La teatru

on

       Vă spuneam într-un articol anterior că am început să merg la teatru. Singură. După ani în care am tot așteptat să se întâmple o minune. Acea minune. Și nu s-a întâmplat. Ei, toate bune și frumoase! Și ar fi fost și mai frumoase dacă spectacolul din  public nu l-ar fi concurat de fiecare dată pe cel de pe scenă.  Ca la Brăila.

      Neranțula. Dramatizare după Panait Istrati. Un spectacol de o mare încărcătură emoțională. Nu a fost comedie. Spre dezamăgirea publicului probabil, iubitor de comedii. Oamenii nu vor să li se amintească de latura mai puțin rizibilă a vieții. Nu. Nu vor să fie scoși din iluziile lor  cu aromă de roze. Au râs totuși. Înfierbântați. La auzul celor câteva înjurături neaoșe, aruncate apăsat de singurul personaj în chiloți. Ha, ha, ha! În sfârșit, ceva familiar. Zi-le, bă, așa! Și totuși, nu înțeleg. De ce a omorât-o ăla, dacă o iubea?!

      Jocul de-a vacanța. Dramă cu accente de comedie. În sală, hoarde grupuri de liceeni, însoțiți de profesori. Domnul diriginte le atrage atenția, repetat, să închidă telefoanele. Da, imediat. Și vorbesc, și vorbesc, și vorbesc. Și butonează cu o viteză care șochează. Se întrec unul pe altul, se dovedesc. Și râd zgomotos. Și nu se mai opresc (Bine că nu predau română, n-aș fi avut liber nici la teatru, ar fi fost sarcină de serviciu, se pare). În dreapta mea, două doamne respectabile, cu șal și mărgele. Discută despre ce au mai gătit, despre X-uleasca și ai ei nepoți. În spate, un cuplu trecut de prima tinerețe, cu un Goe de vreo 10-12 anișori. Începe spectacolul. Se sting luminile. Mai puțin ecranele albastre ale telefoanelor din sală. Se dau ultimele check-inuri. Muzică în surdină. Vibrații în sală. Din toate direcțiile. Bâzz, bâzz. Bâzz, bâzz și tot așa. Mai ales în momentele dramatice. Cucoanele din dreapta își dau coate și țâțâie sugestiv la fiecare scenă de dragoste. Pesemne își amintesc de tinerețe. Aha, aha! La fiecare apropiere. Aprobă toate cuvintele dulci. Puișorul din spate le acompaniază, plescăind din buze și chicotind, chipurile rușinat, la fiecare îmbrățișare. (Ce-or fi căutat cu puișorul la un astfel de spectacol?! E clar că nu înțelege nimic, ba chiar se plictisește.) Scena despărțirii finale. Muzică dramatică, lumină domoală. Cei doi se îmbrățișează. Publicul sensibil lăcrimează. Goe mușcă zgomotos dintr-un măr. Ce vreți?! Îi e foame copilului, se alimentează.

        Gaițele. Sala plină. Doar e piesa de rezistență a teatrului brăilean. Am prins cu greu bilete, după ce ratasem spectacolul din toamnă. Altă poveste și cu biletele, de încep să cred că și astea se dau pe sub mână. Ca la Brăila. Trebuie să ai cunoștințe și aici, ce să mai vorbim?! Altfel nu-mi explic cum mai multe persoane au făcut rost de bilete la o zi după ce mie mi s-a spus la agenție că s-au epuizat de o săptămână. Spectacol de excepție, într-adevăr. Comedie cu accente tragice. Publicul cât de cât mai potolit. Lipsesc liceenii, se vede treaba. Predomină cei vârstnici, doar e o piesă clasică. Apoi, comedie fiind, stau cu gurile căscate, e pe înțelesul tuturor, măcar în aspectele ei superficiale. Scena parastasului. Gaițele în doliu. Observații pertinente de la vecinele din spate. Frumoasă rochie de doliu are maică-sa! Cu paiete și dantelă. Da, da`și farfuriile sunt frumoase! Cu trandahiri și dungă aurie probabil. Ați înțeles? Uite că n-am fost atentă dacă aveau și pantofi de lac.  Gaițele. Și aur la gât. Și ochii albaștri. Ca la Brăila.

            Jacques și stăpânul său. Spectacol nonconformist, pentru un public avizat. Număr redus de locuri. În stânga mea, doi rătăciți. În trening (Puma, Nike sau Adidas? Uite că mi-a scăpat!). Tatuați pe gât și pe brațe. Oare ce caută aici? Au vrut și ei să vadă cum e la teatru sau poate au venit la agățat? Cred că i-a atras silueta feminină cu forme voluptuoase de pe afiș. După primele zece minute, încep să se joace ”Candy Crush Saga”. Se opresc doar ca să hăhăie la scenele în care personajele mimează împreunarea. Și la picanteriile povestioarelor puse în scenă. Măcar cu atât s-au ales, n-au dat banii degeaba.

