Pe vremea mea…

       Închiderea instituțiilor de învățământ în județele afectate de viscol a declanșat un adevărat val de proteste înverșunate. Toate sub sloganul ,,Pe vremea mea făceam marea cu sarea.” Da, oameni buni, pe vremea voastră. Vreme care s-a dus, gata, nu mai este, i-am cântat prohodul și ar trebui să vă obișnuiți cu gândul. Lumea se schimbă, societatea se modernizează, acesta este mersul istoriei. E normal ca omul, ființă inteligentă, deci aptă să se adapteze la diferite situații, să caute binele în viață, nu durerea, sacrificiul și suferința, cum tot trâmbițați. Doar nu ne-am născut să fim soldați spartani cu toții. Acum ce-ați vrea, să renunțăm la toate câștigurile progresului științific și tehnologic și să ne întoarcem în grote? Eu așa zic, să dăm becurile pe lampa cu gaz sau chiar pe lumânare. Ba chiar pe focul în vatră, în mijlocul bordeiului, că era mai bine așa. Să nu mai folosim mașina de spălat, să mergem cu rufele la râu în toiul iernii. Ducă-se pe pustii de ghete, că tot mai bine era în opinci. Nu-i așa?!

       Pe vremea mea școlile nu aveau centrale, nici geamuri termopan, nici toalete în interior, nici chiuvete. Nici măcar lemne nu primeau, se descurcau cum puteau. Iar elevii înghețau pe lângă sobele de tablă, cu mănușile în mâini. Da, așa era pe vremea mea!

         De la zece ani am făcut naveta. Autobuzul venea de două ori pe zi, atât. Îl așteptam și câte o oră într-o baracă infectă, fără geamuri, în parfum de urină și alte cele. Iarna îmi înghețau degetele de la picioare, în ghete îmblănite și ciorapi de lână, de nu le mai simțeam. Iar rucsacul mi-l căra o fată mai zdravănă, pentru că eu nu mai puteam. De atunci am rămas cu dureri de oase și probleme genito-urinare ca amintire pentru toată viața. Dar tare bine și sănătos se mai trăia pe vremea mea!

       Pe vremea mea se făcea economie la electricitate. În fiecare seară stăteam la lumânare sau lampă și făceam jocuri de umbre pe pereți. Pe vremea mea nu erau geamuri termopan. Iarna nu puteai să stai în dreptul ferestrei când bătea vântul decât dacă erai mai nesimțit, așa, deși soba duduia. Pe vremea mea, pe post de termopan, aveam perna sau pătura. Pe care le puneam în dreptul ferestrei, să nu mai intre frigul, așa. Când te lovea nevoia, te duceai frumușel, numai zâmbete și bujori în obrăjori, la WC-ul de scânduri din fundul curții, unde vâjâia vântul mai ceva ca în Siberia, de îngheța urina în tine, nu altceva. Pe vremea mea mă uitam la desene animate în purici, furate de la bulgari. Era ceva, nu-i așa?

        Pe vremea mea nu știam ce este o portocală, un ananas sau o banană decât din atlasul botanic. Pe vremea mea. Uneori tata reușea să aducă o lămâie de Crăciun, la care mă uitam ca la un bolovan de aur, nu altceva. Tare bine mai era pe vremea mea!

        Pe vremea mea mă spălam zilnic doar prin locurile esențiale, cu cana. Asta chiar după ce am venit în oraș, pentru că apa caldă era cu program la Brăila, când nu lipsea cu desăvârșire, iar bătrânele la care am stat făceau economie întotdeauna. Pe vremea mea, când nu existau încă centralele de apartament, mă încălzeam iarna cu sticle de apă încălzită pe aragaz sau cu celebrul reșou la care se tot ardea siguranța. Am ars și o pătură într-o zi mai friguroasă. Iar apa șiroia pe pereți, care înfloreau cu mucegai. Termometrul de cameră nu arăta mai mult de 16-17 grade. Dar tare bine mai era! Ehei, pe vremea mea…Și lista ar putea continua.

         Nu m-aș întoarce la acele vremuri și acele condiții decât forțată de vreun cataclism planetar. Da, atunci nu mă afecta prea mult, pentru că nu știam cum este să îți fie mai bine. Acum nu aș mai da înapoi pentru nimic în lume, ca om care prețuiește confortul mai mult decât orice altceva. De ce m-aș chinui când se poate și altfel? Viața nu are ca scop sacrificiul de sine sau suferința.

