Jurnalul de sâmbătă (9)

Sâmbătă, 3 februarie 2018

        Dezamăgiri și speranțe, umbre și lumini

      Înscriu în prima categorie experiența recentă cu teatrul brăilean. După o lună de încercări nereușite, deși insistente, de a cumpăra bilet la trei spectacole diferite, am decis să nu mai trec pragul agenției până nu mă asigur telefonic că am vreo șansă. Același insucces și prin telefon. Când încerc să fac rezervare din timp, mi se spune că nu s-au pus încă în vânzare biletele și să revin la data z, revin la data z și primesc răspunsul invariabil: ,,Din păcate, nu mai sunt locuri la acest spectacol”. Situație fără precedent în ultimii doi ani. Persoane binevoitoare mă sfătuiesc să mă folosesc de mica atenție ridicată la rang de simbol național sau se oferă să pună o vorbă bună pentru mine. Pentru că ele, spre deosebire de mine, cunosc pe cineva la Teatru și ar putea să îmi facă rost de bilete după ce oficial s-au terminat. Pentru că, vedeți dumneavoastră, se dau multe invitații și se fac rezervări înainte ca biletele să fie puse în vânzare. Ce să-i faci?! Teatru mic, oraș mare. Constat că toată lumea bună cunoaște pe cineva la Teatru. Refuz ajutorul pe motiv că e necinstit, sunt catalogată drept ingrată. Mi se spune că n-am știut să-mi câștig respectul și să îmi fac prieteni acolo. Asta pe față, în spațiul public. Nu e nimic necinstit în a avea prieteni care îți fac favoruri la teatru. Normal! De parcă teatrul nu ar fi o instituție publică, ci un club privat, unde accesul spectatorilor e restricționat după prietenii și afinități. Asta sună în mintea mea cam așa: eu n-ar trebui să primesc la grupă decât copiii prietenilor, medicii n-ar trebui să trateze decât prieteni și cunoștințe. Pentru restul mai vedem, dacă mai rămâne ceva. Da, știu, trăim în România, unde asta este ceva perfect normal. Sunt tot mai des întrebată de ce am ales Agronomia, ce o să fac după. Le spun că mi-ar placea să lucrez într-un laborator, undeva. Poate la o grădină botanică, poate să ofer consultanță, poate la cercetare. Primesc invariabil aceeași întrebare, însoțită de o privire îngăduitoare: ,,Dar cunoști pe cineva undeva?” Secretul succesului în România, așadar, e să cunoști pe cineva unde trebuie. Oricâte calități te-ar recomanda, dacă nu cunoști pe cineva undeva, vei primi doar uși închise și regrete cordiale. ,,O zi bună! Ne pare rău, vă așteptăm la spectacolele următoare.”

        De partea luminii și a speranței s-ar afla dialogul pe care l-am avut azi cu o florăreasă. Da, o florăreasă, cum s-a autointitulat domnia sa. Un om vesel, plin de viață, tonic. Intrasem în micul ei magazin să cumpăr pâmânt pentru flori. Periodic mă apucă o dorință de a scormoni prin ghivece, așa că am considerat că azi e momentul perfect să mut dragul meu Anthurium într-un vas mai mare. Intru și mă văd transportată într-o clipă în altă lume, printre zambile parfumate și coșulețe cu flori, care mai de care mai delicate. Nu o cunosc pe cea care are grijă de ele, știu doar că iubește foarte mult animalele (are un cățel, mascota magazinului) și că stă în florărie sapte zile pe săptamână, din zori și până în noapte. Asta se poate vedea din balcon. M-am întrebat uneori cum de e mereu acolo, de parcă florăria e casa ei și viața ei. Îi spun că i-am apreciat mereu meseria și că mi-ar plăcea să mă ocup de ceva asemănător vreodată. Îmi spune că pentru ea nu e o meserie, e o pasiune. Absolventă de Farmacie de pe vremea când școala se făcea pe bune, a refuzat să profeseze în domeniu pentru că ar fi fost doar un job, așa că și-a transformat pasiunea în job. Acum e doar o florăreasă, așa o știe toată lumea, dar o spune cu atâta mândrie, entuziasm și dăruire! E propriul ei stăpân și face doar ce îi place. Iau punga de pământ și tot vorbim. De parcă am fi prietene de-o viață. Despre țara asta, despre valori, despre mizeria morală, despre fata ei și colegii acesteia, liceeni, care tot mai cred că se va schimba ceva într-o zi și aici. Spre casă mă întreb dacă voi putea să fac și eu vreodată din job o pasiune, o artă. Visez la ziua aceea când nu mă voi mai întoarce de la serviciu stresată sau împovărată.  Numai că vedeți dumneavoastră?!  În România e cam greu. Pentru că eu, în naivitatea mea de netolerat,  m-am bazat mereu doar pe propriile forțe și nu m-am priceput să îmi fac prieteni influenți niciodată. Așa că m-am autocondamnat.

