Despre compasiune

       Dacă vrei să faci un test simplu al reacțiilor celor din jur la suferința ta, spune-le că suferi de ceva grav, eventual fatal.  Prietenii adevărați se vor comporta ca și până atunci, normal. Dintr-odată te vei trezi însă că se interesează de tine persoane care până atunci ignorau complet existența ta. Îi apucă așa o grijă nemăsurată, li se aprind ochii dintr-odată. Te opresc pe stradă sau te vizitează în mod special, te întreabă cu o curiozitate morbidă cum îți e, abia stăpânindu-se să nu arboreze un zâmbet triumfal. Se oferă să te ajute cu orice, cu o vorbă, cu o rugăciune, cu bani, cu orice altceva. De fapt, se bucură că au scăpat și de data asta, că nu a picat pe ei năpasta.  Nu fac decât să-și arate, chiar involuntar, superioritatea de un fel sau altul în fața ta. Eu sunt bine, eu sunt sănătos, mulțumesc lui Dumnezeu,  nu sunt în situația ta. Cu ce te-aș putea ajuta?  Apoi vocea li se înmoaie, te mângâie pe spate, cu milă nemăsurată, și îți urează sănătate. Sănătate și nimic altceva. În ochii lor ești deja pierdut. Doar o minune dumnezeiască te mai poate salva. Dar nu prea cred că această minune ți se va întâmpla ție, o ingrată, deși Dumnezeu e nemăsurat în milostivirea sa.

       Ce să mai vorbim!? Mila lor te condamnă mai mult decât suferința ta. Dacă ești mai slab de înger, așa, te vezi deja pe catafalc, la cap cu toată gloata îndurerată. Dacă ai fost drac, drac râmâi și la greu și îi trimiți undeva cu toată compasiunea lor mimată.

Anunțuri

10 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Nici prietenii nu se pot comporta chiar normal în continuare, altfel ar da dovadă de nepăsare.
    Străinii – ca să zic aşa – probabil sînt mai mult curioşi şi, da, pe undeva simt şi o uşurare că nu li s-a întîmplat (încă) lor. Mi se pare, cumva, omeneşte.
    Da’ cin’ să se pună cu tine… dracoliţo!? 😛 😆
    Hai, duminică plăcută! 😉

    1. Irina spune:

      Mulțumesc 🙂 . Dacă e să mă enerveze ceva la maxim, e să văd milă în ochii celorlalți. Aș prefera ura milei. Milă primești doar când ești complet înfrânt și nu le mai ești cu nimic superior 😉 . Și să nu mă iei cu egalitatea între oameni. Nu, oamenii nu sunt egali, ci sunt într-o permanentă competiție pentru supremație. Iar eu pomană, de orice fel ar fi ea și în orice situație aș fi, nu o să primesc niciodată.

      1. Cred că tu pui semnul egalităţii între milă şi pomană, or ele nu sînt nicidecum egale. Mila – în sens de compasiune, de empatie – cred că e singura trăsătură cu adevărat umană, deşi e posibil să greşesc (adică să nu fie exclusiv umană).

        Cînd am dus-o pe Lily la veterinar şi-a pus-o pe perfuzii pentru pneumonia aia severă, auzind-o plîngînd de sperietură şi de lipsa mea a fost cît pe ce să mă bufnească plînsul. De mila ei. Mă durea aproape fizic suferinţa ei, aş fi fost în stare să fac schimb cu ea dacă s-ar fi putut, să sufăr eu în locul ei. Fiindcă îmi păsa (şi îmi pasă) de ea. „Dar e doar o pisică”, ar spune cineva. Aha, şi atunci cu atît mai mult cînd e vorba de o fiinţă umană. E atît de rău să-ţi pese de cineva şi să-ţi fie milă – în sensul empatic – atunci cînd acel cineva suferă? Eu zic că nu. Poate fiindcă nu m-am considerat niciodată în vreo competiţie cu alţii, ci dimpotrivă, am mizat pe conlucrare.

        Altfel, da, oamenii nu sînt egali decît în faţa morţii.

        1. Irina spune:

          Crede-mă că ce simt ei pentru mine nu e ce ai simtit tu pentru Lilly. Simt ceea ce simțeam și eu până acum când auzeam că s-a mai îmbolnăvit sau a murit cineva. Ușurare că nu am fost eu sau cineva din familia mea. În afară de cei din familie, de părinți mai ales, nu voi crede niciodată în afecțiunea dezinteresată a unui străin. Până și iubirea erotică are un interes la mijloc. Țin la tine pentru că îmi este bine cu tine, dar nu mi-aș dori să îți fie bine lângă altcineva. Știu, suna al dracului de dur ce spun, dar așa simt majoritatea. Poate sunt și unii capabili de dragoste pură pentru toți oamenii din jur, dar nu aceștia fac regula. E o luptă pentru supraviețuire până la urmă. Chiar daca e camuflată sub haina omeniei. Și chiar de mila unora nu o fi mimată, nu îmi face bine, atât timp cât îmi creează sentimentul inferiorității. Capricornii nu se simt bine decât pe culmi 😉 .
          P.S. Niciodată nu m-a înduioșat suferința unui om cât a făcut-o suferința unui animal. Nu am putut plânge la nicio înmormântare în afară de cea a bunicului, dar la un simplu film cu animale plâng de fiecare dată de folosesc un pachet de șervețele. Oare de ce?! 😉