        Așa că mai lăsați-mă cu descrierile idilice ale vieții de la țară, voi, ăștia care ați copilărit printre blocuri și la cinema, iar acum stați în fața monitoarelor și visați la șemineuri aprinse în cabane montane și pisici ținute în poală. Viața la țară e cu totul altceva. Și e grea. Mai ales iarna. Mai lăsați-mă și cu troienele cât gardul și cu bucuria de a înota prin ele în pantaloni scurți, le-am străbătut și eu ani la rând, cu tot entuziasmul copilăresc și cu trei straturi de pantaloni pe mine și tot nu le-aș mai vrea. Da, poate erați mai rezistenți. Asta nu înseamnă că trebuie să continuăm la infinit așa. Totul este în schimbare, copiii de acum nu mai sunt la fel ca aceia de pe vremuri, condițiile de viață sunt cu totul altele, stilul de viață e complet diferit. Lumea se schimbă și e normal să se întâmple așa. Dacă n-ați observat, e chiar mai schimbătoare decât vremea. Așa că e o imbecilitate să tot repeți ,,pe vremea mea…”. O alegere mai inteligentă ar fi adaptarea, nu-i așa?!

         P.S. Stați liniștiți, nu le mai plângeți de milă bieților copii care sunt în pericol să fie debusolați cu atâtea libere și vacanțe. N-am văzut până acum și nici nu o să trăiesc să văd copil care se plânge că s-a închis școala. Lăsați pretextele ridicole și spuneți verde în față că, de fapt, aveți ceva de împărțit cu autoarea ,,dezastrului”, ,,doamna Firea”.

Reclame

19 comentarii Adăugă-le pe ale tale

    1. Irina spune:

      😆 Și totul mergea cum nu se poate mai bine, în cea mai bună țară dintre toate.

      1. Ce regret eu din vremurile de altădată e coeziunea umană.

  1. Ana spune:

    Ioooaaaiiii…tare pornita esti! 😁
    Hai may Irina, ca asa te-ai calit: pe vremea mea! 😁
    Dau o imbratisare mare…nu mai fi suparata!
    P.S. Io-i doresc vacanta nelimitata fiica-mi ! 😜

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Ana. Nu m-am călit, dimpotrivă. Am rămas cu fel de fel de probleme. Am fost un copil sensibil, așa m-am născut și așa am rămas. Când mă scotea și pe mine mama la săniuș, ajungeam a doua zi la spital, cu mucus în fecale. Majoritatea copiilor de azi sunt sensibili pentru că avem alt stil de viață, s-au pierdut anumite adaptări la intemperii, cum e și normal. Dar cârcotașii o tot țin cu vremea lor. Eu nu am ce să regret din trecut. Confortul fizic in niciun caz. A fost rău și greu de tot pentru mine.

      1. Ana spune:

        Nici eu as renunta la confort, e clar unul din criteriile de alegere a ceva ce-mi trebuie.
        E complicat si suparator cand problemele de sanatate nu te lasa sa traiesti linistit.

  2. Poteci de dor spune:

    Că unii visează la zăpezile de altădată, e de înţeles. Cumva, le e dor de tinereţe, de copilărie, de cei care le erau aproape atunci. Eu nu-i înţeleg pe cei care susţin că micuţii de acum nu mai au copilărie. Doar pentru că nu mai joacă şotron ci nu ştiu ce joc în reţea, nu înseamnă că nu-s la fel de fericiţi cum au fost ei. Sau noi.
    Sunt de acord cu tot ce-ai scris!

    1. Irina spune:

      Nu numai la zăpezi, Potecuțo. Și la insolațiile de altădată. Când mergeau ei în practică la scos sfeclă sau cartofi și făceau bășici în palme, dar tare frumos mai era. Când inginerul proaspăt angajat făcea întâi toate muncile de jos, de la dat cu sapa la dat cu mătura, și nu crâcnea în fața șefului de fermă sau ce-o fi mai fost atunci, că așa te faci Om. Ehei, ce știi tu?! Tare bine mai era. 😉 M-am săturat să tot aud peste tot ,,pe vremea mea…”.