Reclame

6 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Bănuiesc că ai omis s-o întrebi pe doamna florăreasă cum de a ajuns să-şi poată practica meseria-pasiune în linişte, să obţină şi păstreze acel spaţiu, să supravieţuiască exclusiv din vînzarea florilor şi mai ales de unde le procură, atîta timp cît vremea locală instabilă poate distruge rapid o recoltă. Dacă ai fi făcut asta poate ai fi aflat cu uimire şi dezamăgire că şi ea cunoaşte pe „cineva” undeva, acolo unde trebuie. Fiindcă da, în ţara asta, la lucrurile importante (dar nu numai) oamenii „obişnuiţi” nu pot accede decît dacă cunosc pe „cineva”, undeva. Mafie în cascadă, de sus pînă jos. Poftim de mai trăieşte cinstit în ţara asta!

    P.S. Frumos Anthuriumul tău, dar îmi trezeşte tristeţea, seamănă cu o inimă mare străpunsă de o ciudată armă extraterestră…

    1. Irina spune:

      Da, sunt convinsă că e greu și să ai propria afacere in România. Eu nu mi-aș dori așa ceva, nu am stofă de afacerist. Dar așa, ca idee, mi-a plăcut mediul de acolo, atmosfera. Liniște, parfum, frumusețe! La fel mă simt când intru într-o librărie, într-un muzeu, într-o grădină botanică sau într-o bibliotecă. Sunt locuri liniștite, iar cei care lucrează acolo au avut norocul să prindă „locuri călduțe”. Îi vezi din prima, calmi, liniștiți, cafeluța lângă ei. Dar, cum bine spui, nu oricine are acces la astfel de locuri. Eu toată facultatea am visat sa lucrez într-o bibliotecă. Dar am aflat mai târziu că nici acolo nu e atât de ușor să intri, dimpotrivă, pentru că așa-zisele concursuri nu sunt ce ar trebui sa fie. Celor fără cunoștințe ne rămâne doar ce nu este dorit, râvnit, dintr-un motiv sau altul. Posturile indezirabile 😉 .

      1. A thorn in your side spune:

        E greu să fii român şi atît în România. Trebuie să fii cumva minoritar – evreu ar fi perfect, nu te atinge nimeni pe nici un meridian şi ai tot ce vrei la picioare, dar poţi fi ţigan (mai ales) sau poponar sau dracu-mai-ştie-ce alt fel de „minoritate” s-a mai inventat în lumea asta cretină – ca să poţi obiţine ceva corespunzător pregătirii, capacităţilor şi dorinţelor (sau chair fără să le ai pe astea). Dacă eşti normal – după vechea definiţie a normalităţii – mai bine te duci să-ţi pui gîtu’ pe şina de tren între staţii.

  2. Poteci de dor spune:

    Uf, problema cu teatrul o am şi eu dar am dat vina pe mine şi pe ideea de „am timp să iau bilet”. Dar cu o săptămână înainte deja e prea târziu. Am fost o singură dată fără bilet şi am avut noroc. Cineva cu invitaţie nu a venit aşa că am cumpărat locul acelei persoane. Erau mulţi ca mine, aşteptau să rămână locuri. Dar nu întodeauna se întâmplă asta aşa că nu e o variantă să pierd timpul sperând să nu vină cineva.

    1. Irina spune:

      Eu nu am pățit așa ceva până acum. Acum nu mai vor, chipurile, să vândă până în săptămâna dinaintea spectacolelor. Asta e problema. Iar când mă duc la data precizată de ei nu mai sunt. Dar persoane bine văzute acolo fac rost de bilete și după ce nu mai sunt oficial 😉 . Ba chiar și înainte să se pună în vânzare. Politica asta e numai pentru omul de rând 😦 .

      1. Poteci de dor spune:

        Of, Doamne! E … fără cuvinte.

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s