La dentist

       Prima mea vizită la dentist s-a întâmplat destul de târziu. Să fi avut vreo 12-13 ani. Eram în clasa a șaptea, asta îmi aduc bine aminte. Pe atunci estetica dentară nu era în vogă, iar aparate dentare nu puteai vedea așa, pe toate drumurile. Poate doar dacă erai fan Betty cea urâtă. Așa că am ajuns la dentist din cauza unei carii supărătoare. După nenumărate rugăminți și încercări din partea alor mei de a mă convinge să mă las dusă, știute fiind groaza mea în fața halatului de medic și fobia în fața a tot ceea ce aducea cu un ac. Nici peste adevăratele spectacole pe care le ddădusem cu ocazia vaccinurilor din clasele primare nu se așternuse praful uitării, doar mă ținuseră trei persoane când aveam doar șase ani, și tot am reușit să fug din clasă, răcnind mai dihai ca un porc în ziua de Ignat.

       Așa că am ajuns eu prima dată la dentist și am pășit temătoare în sala de așteptare. Curățenie, miros de spital. Liniște. Fețe zâmbitoare. Până aici toate bune și frumoase. Numai că eu aveam deja bine conturat în minte un scenariu horror de cea mai bună calitate, pentru care îi rămăsesem datoare vărului meu mai mic, dar mai bine informat, până la moarte. Avertismentul suna cam așa: ”Dacă dentistul îți spune că trebuie să îți omoare nervul, e jale. Va veni cu un ac uriaș (distanța dintre palme arăta cam 20-30 de cm, așa) și te va durea de nu vei mai ști de tine, ascultă la mine! Chiar așa?! Da, pe bune, chiar așa!”

        Bun! Deci mă așez eu pe scaun, cu urechile ciulite, să nu scap ceva. Mama e lângă mine. Freza își face treaba, nu mă doare nimic. Constat că la dentist e chiar bine. La un moment dat încep să simt niște fiori în măsea. Hopa! Tac, mă străduiesc să nu clipesc. Dar se îngroașă gluma. Medicul mă întreabă dacă mă doare ceva. Fac semn că nu. Ei, nu, pe naiba! Zgomotul s-a oprit, durerea persistă. Aș cam avea nevoie de o batistă. Omul în halat alb mai meșterește acolo puțin, apoi mă invită în sala de așteptare, pentru jumătate de oră. Dacă durerea va persista, nervul va trebui omorât. Dar vom vedea. Hait! Până aici mi-a fost! De acul cel mare se pare că n-am scăpare. Nu-mi rămâne decât să aștept și să mă rog. Așa că aștept și mă rog. Chinul se mai domolește, dar nu dă semne că mă părăsește. Mă uit la ceas la fiecare minut, disperată. Din cabinet se aud gemete, icnete, zgomote ciudate. Mă uit din nou la ceas. E și jumătate. Și măseaua tot mă doare, frate! Inima începe să îmi bată nebunește. Aoleu! Timpul a expirat. Ce mă fac?! Ușa e la doi pași de mine. Altceva nu mai văd. Așa că mă ridic, fără să spun nimic. Din doi pași am evadat. Ajung în stradă. Stânga sau dreapta? Încotro să o iau?! Sunt în complet necunoscut. Aleg stânga, o iau la goană pe trotuar. Îmi iese în față chiar tata, nu știu cum s-a făcut. Se plimbă tacticos, cu mâinile la spate. Zâmbește. Mă întreabă unde am plecat. Probabil patrula, era pregătit, s-a așteptat. Mama mă ajunge, într-un suflet, din spate. Nu e la fel de liniștită, nici pe departe. Mă iau amândoi de braț și ne întoarcem în sala de așteptare, frumușel. Ei, rușinați, eu îngrozită și nervoasă că planul de evadare mi-a eșuat. Doctorul ne privește mirat. Nu știe ce s-a întâmplat, de ce m-am speriat. Ne invită în cabinet, tata rămâne afară. Planul B e deja conturat. Se uită, ciocănește puțin, mă roagă să strâng dinții tare. Execut toate ordinele, fără să schițez nicio altă mișcare. Simți ceva? Te jenează? Nu, domnule doctor, nu mă doare. Sunt atât de hotărâtă în nesimțirea mea, doar amenințarea ce mă paște e foarte mare. În regulă, o să punem o plombă provizorie. Pentru cea definitivă ne vedem săptămâna viitoare. Răsuflu ușurată. Planul B a funcționat. Am scăpat! Plătim, ieșim, ne urcăm în mașină, am plecat. Durerea s-a mai domolit, dar e încă sâcâitoare. După cîteva ore o mai simt doar la mestecat. După câteva zile doar la rece sau cald. La a doua vizită nu pomenesc totuși de niciun amănunt deranjant. Așa că primesc recompensa, plomba mea definitivă, care a rezistat mai bine de 15 ani. Pe atunci era la modă calitatea, nu garanția de cel mult doi ani. Bonusul, cu sudoare câștigat: ușoare dureri, suportabile, la rece sau cald.

