Despre vise și dans

on

       Sau despre dans și vise. Nu dansez. Nu am mai dansat pe bune din copilărie. Când spun ,,pe bune” mă refer la dans ca activitate relaxantă, descătușantă, în orice caz plăcută. De pe vremea când mergeam la nunțile rurale de la Căminul Cultural și nu mă puteam abține să nu țopăi caraghios pe margine, în ciuda avertismentelor mamei că nu știe ce-mi va face dacă aude că iar am dansat, cum nu se cădea pentru o domnișoară bine educată și la locul ei, fiica singurului cadru didactic din sat. Cu timpul, țopăiala mea și a altora a luat în ochii mei contururi atât de caraghioase încât a devenit doar un comportament de observat, analizat și evaluat, cu un simț critic accentuat.  Acum nu aș mai dansa nici dacă de asta ar depinde viața mea. Și nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că jena și senzația de penibil ar fi atât de mare, încât nici măcar nu aș putea să dau din picioare. Mi s-a spus că nu am toate țiglele pe casă sau că nu știu să-mi fac viața frumoasă, că nu știu să profit de a mea feminitate sau că sunt prea ciudată, peste poate. De curând m-am abonat la o pagină despre introvertiți care m-a mai liniștit. Nu suntem nebuni, suntem tot oameni ca voi, dar mai liniștiți, mai tăcuți și mai analiști, într-o lume gălăgioasă, veșnic grăbită și în mișcare, de extravertiți.

      Ei, dar să lăsăm discursurile deoparte și să trecem la fapte. Acum două zile am fost invitată la o petrecere de pensionare la care chiar am mers cu toată inima, pentru că era vorba despre o Doamnă a învățământului brăilean care mi-a fost mentor, exemplu de omenie și de moralitate și prietenă de nădejde totodată. Un Om din speța acelora pe care îi întâlnești foarte rar. Atmosferă caldă, relaxată, oameni dragi, poate regrete, amintiri plăcute. Și, cum altfel nici nu se putea, cântec, dans și voie bună. Deja colectivul mă cunoștea, se străduiseră ani la rând, fără succes, să mă acomodeze cu petrecerile dansante. Așa elevă refractară oricărui efort nici că se putea. Așa că am stat eu foarte relaxată și liniștită și am privit spectacolul, cu ochi critic, ca de obicei, din spate. Se aduce tortul, se aprind artificiile, toată lumea cântă ,,La mulți ani!”. Și hai c-o horă strămoșească, toată lumea să trăiască. Vai, văleu și văleleu! Ce mă fac? Sunt prinsă pe ringul de dans, nu la locul meu! Dau să fac o mișcare de evadare. Da’ de unde! Toată suflarea, exclusiv feminină de altfel, e în picioare! Hora nu vrea să se închidă, ba două mâini se întind rugătoare spre mine, mai-mai să mă prindă. Dau înapoi, îndrug câteva cuvinte fără sens. Nicio șansă! Roșie toată și transpirată, cedez. În acel moment îmi urăsc bietele picioare, care se încăpățânează să nu facă nicio mișcare, și nenorocitul de exacerbat autocontrol, care mi-a fost toată viața de mare ajutor. După eforturi de voință supraomenești, bălmăjesc câțiva pași, cu ochii numai la picioare și cu senzația insuportabilă că mă urmăresc douăzeci de mii de ochi curioși și pretențioși. Nicio plăcere, nicio descătușare, doar senzație de penibil și încordare.  După câteva minute care mi-au părut interminabile, hora s-a sfârșit și odată cu ea și experimentul meu nereușit. Fug repede la scaunul salvator și mă așez picior peste picior, reluându-mi rolul pe care îl joc cel mai bine, cel de observator. Așa că nu-mi mai spuneți mie că dansul e viață, când mie nu-mi produce decât palpitații și … greață.