         Leonce și Lena. Tot un spectacol dificil, un joc cu temele predilecte ale dramaturgiei, o pledoarie pentru spargerea tiparelor și pentru evadarea din rutină. Sala pe jumătate goală. Doar a venit vara, s-au redeschis terasele. Noroc cu puștii de gimnaziu (!?) care ocupă vreo două rânduri, sub privirile de cloșcă ale doamnei profesoare de română, care îi numără grijulie, la intrare, atingându-i cu unghiile galbene cu sclipici, pe umeri, pe fiecare. În spatele meu două cupluri tinere. Și gălăgioase. Aaa, apropo, azi am auzit că piesa asta e o mare panaramă. Serios? Daaaa. Aaa, sper să nu mă bateți că am luat bilete! Să vedem, propune cealaltă. Depinde și de persoana care vede piesa (gura păcătosului adevăr grăiește). Începe spectacolul. Protagonistul își face apariția de sub o grămadă de bureți roșii, ducând cu gândul la petalele de trandafiri. Iese praf. Mult praf. Aoleu, ce de praf! Bis. Ce de praf! (Păi n-ar fi mai bine să puneți voi mâna și să ștergeți praful, duduițelor gospodine?! Sub privirile atente și exigente ale masculilor voștri gospodari? Nu cumva să faceți vreo alergie! Doar praful din casă dăunează grav sănătății, se știe! ). Ce e panarama asta?! Regizorul e nebun, îți spun eu, conchide unul dintre masculi. În viața mea nu mai vin la așa ceva. Auzi, la ce-am cumpărat eu bilete, frate! Să-mi amintiți o lună de acum încolo! Da` ăștia nu dau pauză? Hai să ne ridicăm cu toții și să plecăm. Abia mai rezist. Mă stăpânesc cu greu să nu mă întorc și să nu le spun, pe un ton profesoral: Dar plecați, chiar vă rugăm, ne-ați face un mare serviciu domniile voastre. Cu siguranță veți găsi un film de acțiune mult mai interesant, la Mall.  Nu pot să le spun. Vecina din dreapta e dezgustată și ea. Câtă nesimțire! Din nefericire, cei patru nu dau dovadă de suficientă încât să părăsească scena, așa că grohăiturile continuă până la final.

        Nu știu cum se face că am parte la fiecare spectacol de astfel de vecini. Poate ar trebui să se dea un scurt test eliminatoriu la Agenția Teatrală. Să nu mai fie lăsați toți grobienii să intre în sală. Orașul acesta are atâtea atracții mai potrivite pentru ei. Să ne lase în pace, pe noi, ăștia nebuni și ciudați, gospodarii și serioșii de ei.

Anunțuri

12 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Diana Radu spune:

    Analog Galaţi: liceenii la teatru -> gălăgie şi profesori sătui să facă observaţii.
    Şi eu am fost cu colegii la teatru, dar am ştiut a mă abţine din butonat. Şi acum îmi este dor să merg la teatru.
    M-am gândit de nenumărate ori să merg singură, dar m-aş simţi ciudat. M-am tot rugat de prietenul meu, dar în zadar.
    Totuşi, cum e să mergi singur la teatru? Ce stări îţi oferă? 😀

    1. Irina spune:

      Așa am crezut și eu mult timp, că o să mă simt ciudat singură. Și chiar m-am simțit, la început. E ciudat încă din momentul când te duci să îți iei bilet și tipa de la agenție te privește pe deasupra ochelarilor și repetă: Unul?! O să se obișnuiască în timp, mă va ține minte. Apoi e ciudat cât aștepți, până la începutul spectacolului. Toți sunt în cuplu sau grupuri, grupuri. Eu, stingheră, într-un colț. Pe de altă parte, sunt și avantaje. În cazul meu, cel puțin. De câte ori am fost însoțită, nu m-am putut concentra asupra piesei. Mă gândesc cum îmi stă îmbrăcată, dacă mi s-a întins machiajul, ce gândește, ce va fi după etc 🙂 . Asta e valabil și în cazul filmelor. Rețin doar filmele pe care le văd singură. De câte ori văd un film cu altcineva, nu mă pot concentra, am alte ,,preocupări intelectuale” 😆 . Singură, sunt trup și suflet în spectacol. Experiența artistică e mult mai intensă. Dacă poți trece peste bizareria generatoare de complexe a faptului că ești un individ singur într-o sală de cupluri 🙂 . După o vârstă, nu prea îți mai pasă de ce spun sau cred ceilalți, te imunizezi 😉 .