 

Anunțuri

12 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. Ana spune:

    Si vor mai tine pe atat…Eu am plombepuse cand aveam vreo 10 ani …stiu ca pare greu de crezut,dar asa este….si doctorita la care am mers era uimita.
    Si apropos de ac si anestezic: acum e modern , da cu spray si dupa ce amorteste gingia primesti injectia…

    1. Irina spune:

      Nu o mai am, era argintie, din amalgam, parcă așa se numea. Nu îmi mai amintesc de ce nu o mai am, cred că mi-a căzut. Acum am în locul ei una de culoarea dintelui.
      Știu cum e acum. Am mai fost de atunci de câteva ori bune la dentist. Fără temeri, după ce s-a inventat tratamentul fără durere 😆 . Cred că pe vremuri medicii evitau folosirea anestezicului, altfel nu-mi explic chinurile crunte la care ne supuneau. În ultimii ani eu nu am mai simțit absolut nimic, indiferent de procedură. Nici măcar la extracții.

  2. Drugwash spune:

    Ai rezistat mai mult decît mine, eu n-am ajuns pînă la plombă. 😄

    Poza e bestială, cred că deja au rămas dentiştii fără clienţi – au fugit toţi ca potîrnichile! 😄 😄 😄

    1. Irina spune:

      😆 Daaa. Prima dată am dat căutare după ”dentist”. Am găsit numai fețe zâmbitoare, cu o dantură perfectă, pe scaunul de tortură. Apoi am căutat ”dentist fear”.

      1. Drugwash spune:

        Hahahahaha, eşti criminală! 😄 Cine caută găseşte, nu? 😛 😄

        1. Irina spune:

          Daaa, nod în papură, mai ales 😉 .

          1. Drugwash spune:

            La asta sîntem amîndoi talentaţi, se pare. 😛 😄

  3. Poteci de dor spune:

    Vai de mine, prin ce chinuri am trecut şi eu când eram mai mică. Acum parcă e o distracţie mersul la dentist. Am noroc de moştenire bună, nu prea am probleme cu dantura.

    1. Irina spune:

      Eu nu am fost la fel de norocoasă. Am moștenit maxilarul mic de la tata și dinții lați de la mama, așa că dinții nu au mai avut loc pe maxilar și au început să se îngrămădească, într-o alandala de nedescris, mai ales după ce mi-au apărut și măselele de minte. Ar fi fost necesare câteva extracții, să le facă loc, de acum vreo 20 de ani și purtarea unui aparat dentar. De cariat nu s-au cariat, dar, din cauza poziției lor defectuoase, mi s-a instalat o parodontoză. Beleaua asta nu se vindecă, doar i se poate încetini evoluția, din câte am citit pe net, lucru pe care mi l-a confirmat și stomatologul la ultima vizită. Acum sunt în tratament. Dar la un moment dat o să pierd dinții atacați 😦 . Scopul tratamentului e să încetinească acest lucru, să-l întârzie.

      1. Poteci de dor spune:

        Off. Să-şi facă efectul tratamentul şi să doară cât mai puţin, spre deloc 😉

  4. Delia spune:

    Eu am mers prima oara la dentist cand aveam 10 ani si a fost tare greu sa gasim unul cu rabdare, ma zbateam si loveam peste mana. Ii lua cam 30 de minute sa ma convinga sa fac injectia :))

    1. Irina spune:

      😆 Așa am fost eu până pe la 18 ani, când venea vorba de injecții. Îmi amintesc că în clasa a noua am făcut un show inimaginabil când a trebuit să ne facem analizele la sânge, la început de an. Eram la Pedagogic, făceam practică, deci anual ni se cereau analize medicale. Nu știam ce să mai inventez ca să scap, am mințit chiar că sunt alergică la…injecții. N-am reușit, cu toate urletele din dotare. 🙂

Cuvântează, dacă ți-este voia!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s