Există viață și după Facebook

       Mi-am închis contul de Facebook. După șapte ani de fericire mimată și nefericire blamată, am decis să mă autoexilez din lumea celor perfecți și pururi fericiți, din motive de … incompatibilitate. Mă simțeam ca într-un magazin de lux în care nu pot să-mi cumpăr nimic, pentru că nu am niciun ban în buzunar. Să nu mai pomenesc  veșnica monitorizare și nici dependența ajunsă de mult incontrolabilă, iar eu nu suport să fiu urmărită sau controlată.

      Despre spionaj tot auzisem, dar dependența era prea mare. Până într-o zi când amabila rețea de socializare s-a gândit să îmi sugereze niște reclame la cidru, taman după ce îi spusesem mamei la telefon că am băut cidru pentru prima dată, coincidență de-a dreptul incredibilă. Amabilitatea lor mi-a pus capac când mi-am văzut numărul de telefon pe PC, cu drăgălașul mesaj de a confirma că e al meu, după ce zile în șir refuzasem să introduc un număr de telefon pentru a-mi recupera mai ușor contul, în cazul în care ceva îngrozitor s-ar fi întâmplat.

        Despre dependență ce pot să spun? Doar că mă trezeam dimineața și, înainte chiar să merg la baie, luam telefonul de pe noptieră și îl butonam. Că așteptam ca pe ace să termin programul la serviciu sau să se dea pauză la cursuri ca să văd noutățile de pe miraculoasa rețea. Că mergeam o dată la două săptămâni la ai mei, pentru câteva ore, pe care le petreceam cu nasul în aceeași minunată rețea. Și cu ce preț? Cu prețul nervilor și al frustrărilor că eu nu am aia, nu pot aia, de ce n-am avut eu prima ideea aia, de ce ălora le-a ieșit mai bine decât mie, că nu le am pe toate și nici nu le voi avea (și nu, să nu-mi dați lecții de nepăsare și ,,să nu te intereseze decât persoana ta”, că la mine nu funcționează).

         Așa că am pus în balanță avantajele și dezavantajele și talgerul cu rele a atârnat mai mult. Da, am pierdut legătura cu cei câțiva adevărați prieteni, persoane cu interese comune, pe care nu am cum să-i întâlnesc în real, dar am scăpat de monitorizarea, fandoseala și banalitățile altor zeci de indivizi, cu care nu aveam absolut nimic în comun, dar pe care trebuia să-i păstrez în listă din obligații de serviciu sau familiale, ca să nu declanșez adevărate represalii sau drame. Da, îmi e mai greu să urmăresc anumite pagini sau site-uri care mă interesau, dar am scăpat de anumite obligații de serviciu derivate din faptul că eram fericita posesoare a unui cont pe rețeaua care știe tot și face tot, prin urmare am mult mai mult timp liber.

        Urmările? Bune și rele. La bune aș trece faptul că nu mai știe nimeni când sunt online (ha!). Nu îmi mai reproșează nimeni că nu am răspuns la telefon, deși eram pe chat, iar numărul mesajelor de serviciu  primite în timpul liber pe telefon s-a redus simțitor (se vede că, dacă nu mă văd acolo, își aduc mai greu aminte de mine). După două zile de sevraj, cărora le-am rezistat eroic pentru că am avut inspirația să îmi dezinstalez și de pe telefon, și de pe tabletă, aplicația cu pricina, am constatat că există viață și după. Ba chiar muuuult mai liniștită. Nu mai intru în polemici interminabile din care riscam să ies cu imaginea mea publică șifonată. Nu mai public chestii care deranjau majoritatea conformiștilor din listă și pentru care eram trasă de urechi a doua zi. A început să mă intereseze mai mult persoana mea. Bateria telefonului rezistă trei zile și mai bine. Citesc mai mult, croșetez mai mult, și, ce e foarte important, sunt mult mai relaxată pentru că nu mai fac afurisitele de comparații cu mostrele de fericire mimată din vitrinele bine lustruite.