    2. Mugur spune:

      Ai dreptate, Potecuță! Mi-e dor de zăpezile de altădată. Dar vin și spun că pruncii mei s-au distrat fain cu jocurile pe calculator, care le-au dezvoltat abilitățile informatice pe care le folosesc astăzi din plin. Oare sunt eu “oaia neagră” a generației mele?

      1. Poteci de dor spune:

        Eu n-aş zice asta. Dar mai bine nu-i întreba pe cei care-i desconsideră pe copiii de azi 😀

        1. Mugur spune:

          Suntem grupuri, cercuri de oameni cu idei asemanătoare. Unele cercuri abia se ating, altele chiar se întretaie. Noi trebuie să știm să ne păstrăm în cercul nostru.
          Să știi că la vremea mea, atunci când pruncii îmi erau mai mici, am avut și eu comentarii si spaime, dar văzând cum evoluează ei, spaimele mi-au dispărut și i-am lăsat să facă ceea ce puteau ei mai bine. Se pare că nu am greșit.

          1. Poteci de dor spune:

            Nu m-aş fi îndoit vreodată de asta 😉

  3. Mugur spune:

    Ai dreptate, Irina. A trecut timp, s-au schimbat timpurile. Nici eu nu m-aș întoarce la modul de trai de acum 60 sau 50 de ani, căci îmi place să fie cald în toată casa și să deschid robinetul de apa caldă și încă multe altele (spre exemplu, să am computer și să pot comenta la tine 🙂 ).
    Dar asta nu înseamnă că nu am nostalgii pentru lucrurile frumoase de atunci.

    1. Irina spune:

      Bine ai venit în căsuța mea, Mugur! 🙂 Da, exact asta nu înțeleg nici eu: de ce acești oameni regretă tocmai greutățile, chinurile, de parcă și-ar dori aceleași cazne pentru copiii sau nepoții lor. Pentru lucrurile frumoase am și eu nostalgii, cum ar fi merele coapte în cuptorul sobei de teracotă. La aragaz parcă nu au haz 🙂 .

      1. Mugur spune:

        Bine te-am găsit! 🙂
        Nu cred că regretă greutățile, ci doar încearcă să ne facă să înțelegem că tocmai depășirea unor greutăți ne poate căli și ne poate ajuta să evoluăm. Doar că lucrurile acestea se aplică și funcționează strict personal, pentru că suntem diferiți, din fericire. Iată, ție frigul ți-a adus sechele pentru vreme îndelungată, dar pe mine m-a ajutat să mă călesc, asfel încât chiar și acum, deși înaintat în vârstă, încă rezist la frig sau la curenții de aer. Nu cred în rețete universal valabile, ci doar în adaptări, în funcție de fiecare suflet în parte.

        Despre cum era „pe vremea mea” am scris și am să mai scriu, poate. Cert este că „pe vremea mea” am avut profesori care ne-au învățat cum să învățăm și unde să căutăm răspunsuri la problemele ivite. Iar asta ne-a prins foarte bine.

  4. Alex spune:

    Total de acord cu tine, dragă Irina. Una e să fii nostalgic după anii copilăriei și ai adolescenței și alta e să ridici în slăvi niște vremuri pe care chiar nu le-am dori înapoi, cu lipsurile și problemele crunte de atunci.Numai amintirea faptului că mă trezeam de pe la 4-5 dimineața, pentru a lua 2 sticle de lapte, îmi dă fiori. Poza cu moșul încruntat e mortală!
    Numai bine, dragă Irina! 🙂

    1. Irina spune:

      Sigur, sunt și aspecte plăcute, amintiri revigorante, dar în niciun caz chinurile. Poate unora le place să se chinuiască, mă gândesc 🙂 .
      Numai bine și ție!

  5. mihai spune:

    Mulţi vorbesc cu melancolie despre vremurile dinainte de ’89, de parcă era ţara în care curgea lapte şi miere. Nu nene, te duceai să stai la coadă, se lua curentul în draci, nu aveai apă şi alte condiţii decente de trai. Realmente le-a rămas înrădăcinată ideea că, vezi Doamne, suferinţa căleşte. 😀

    P.S. Îmi place cum scrii şi simt o doză mare de onestitate care este tot mai greu de găsit în ziua de azi.

    1. Irina spune:

      Mulțumesc și bine ai venit în căsuța mea! 🙂
      Mă bucur că franchețea mea îți e pe plac. În general și mai ales în viața de zi cu zi îmi aduce numai necazuri 😦 .

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s