        Dar să revenim la titlu, am cam divagat. De ce vise și dans? Păi în noaptea care a urmat petrecerii am tot visat. Visez mult de obicei, adevărate romane. Mult și colorat. Se făcea așadar că eram la un conac. Unul bântuit, ca orice conac care se respectă. Ei, nu știu ce căutam pe acolo, probabil o făceam pe detectivul, în orice caz nu eram nici în vis vreo nobilă cochetă. Eram îmbrăcată de iarnă și îmi căutam o pereche de ghete, dispărute fără urmă, de parcă intraseră în perete. Și caut eu, și caut eu, nimic. Hai să merg la a doua intrate, poate, poate. Ca să ajung acolo, trebuia să străbat conacul în lung și în lat, dar în așa fel încât pe la camerele bântuite din spate să nu mă abat. Bun! Și mă aventurez, nimeresc traseul, caut ghetele, ioc! Hai înapoi iar, la primul loc! Numai că nici nu pășesc bine în camera de la intrare că văd două siluete ciudate în salonul cel mare. Un băiețel cu un aparat de fotografiat demodat și un bătrânel cu o cămașă în carouri, târându-și piciorul amputat. Să nu îmi văd de treabă și să tac?! Nuuuu! Îi iau și pe aștia, ca de obicei,  la puricat. Hei, ce căutați aici?! Ia ștergeți-o de unde ați venit! (Din camerele bântuite, vezi bine!) Ei, și atunci cei doi încep să alerge spre mine. Constat că am încremenit. Nu mai pot să înaintez niciun pic. Inima îmi bate din piept să îmi iasă. Trebuie să ajung neapărat în cealaltă parte de casă. Întind gâtul, capul, nimic, tălpile-mi sunt lipite de podea. Cei doi sunt în spatele meu, văleleu! Cu eforturi supraomenești, reușesc să mă desprind, trec pragul și le trântesc ușa în nas. Mă trezesc într-o încăpere cu multe uși. Fac un pas. Pe care să o deschid, care o fi ușa salvatoare?! Deschid una, nimeresc într-o sală de dans.  Doamne cu rochii de voal mă invită la un vals magistral. Închid ușa și fug speriată. Altă cameră. Alte uși.  Aceeași muzică de-altădată. Cum de nimeresc numai camerele bântuite?! Ăsta să-mi fie sfârșitul?!  Sunt deja moartă? Din fericire, ultima ușă deschisă îmi înfățișează privirii maiestuoasele scări înzăpezite ale mărețului conac. Răsuflu ușurată: am scăpat!

        Deschid ochii. Am visat. Mi-e frig și inima îmi bate ca nebuna. Pe cer încă se vede luna. ( 😉 ) . Oare care să fie legătura între vis și dans? Poate într-o viață anterioară mi s-a tras moartea de la un vals?! 😆

Anunțuri

14 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Văleuu, dar te obsedează dansul, nu glumă!
    Nu mă pricep deloc la vise dar ceva-ceva tot e la mijloc. 😀

    1. Irina spune:

      Îmi place doar să privesc dansul artistic, dar nu orice dans, nu bâțâieli tribale, nu dansuri de amatori. Îmi place, chiar foarte mult, să privesc profesioniști dansând. Iar dintre amatori, foarte puțini dansează fără să fie caraghioși. Doar că ei nu văd asta sau nu le pasă 😆 . Încearcă să privești oameni dansând liber cu sonorul oprit. Majoritatea sunt ca aceia care nu au pic de voce, dar se trezesc lălăind din toți plămânii în baie, cu scuza că le face plăcere.
      La mijloc cred că e fobia mea pentru dans, care a luat o formă cinematografică în vis.

  2. tcbianca spune:

    Ce vis plin! Creeaza o poveste frumoasa. Imi aminteste de visele mele ciudate cu conacuri, vrajitoare, evenimente stranii, calatorii si epoci trecute. Ce inseamna, nu exista vreo teorie demonstrabila, asa ca putem alege subiectiv ce interpretare vrem 😊

    1. Irina spune:

      Daa, eu așa visez mereu, adevărate povești. Mi s-a întâmplat să visez și ca sunt vrăjitoare și că vreau să scot flăcări din palme, dar nu pot 😆 . Pentru asta știu că jocurile pe calculator sunt de vină. Sau să mă visez in fel de fel de locuri exotice, unde nu am fost niciodată în realitate. Uneori îmi dau seama că visez și pot controla visul foarte puțin, apoi mă trezesc.