       Rele? Curozitatea mea încă are de suferit, recunosc, dar n-o să mă învingă ea. Am două defecte mult mai puternice: ambiția și încăpățânarea. Majoritatea cunoștințelor nu îmi înțeleg decizia. Probabil își imaginează că încă am cont, dar i-am blocat. Doar se știe foarte bine, dacă nu ai cont, nu existi. Unde s-a mai pomenit așa ceva?! La serviciu decizia mea a fost privită ca un refuz al unor sarcini , deși fișa postului nu impune să fii posesorul unui astfel de cont (încă). Mi s-a sugerat să îmi fac un alt cont, fără date personale, doar pentru a putea să mă achit în continuare de respectivele sarcini, ceea ce nu o să se întâmple, atât timp cât nu este obligație prevăzută în fișa postului și atât timp cât am destule colege care nu au așa ceva.  Iar părinții copiilor de la grupă au fost dezamăgiți de faptul că nu mai primesc zilnic imagini surprinse în timpul activităților (cu tot respectul, le-aș sugera să își filmeze/fotografieze și dumnealor activitatea zilnic, nu câteva luni sau ani la rând, măcar o săptămână, să o facă publică, apoi să facem un schimb de opinii dintr-o altă perspectivă).

        În rest, sunt bine, sănătoasă. Poate mai resemnată ca până acum. Am cam început să mă împrietenesc cu singurătatea. Pe zi ce trece, realitatea îmi confirmă că prima alegere profesională nu a fost tocmai una inspirată. Poate, în câțiva ani, mă voi reorienta. Încă îmi place foarte mult ce studiez mai nou, rețin informația ,,din clasă”, cum se spune, încep să cred că asta ar fi trebuit să fac de la început. Sper ca de acum să scriu mai des pe aici. Cu bune și cu rele, fără teama că lacrimile mele ar putea deranja atmosfera de vis din prea des amintita până acum rețea.

Anunțuri

17 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Poteci de dor spune:

    Bine ai revenit!
    Eu am cont de FB dar îl am degeaba că nu îl accesez aşa că privesc cu foarte multă detaşare toate astea. Şi da, prefer să nu exist decât să exist aşa, în selfie-uri şi check in-uri şi haştaguri. Pe vremea când eram activă şi aproape dependentă de FB nu era moda cu diezuri aşa că îţi dai seama cam de când am zis pas…
    Nu e şters, nu e închis, e acolo dar e fără mine.

    1. Irina spune:

      Bine v-am regăsit! De fapt, eu v-am urmărit, am citit, doar că nu prea am mai avut timp să scriu. Și nici despre ce 🙂 .
      Îți spun un secret: și eu mi-am creat unul…anonim, fără date personale, fără prieteni, fără poze. Doar ca să urmăresc presa și paginile mele preferate (filme, casă și grădină, istorie, fotografie, croșetat etc), să le am la un loc. Dar constat că acesta nu-mi dă dependență, nefiind nimic…monden, intru la câteva zile, când îmi aduc aminte, doar de pe PC. Și nu mai vreau să instalez aplicația pe tabletă sau telefon, pentru că așa mi-ar fi mai accesibilă și aș intra mai des.

      1. Poteci de dor spune:

        Fă ceea ce îţi face bine, asta e cel mai important. Cu timpul nici nu vei mai simţi nevoia să intri pe FB.