      1. Diana Radu spune:

        Chiar voi încerca şi mai mult m-ai ambiţionat. Abia aştept. Este păcat să ratăm asemenea ocazii doar din cauza unor prejudecăţi. 😀

        1. Irina spune:

          Chiar te rog. Exact așa am gândit și eu, am pierdut ani din viață doar din cauza unor prejudecăți. 🙂 Acum recuperez.

          1. Diana Radu spune:

            Mulţumesc pentru încurajări. Zi faină. :*

  2. Ana spune:

    Irina…ma gandeam, uneori, cat de atarnata si agatata am ramas in trecutul in care tata isi punea costumul de ocazii si papion, iar mama rochia de matase si haina de monton ca sa mearga la un spectacol de teatru….
    Din pacate acele vremuri au trecut, educatia, morala, buna cuviinta si rusinea ( mai ca am facut pleonasm) s-au schimbat si ele. Atunci , demult, nu oricine isi permitea sa mearga la teatru. Azi aduci teatrul acasa….de pe net, de pe dvd….
    Cine sa respecte munca artistilor , cand nici o alta meserie nu este respectata? Cand opinca bate pe spate, frateste, vladica?

    1. Irina spune:

      Și eu sunt nostalgică, Ana 🙂 . Am văzut și acum oameni care mai respectă eticheta, să îi spun așa. Cupluri frumoase, doamne respectabile, îmbrăcate elegant. Chiar și tineri care nu vin acolo din snobism. Dar puțini. Restul sunt așa, de umplutură. Vor să pară spălați, așa că merg la teatru, chiar dacă nu înțeleg mare lucru.
      Pe mine mă deranjează teribil comentariile astea de stadion din sală, zgomotele din buze, aplauzele atunci când nu e cazul. Nu m-ar mira să aud și fluierături admirative curând. Vibrațiile telefoanelor, șoaptele din sală, remarcile prostești, glumele ieftine, hăhăielile care însoțesc scenele picante. Zgomotul făcut de sticlele de plastic atunci când se bea apă în timpul spectacolului. Poate sunt absurdă, dar îmi distrag atenția, pur și simplu. Întrerup magia. Fratele meu m-a însoțit la Jocul de-a vacanța și a fost atât de dezamăgit de rumoarea continuă din sală și de zbârnâielile telefoanelor, încât nici nu mai vrea să meargă acum.

      1. Ana spune:

        Il inteleg perfect pe fratele tau si stiu despre ce vorbesti.
        La final de august aici are loc festival de opera si opereta. Totul e gratuit…sunt 3 seri de weekend, timp de doua sapramani. Se tine in aer liber, in Parcul Rozelor.Se aud zgomotele orasului…dar nu sunt deranjante asa cum comentariile, telefoanele, convorbirile, rontaitul de floricele, sorbit de suc cu paiul, tipete de copilasi mici….Da, adevarat, este gratis si in aer liber, dar respectul fata de actul artistic unde este? Merg de ceva vreme..asa ca nu o data am avut ocazia sa rad la glumele adresate de artisti cu adresa la lipsa de respect fata de munca lor.

  3. Poteci de dor spune:

    Uf, îmi pare tare rău că se întâmplă din astea. Am fost la teatru şi de fiecare dată sala a fost plină. Aşa ca tine, abia am găsit bilete. Am văzut şi oameni în vârstă îmbrăcaţi la costum dar şi tineri în tenişi şi blugi. S-au stins luminile, s-a pus „banda” cu „vă rugăm să închideţi telefoanele mobile” şi din secunda în care a apărut pe scenă primul actor nu am mai auzit nici „pâs”. Făcând o comparaţie… n-aş fi avut nervi să suport foşnetele alea şi comentariile de care ai spus. Să zicem doar că-s eu norocoasă că de câte ori am fost sala a fost mai mult decât civilizată.

    1. Irina spune:

      Cred că știu de ce, Potecuțo. Nu e noroc la mijloc. Pur și simplu tu nu locuiești la Brăila, ci mai spre vest. 😉

      1. Poteci de dor spune:

        Off! Chiar e adevarat ca exista diferente de la o zona la alta? 😦

        1. Irina spune:

          Există și chiar foarte mari. De mentalitate, cultură, stil de viață, priorități. Aș spune mai multe, dar intru in altă discuție care nu prea își are locul aici 🙂 .

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s