  3. Alexandra spune:

    Draga Irina, desi iti urmaresc blogul de ceva timp e prima oara cand cand las un comentariu. Daca ai stii cat de mult ma regasesc in cuvintele tale. Eu locuiesc in Statele Unite de 8 ani, sunt singura si imi este foarte greu sa-mi gasesc pe cineva aici pentru ca sunt exact cum te-ai descris tu. Foarte greu socializez, iar cand merg la un party, nu accept invitatiile la dans. Colegii de serviciu au devenit foarte suspiciosi si asta ma afecteaza in plan emotional mai tare. Nu am cu cine sa discut despre problemele mele, m-am saturat sa stau inchisa si simt ca nu mai rezist. Am devenit anxiosa si foarte stresata din cauza asta. Imi vars nervii la telefon pe cei dragi, desi stiu ca nu este bine. Gradul meu de suportabilitate a ajuns la un nivel minim. Numai suport zgomot, oameni, priviri aruncate urat. Imi poti lasa, te rog, linkul adresei de facebook la care te-ai abonat. Mi-as dori sa comunic cu cei care au probleme asemanatoare cu ale mele. Sper ca nu te-am plictisit cu postul meu lung. Iti urez mult succes cu blogul si nu te lasa de scris niciodata, o faci foarte frumos.
    Raman aceeasi cititoare fidela!
    Alexandra

    1. Irina spune:

      Mă bucur că îți place să mă citești, Alexandra. 🙂 Să știi că și aici e la fel de greu să îți găsești pe cineva când ești mai altfel. Și îți mai spun un secret pe care s-ar putea să îl știi: doi introvertiți nu vor face casă bună niciodată. Cel puțin așa e în cazul meu, nu mă atrag erotic introvertiții, deși prietenește cu ei mă înțeleg cel mai bine. Dar amical, atât.
      Nici eu nu ies în oraș, nu am un grup de prieteni sau prietene, nu merg la petreceri. Relații strict colegiale la serviciu, atât. Dar am început să merg singură la teatru și la diferite evenimente culturale, ba chiar am descoperit că îmi place mai mult așa. De obicei, însoțitorii sunt superficiali și gălăgioși și mai mult mă bruiază, nu mă pot concentra asupra evenimentului în sine. Am încercat și să mă comport ca ei, să mă adaptez grupului de extravertiți, în câteva rânduri chiar, dar nu îmi place, e ca un rol obositor. La un singur lucru mai vreau să lucrez: să pot pleca singură și în călătorii. Mi se pare puțin mai complicat, având în vedere că nu șofez.
      Cât despre pagina respectivă de Facebook, Introvert Nation se numește. Eu nu am discutat cu alți urmăritori, doar citesc/privesc diferite chestii despre introvertiți și mă regăsesc în ele. Sunt imagini amuzante, citate etc. Pur și simplu prezintă toate aceste trăsături ale noastre (faptul că nu ne place gălăgia, că suntem discreți, că analizăm foarte mult, că preferăm să scriem în loc să vorbim, că nu suntem oameni de acțiune, ci reflexivi etc) ca pe niște lucruri normale. E un alt stil de viață.
      O zi frumoasă și ție, Alexandra! Toate cele bune!

  4. sweet & salty spune:

    Ce text bine scris! Ai tu un umor… 😊

    1. Irina spune:

      Mulțumesc 🙂 . Încerc să recuperez tot ce nu am scris timp de aproape un an, din lipsă de timp 😉 .

      1. sweet & salty spune:

        Mă bucur tare mult că ai revenit. Am urmărit mereu să văd dacă mai scrii. Te citesc cu poftă. 🙂

  5. Oana spune:

    Mai curand viata ti s-a tras de la un dans 🙂 Inspiratie!

    1. Irina spune:

      Mulțumesc, Oana 🙂 . Luând cuvintele în sensul propriu, nu prea aș crede: mama nu dansează, din aceleași motive ca mine 🙂 .

      1. Oana spune:

        Ia-o doar ca pe o metaforă 🙂

  6. Alex spune:

    Foarte fain visul tău. Parcă ar fi desprins din filme! Cine știe ce simboluri și mesaje se ascund în asemenea vise. Nu-mi bat capul să le interpretez, iar de la o vreme nici nu mai visez, am un somn greu de tot.
    Cât despre dans… rămân și eu la părerea ta. decât o bâțâială caraghioasă, mai bine un bun observator de pe margine. Nu oricine are talent la așa ceva, iar cei cu adevărat talentați sunt atât de puțini.
    O seară frumoasă, dragă Irina! 🙂

    1. Irina spune:

      Ma bucur că mă aprobă cineva 🙂 . Toate cele bune, Alex!

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s