        1. vavaly spune:

          asta vroiam si eu sa spun, ca se poate face un cont utilizat doar pentru a urmari doar ce te intereseaza. dar dupa aceea m am intrebat daca se mai poate, pentru ca din cate inteleg in ultima vreme sunt asa de conectate toate draciile astea intre ele, ca nici la baie nu te mai poti duce fara sa stie toata planeta :))).
          din fericire eu inca am o lista ok de FB, urmaresc multe chestii despre carti, am oameni care fac una si alta si ma inspira. evit sa adaug in lista … ma rog, evit :))).
          nici cu dependenta nu ma lupt, ca ma tin copiii ocupata cat sa n am timp de verificat de la prima ora. plus ca port ochelari si fara ei ma chiorasc degeaba in telefon, si pana ajung in alta camera sa i gasesc sigur apare altceva de facut :))).
          oricum eu am observat, cel putin pe la oamenii din lista mea, ca s a cam dus moda cu sharuit a tot felul de tampenii, de pozat salata beof de craciun si ouăle de paște. parca s au mai selectat chestiile care imi apar in feed, ceea ce pe mine ma bucura si ma tempereaza si pe mine cand ma mai apuca avantul laudativ.
          in schimb ma desfasor pe instagram mai nou. dar acolo e mai frumos, mai simplu, mai creativ parca. vorba vine ma desfasor, pun si eu vreo trei poze pe saptamana.

          1. Irina spune:

            Păi avântul laudativ mă apuca și pe mine, să nu crezi că eram vreo sfântă 😆 . Numai că nu prea aveam cu ce mă lăuda, pentru că nu mă încadram în tipare. Mâncare nu, copii nu, plimbări nu. Așa că începusem să mă simt tare frustrată și străină în peisaj. Eram doar cu privitul și musai cu like-uitul, că doar e gratis, vorba cuiva. Ce-am citit eu și la ce piese de teatru am fost și ce filme am văzut nu prea interesa pe nimeni. Când încercam și eu să comentez mai mult la vreo postare, mi se atrăgea atenția că scriu prea mult. Nu mai spun de polemicile în care intram, impulsivă fiind.
            Ai dreptate, mâncărurile au cam dispărut, dar nu și icoanele făcătoare de minuni. Cel puțin nu din lista mea.
            Nu am folosit Instagram. De fapt, nu mai fotografiez, că nu prea mai am ce. 😦

            1. vavaly spune:

              asta cu scrisul prea mult e tare… de parca fb e cu norma de cuvinte. dar posibil sa fie, ca nu degeaba au aparut atatea emoticoane si lumea le foloseste din plin, ca i mai simplu decat sa spui ceva… bagi o inima acolo si gata, ai punctat.

  2. A thorn in your side spune:

    Dacă îţi închipui că ai scăpat de monitorizare cu acel cont „anonim”, te înşeli amarnic. Ei ştiu din secunda doi cine eşti. Contul de Internet e pe abonament, acolo au datele personale, fiecare IP e monitorizat. Telefonul e şi el pe abonament, au şi acolo datele personale. Posibil ca şi la adresa de e-mail să aibă deja numărul de telefon sau oricum se coroborează cu adresa IP la fiecare conectare. Nu există anonimat în virtual, punct.
    Singurul avantaj e că nu-ţi mai iroseşti timpul cu irealităţi. Mă rog, nu atît de mult. Viaţa trebuie simţită, trăită prin toţii porii, nu doar prin ochi în faţa unui blestemat de ecran. Ia-ţi o bicicletă şi ieşi pe stradă. Am ieşit şi eu cu a mea Blue. Trăieşte! (şi poţi să mă înjuri pentru „sfaturi” dar dacă îţi va fi mai bine atunci voi sughiţa cu inima împăcată. 🙂 )

