelepți, educați. Așa, empatici, asta era! Vezi bine!

 

Reclame

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s