          1. Probabil că ai dreptate în ce priveşte majoritatea, dar gîndul ăsta nu cumva te-a făcut toată viaţa să „sufli în iaurt” şi drept urmare să alungi chiar şi şansele potenţial exceptate de la regulă? De reflectat.
            Sentimentul de inferioritate e relativ uşor de combătut atîta vreme cît te cunoşti şi ai încredere în tine. E mai greu să-i cunoşti pe ceilalţi, ca să ştii dacă sînt sinceri sau mimează. Totuşi e păcat să arunci la gunoi sentimentele unui om care chiar suferă deodată cu tine, în felul său, doar ca „măsură de precauţie”. 😉 Nu ştiu de ce vrei tu neapărat să fii considerată „capra neagră”. 🙂

            Noi, oamenii, avem tendinţa de a considera animalele, în special pe cele din sălbăticie, drept complet neajutorate, spre deosebire de oameni care – teoretic – e suficient să apeleze telefonic pe cineva ca să primească ajutor. Ai fi uimită însă cît de greu ar putea fi chiar şi pentru un om, în miezul civilizaţiei, să primească ajutorul necesar, başca în timp util. Spre exemplu, dacă eu aş da colţul azi, ar trece probabil două-trei săptămîni sau chiar o lună pînă să se sesizeze cineva că „am tăcut”. Şi de cîte ori am fost răcit, lovit, etc. n-a fost nimeni să-mi administreze o frecţie şi nimeni n-a venit (şi n-ar veni) să-mi cumpere o pîine sau să-mi fiarbă o supă.
            Nu, nu mi-ar fi nici ruşine şi nici nu m-aş simţi inferior în asemenea situaţie, fiindcă ştiu că eu, la rîndul meu, am ajutat pe alţii cum am putut atunci cînd au avut nevoie, aşadar ar fi un serviciu oarecum reciproc între membrii unei societăţi, ceva absolut necesar pentru a păstra umbra de omenie ce-o mai avem ca specie.

            1. Irina spune:

              Eu sunt de altă părere. Fiecare să se descurce cu ce i-a dat natura. Eu nu sunt o persoana socială decât de nevoie, prin firea mea sunt singuratică și îmi place să mă descurc singură. Ceilalți n-au decât să facă schimb de ajutoare cât vor.

              1. Nu pot decît să-ţi urez să n-ai vreodată nevoie de ajutor. 🙂

                1. Irina spune:

                  Asta este imposibil. Am avut nevoie de ajutor de câteva ori, numai din motive de boală și pentru că nimeni din familia noastră nu mai conduce. Un handicap pe care nu pot sa mi-l depășesc. Dar am apelat în general la străini. Prefer să plătesc anumite servicii decât să rămân cu datorii. De foarte puține ori am acceptat ajutor și mi s-a amintit de n ori după, ca și cum ar fi trebuit să dau ceva la schimb. În orice caz, am rămas cu un sentiment de obligație neplăcut. Iar mie nu-mi plac obligațiile de niciun fel. Nu am fost o altruistă niciodată. Unde mai pui că nu am cum sa îi ajut pe ceilalți, pe infirmiera nu as putea sa o fac nici pentru ai mei, aș ceda fizic înaintea lor după o noapte nedormita. De aceea am și fugit mereu de ideea de familie, copii. Nu sunt in stare să îi îngrijesc pe alții. Poate doar financiar, dar efectiv nu.

                  1. Nici mie nu-mi plac obligaţiile, la asta te înţeleg foarte bine. Însă nu cred că e obligatoriu să te achiţi de un ajutor anume în exact acelaşi mod. Faci ce poţi, nu ce nu poţi sau nu-ţi place. Cei care înfig „cuiul lui Pepelea” nu sînt prieteni adevăraţi.
                    Despre familie şi obligaţiile adiacente nici eu nu pot spune prea multe, dar s-a întîmplat ca „ceva” să-mi mai schimbe viziunea asupra anumitor chestiuni în care eram pînă atunci ferm împotrivă. Fiindcă aşa vrea ea, Viaţa, să ne mai educe uneori. Aşa că, nu se ştie…

  2. Alex spune:

    Că bine zici, dragă Irina. Cei de care ai amintit atât de bine, abia așteaptă să-i mănânce omului coliva… cu bucurie că nu-i a lor! Tocmai ce m-am lovit de situațiile astea de curând, după plecarea tatălui meu. Și mă minunam de bunăvința „minunată” a unor oameni pe care nu-i mai văzusem de multi, mulți ani…Mai bine lipsă, decât așa prefăcătorie…
    Numai bine îți doresc! 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s