    1. Irina spune:

      Ai perfectă dreptate. Atât timp cât folosesc telefonul și Internetul, sunt monitorizată. Am ajuns să cred că și pereții au urechi, dar să nu cad totuși în patologic. 🙂 Când spuneam ,,monitorizare” în ceea ce am scris mai sus, nu mă refeream atât la Ei, cât la colegii de serviciu, rudele, așa-zișii prieteni. Pur si simplu faptul că mă vedeau acolo însemna urmărire. Știau orele la care ,,nu am ce face”, orele la care sunt disponibilă să mă sâcâie, îmi spuneau ce am postat eu la nu știu ce oră, mă trăgeau de urechi pentru că am îndrăznit să afirm nu știu ce, care n-ar da tocmai bine 😆 . Diferența am văzut-o acum, liniște totală pe telefon, niciun mesaj, nicio ticăială. Exact ce îmi doream. Nu mai spun că am scăpat de nenorocitele de sarcini suplimentare de serviciu, care derivau din faptul că ,,mă pricepeam”. Din fericire, ăștia de la Minister nu s-au gândit să impună cadrelor didactice să activeze pe respectiva rețea, deși, la cum stau lucrurile, cred că asta se va întâmpla cât de curând. Tot ce se întâmplă în școli e acolo, toate instituțiile sunt promovate acolo etc.
      Cum îi spuneam și Potecuței, sunt complet antitalent la capitolul mișcare, încă din copilărie. Nici coarda sau șotronul nu le puteam sări, din motive de fel de fel de dureri. Nu știu să merg pe bicicletă, nici pe rotile, nici pe patine, nici…nimic. Singura formă de mișcare pe care o agreez este o scurtă plimbare 🙂 . Și să fie bănci pe aproape disponibile, pentru un lung popas :D.
      Deocamdată îmi e mai bine că nu mai văd nimic și nu mă mai compar. De blestemul comparației nu cred că o să scap niciodată, îl am în sânge. Și de dorința de a fi prima în toate, ceea ce este de-a dreptul utopic și patologic, sunt conștientă de asta (o fi și vreun defect zodiacal). Sper să rezist, măcar până după Paște și 1 Mai 😆 .

      1. A thorn in your side spune:

        A, da, monitorizarea din partea cunoscuţilor se suprapune într-adevăr celei „oficiale”, ceea ce duce totul înspre o sufocare extremă.
        De-a lungul anilor s-au inventat şi au dispărut multe sisteme de „socializare”, nu văd de ce FB sau WP sau restul care-or mai fi ar rezista prea mult. Mi s-ar părea un abuz să se introducă o asemenea obligativitate, indiferent de profilul locului de muncă. Eu unul mi-aş da demisia imediat, fără preaviz, în asemenea caz – noroc că m-am ferit de sclavagism refuzînd orice loc de muncă după ’91. Dar nu oricine poate face asta, ştiu.

        Despre dureri şi suferinţe ştiu şi eu destule la mîna întîi, te înţeleg. Totuşi cîte ceva s-a „lipit”, prin voinţă şi ambiţie, ceea ce singură recunoşti că ai şi pot spune că nu-s defecte – nu în toate situaţiile. 😉 Aşa că poate acum, la oarece distanţă de copilărie – vezi ce gentleman sînt? 🙄 – ai putea încerca ceva ce atunci, indiferent din ce motive, n-a mers. 😉 E doar o idee, nimic mai mult. 🙂

        Poate că dorinţa asta de-a fi prima te trage înapoi în loc să te ajute. Cînd te afli într-un mediu realmente competitiv te-ar putea timora. Cred că e suficient să-ţi doreşti să fii atît de bună pe cît poţi fi. Să-ţi accepţi limitele la un moment dat şi, dacă e cazul, să încerci să le depăşeşti, dar nu la modul absolut şi perfect, ci doar ca o încercare – ca o joacă, dacă vrei. E o altă perspectivă asupra situaţiei, zic eu. 🙂
        Pff, iar sună a sfaturi. La naiba, îmi vin idei şi decît să tac şi să le ucid mai bine le lansez în eter, poate or fi cîndva, cumva, de folos. Mă iartă, nu vreau să-ţi stric fengshui-ul. ^^’

        1. Irina spune:

          Dacă n-ar fi teama de penibil, poate aș încerca. Dar cum teama asta nu mi-o pot învinge cu nicio licoare și niciun tratament…Nu știu de ce mi-a intrat mie în cap că dansul, mersul pe bicicletă și alte forme de …mișcare sunt penibile prin natura lor, așa că le evit cât pot. 😆 Da, aș merge pe bicicletă pe proprietatea mea privată, pustie (dacă aș avea așa ceva, în apartament nu prea văd cum), aș face jogging acolo, dar n-ai să mă vezi vreodată pedalând sau alergând prin parc, nici dansând în vreo sală de bal 😆 .
          Da, dorința de a fi prima mă face să mă retrag din multe situații competitive, să stau în banca mea. Dar nu regret asta. Dacă mă implic (și am încercat în câteva rânduri, forțat), ies atât de șifonată după o pierdere, de zac cu lunile și am senzația că toți se uită la mine ca la ultima ratată. Așa că mai bine îmi văd de treaba mea și mă implic numai atunci când sunt sigură de reușită. Reușită însemnând primul loc în clasament. E un paradox, știu, dar pe mine, deși sunt ambițioasă, competitivitatea nu mă motivează, dimpotrivă. Nu mi-au plăcut niciodată concursurile și nu am participat decât la cele obligatorii, cum ar fi examenele de admitere sau de absolvire a unor trepte de învățământ sau pentru ocuparea unui loc de muncă.

          1. A thorn in your side spune:

            În apartament poţi merge pe o bicicletă… medicinală, dar aceia ar fi kilometri virtuali. 🙂
            Mă străduiesc să nu fac pe psihologul de serviciu aşa că nu comentez despre motivaţia temei de penibil. Sper doar ca la un moment dat, curînd, s-o poţi învinge din proprie voinţă, să îţi dai ţie însăţi liber acces la activităţi noi, fie chiar şi numai din pură curiozitate. 🙂

            În ce priveşte competitivitatea şi competiţiile semănăm aproape la perfecţie, nu am nimic de adăugat. 😀 Singura diferenţă ar fi că – cel puţin la vîrsta asta – mi se rupe royal de ceea ce cred alţii despre eventualele mele eşecuri. De fapt mi se rupe de foarte, foarte multe lucruri în ultima vreme. 😄

  3. Suflet spune:

    Eu zic că e o alegere bună, îți va fi mai bine așa. Și eu mă gândesc serios la asta..am avut o perioadă acum câțiva ani când eram destul de dependentă, dar acum intru și la 3-4 zile și atunci fugitiv…

    1. Irina spune:

      La mine era din ce în ce mai rău, nu mă puteam stăpâni. Dacă citeam, de exemplu, la câteva pagini mă întrerupeam să intru pe Facebook. Dacă mă uitam la un film, aveam telefonul aproape și mai aruncam un ochi și acolo.

      1. Suflet spune:

        Da, e destul de rău că putem intra pe net și de pe telefoane… înainte până se aprindea calculatorul, mai bine te lipseai 😀 Cu voință, în timp, depășim orice dependență 🙂

  4. em spune:

    Bine ai revenit pe aici. Culmea ironiei voiam să te caut pe fb să te întreb pe unde ești. Că nu mai apăreau postări. Însă pentru că nu am intrat în ultimele zile, uite nu știam că ai șters contul. Și eu am senzația asta de urmărire și mă refer la cea a unor indivizi care, cum mă văd on, cum vin cu diverse… Despre cealaltă, care sunt convinsă că există și exemplul tău cu cidru e cât e poate de elocvent, chiar nu avem control.
    Cum ai reușit să ștergi contul? Eu știu că se poate doar dezactiva pe o anumită perioadă.

    1. Irina spune:

      Am căutat pe Internet cum se sterge, nici eu nu găseam decât dezactivarea, dar știam că cineva și l-a șters. Diferite site-uri ofereau tutoriale, cu linkurile aferente. Nici așa nu se șterge pe loc, trebuie să reziști 14 zile fără să te autentifici. Dacă intri, fie și din greșeală, în acest interval, s-a reactivat. 🙂

      1. sweet & salty spune:

        Și eu am momente când mă gândesc să-l șterg și l-am dezactivat de câteva ori. Eu nu intru decât de două ori pe zi, când postez și eventual dacă trebuie să răspund la comentarii mai intru. Dar e bine de știut. Mulțumesc!

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s